Omul nu poate fi fericit fără natură
În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.
Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…
Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.
Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.
Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?
