Omul nu poate fi fericit fără natură

Am vrut să scriu pe tema asta ieri, dar, cum nu m-am putut exprima în proză, am scris o poezie. Astăzi, însă, pot să vă spun și cu alte cuvinte ce am constatat eu în ultima vreme. Și cred că, pe cât pare de banal, pe atât e de important.

În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.

Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…

Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.

Și nu doar pentru copii e rău, ci și pentru noi, pentru că, îndepărtându-ne de natură, ne îndepărtăm de noi și de Dumnezeu.

Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.

Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?

Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate – Emil Hossu

“Nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni” a spus un om care a iubit şi a fost, este şi va fi iubit. Emil Hossu, un actor de 70 de ani (mie una nu-mi vine să cred că avea atâţia, la cum arăta), a murit fericit şi împlinit, în locul pe care-l iubea cel mai mult: scena teatrului, locul căruia i-a dedicat viaţa (la figurat şi la propriu). A murit împăcat că şi-a făcut datoria de om, dar şi de cetăţean. A murit exact aşa cum şi-a dorit: “fulgerat de Dumnezeu”, fără chinuri.

Dar, înainte de a pleca, a lăsat ceva în urma lui, iar asta contează cel mai mult, pentru că prin asta el şi-a asigurat eternitatea. Puţini sunt oamenii care lasă după ei o moştenire, nu materială, ci spirituală, urmaşilor lui.

A fost un om liber, în primul rând, fără teama de a spune ce gândeşte, fără teama de moarte. De ce să-ţi fie teamă de moarte? Moartea e cel mai sigur lucru, şi face parte din viaţă. Mai bine să-ţi fie teamă să trăieşti o viaţă mizerabilă şi fără demnitate.

Oricum, a fost şi va rămâne un model bun de urmat pentru noi toţi. Un exemplu de om care a iubit viaţa, profesia, familia şi prietenii.

Dumnezeu să-l odihnească!