Soacra: so acră…!

O prietenă de-a mea se va căsători în curând şi e îngrozită de gândul că poate va trebui să stea cu soacra în casă.

Eu un n-am de-a face cu soacră-mea. Ne vedem cam o dată pe an, şi atunci toate sunt bune şi frumoase. Însă, mai demult, în tinereţele mele, am fost cu un tip câţiva ani. Şi vreau să vă spun că 50% ne-am despărţit din cauza maică-sii, care îşi băga nasul peste tot. Dorea cu ardoare să-i controleze ea viaţa lui fiu-so. Ştia câţi bani face şi câţi cheltuie în fiecare zi. Şi îl tot punea să adune bani la ciorap. La ciorapul ei, bineînţeles. 🙂

Dar să revenim la prietena mea. Stau şi mă tot gândesc de ce naiba sunt sau ajung femeile astea asemenea acrituri. Că, pe bune acum, subiectul ăsta cu soacrele trebuie dezbătut şi găsit nişte soluţii care să îmblânzescă soacrele.

La un  moment dat mă gândeam că bietele femei ajung aşa rele din cauza faptului că nu se simt importante. Iar copilul, care le iubea atât, a uitat de ele de când şi-a găsit perechea.

Am observat că, în general, soacrele cele mai rele sunt cele care s-au despărţit de soţ sau cărora le-a murit soţul. Atunci, în mintea alor, copilul înlocuieşte, într-un fel, soţul care nu mai e, iar nora devine o rivală.

Dar haideţi să privim puţin problema şi din alt unghi. Pentru că şi nora e puţin geloasă pe soacră, din cauză că soţul îi dă uneori atenţie şi o iubeşte atât.

Eu una, ca mamă de băiat, dar şi de fată, sper să nu ajung niciodată să doresc să controlez viaţa copiilor sau să mă bag în familiile lor. Pentru că multe familii s-au destrămat din cauza părinţilor.

Mă gândesc că problema soacrei a existat în toate timpurile. Cel puţin, şi bunică-mea îmi spunea că ea şi soacra nu se înghiţeau prea mult. Dar, totuşi, au locuit în aceeaşi casă, sau, mă rog, împărţeau aceeaşi curte, pentru că socrii ei locuiau în altă căsuţă, iar ei şi-au făcut, lângă, o casă mare. Dar mâncau zilnic la aceeaşi masă şi nu-şi scoteau ochii. Acum, nu prea mai vezi aşa ceva. Fiecare cu casa lui, dacă se poate, cât de departe de socri.

Oamenii cu greu se suportă unul pe celălalt, chiar dacă au acelaşi sânge. Soţul meu spune că se va ajunge ca instituţia familiei să se destrame. Pentru că doar se pot descurca şi singuri, ce naiba? Iar copiii pot fi făcuţi şi în vitro.

Şi eu chiar cred că se va ajunge aici. Pentru că s-a ajuns ca soţii să se vadă câte trei ore pe zi, în cel mai bun caz, iar unul dintre ei sigur e plecat mai tot timpul prin delegaţii. Toţi fug de responsabilităţi. Iar când îţi întemeiezi o familie, trebuie să îţi asumi responsabilităţi.

Noi şi familia

Fiecare om, atunci când se naşte, are părinţi şi rude şi creşte într-un anumit mediu. De multe ori, mediul în care creşte un copil nu este compatibil cu firea lui, în general. E posibil să nu moştenească de la părinţi anumite trăsături. De exemplu, cunosc familii de intelectuali (ea profesoară şi el medic), care au crescut o pramatie de fată. Degeaba doreau ei să facă om din ea, că tipa, încă din liceu, umbla cu boşorogi italieni. Mai cunosc şi familii de beţivi rataţi, ai căror copii au reuşit singuri să facă o facultate şi să-şi facă o carieră de succes. Eu cred că cei mai dezavantajaţi sunt copiii inteligenţi, născuţi în familii de oameni încuiaţi şi bătuţi în cap, care nu numai că nu-şi ajută copilul să evolueze şi să se dezvolte, dar îl mai şi trag în jos. Şi, pentru că asemenea oameni nu au cum să înţeleagă un copil inteligent, îl vor face şi să se simtă un ratat.

În fine, ideea e că familia nu poţi să ţi-o alegi. Te naşti cu ea şi trebuie să o suporţi. Dar după ce creşti, urmează să-ţi faci, la rândul tău o familie. Îţi poţi alege partenerul de viaţă. Însă şi acesta are o familie cu care a crescut şi pe care va trebui să o accepţi aşa cum e. În situaţiile astea, vă spun sincer, din câte am auzit (şi am auzit multe), sunt foarte slabe şansele să existe compatibilitate. Şi atunci apar conflictele, certurile şi ura: ginere – soacră, soacră – noră, cumnatele ş.a.m.d.

Faza e că, de fapt, treaba e simplă şi porneşte de la tine: ori îi accepţi pe cei de lângă tine aşa cum sunt şi încerci să vezi părţile bune din fiecare, ori mai bine (decât să porţi ură, să te enervezi şi să te consumi), întrerupi orice tip de relaţie cu persoanele respective. Ura face rău oricui. Şi mai ales celui care o simte şi o poartă în suflet. Te roade pe interor şi te macină. Aşa că mai bine încerci să înţelegi omul decât să-l urăşti.

Colegii de liceu

Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna preţuim ceva doar după ce nu-l mai avem, sau după ce a trecut. Mă refer aici şi la timp, sau la anumite etape din viaţa noastră. Îmi aduc aminte că, fiind în liceu, toată lumea (mai ales profesorii) ne spunea să profităm la maxim de anii de liceu, că sunt printre cei mai frumoşi ani din viaţa noastră. Mie mi se părea atunci că exagerează. Cum să fie cei mai frumoşi ani, când încă suntem sub gheara părinţilor, când nu putem face ce vrem, când nu avem bani etc. Eu una eram ţinută din scurt de ai mei, şi n-aveam bani, vorba aia, nici să trec strada. Adică… nici de albumul de clasa a XII – a şi de caseta de la banchet nu am avut bani.

Aşa că, pentru mine nu pot să zic că au fost cei mai frumoşi ani, însă au fost anii în care eu m-am format ca om. Crescând fără mamă, pe care o vedeam maxim o lună pe an, îmi era destul de greu, mai ales în perioada adolescenţei, când treci prin anumite schimbări, fizice şi psihice, şi, ca fată, chiar ai nevoie de mamă, măcar pentru un sfat. Iar eu, sfaturile le primeam de la colegele mele de liceu. Pe un ton mai blând sau mai puţin blând.

Pot să zic că, în anii de liceu, m-am “şlefuit”, cu ajutorul colegilor mei, mai mult fete, că, fiind la un liceu pedagogic, aveam doar trei băieţi în clasă.

Bineînţeles că s-au creat simpatii şi antipatii, dar acum, când stau să mă gândesc,îmi e dor şi de fetele pe care le simpatizam mai puţin. De la fiecare am învăţat câte ceva, care, chiar şi acum, îmi prinde bine. Acum, dacă aş putea, aş da timpul înapoi, şi, pentru o zi, aş vrea să fiu în liceu, să-mi văd colegii şi să stau la câteva ore, care-mi erau mie mai dragi: de română, istorie, şi orice ar mai fi, numai să fie.

Mai sunt doar doi ani şi ceva până la întâlnirea de 10 ani, şi e printre puţinele motive pentru care aş vrea să treacă timpul mai repede. Eu sper ca toţi colegii să simtă asta şi să ne vedem cu toţii atunci. Pentru că, la fel ca familia, nici colegii de clasă nu ţi-i alegi, dar trăieşti alături de ei câţiva ani, fiind a doua familie. Şi nu ştiu dacă aţi observat, dar, când îţi faci cont pe o reţea de socializare, în primul rând, îţi cauţi foştii colegi, pentru că, în subconştient, sunt ca şi fraţii tăi, mai răi sau mai buni, mai proşti sau mai deştepţi, mai enervanţi sau mai agreabili.

 Graţie facebook-ului, noi ne-am găsit aproape toţi, şi mă bucur că am văzut toţi sunt ok. Sper că până în 2014 vom fi toţi şi ne vom revedea cu bine.

 

Revelion în familie

Ieri aveam de gând să mergem să la o petrecere de revelion cu un grup de prieteni, copiii urmând să stea cu bona. Dar n-a fost să fie. Aşa cum se întâmplă de obicei atunci când vine vorba de distracţie, când ai copii (ceea ce, la drept vorbind, e din an în Paşti), întotdeauna intervine ceva.

De data asta, fiică-mea s-a simţit foarte rău. Spunea că o doare burtica şi capul, şi se văicărea de mama focului. Nici măcar nu putea sta în picioare, de durere de cap. În plus, a mai făcut şi febră (cam 38). Vă daţi seama că nu ne-a lăsat conştiinţa să o lăsăm în halul ăla, iar noi să mergem să ne distrăm. Aşa că ne-am sunat prietenii şi bona, şi i-am anunţat că nu mai mergem niciunde.

Fetei i-am dat Panadol, iar după ce a auzit că am hotărât că rămânem acasă, a revenit la viaţă. Nu o mai durea nimic, şi i-a scăzut şi febra (cam ciudat).

Aşa că, anul ăsta am petrecut Revelionul în familie. Am băut şampanie de copii, cu cei mici şi a fost un Revelion minunat. Iar fiică-mea ţopăie, se joacă şi n-are nici o treabă. Cred că poate merge liniştită la Hollywood. Va fi o actriţă extraordinară.

Oricum o s-o duc să-i fac analizele, pentru orice eventualitate.

sursa foto

E uşor să-ţi faci o familie, dar e greu să o menţii

“E foarte uşor să-ţi faci o familie, dar e la fel de greu greu să o menţii” sunt cuvintele unei doamne de vreo 60 de ani, care a trecut prin multe şi pe care am văzut-o o singură dată. M-am gândit mult la ce o fi vrut să zică prin asta. Cum să fie uşor să-ţi întemeiezi o familie? Dar după ceva vreme, mi-am dat seama câtă dreptate a avut, pentru că mă uit în jurul meu şi aud în fiecare zi de divorţuri.

Şi, într-adevăr, nu e deloc greu să-ţi găseşti pe cineva şi să te căsătoreşti, apoi să mai faci şi vreo doi-trei copii. E floare la ureche! Greutăţile vin dup-aia şi nu mulţi sunt cei care pot să treacă peste ele. Greutăţile vin când apar unele neajunsuri, sau când el vine nervos de la lucru, şi ea e cu nervii întinşi la maxim. Aici trebuie să fii tare şi să faci faţă. Că nunţi şi copii poate face oricine.

Când eram la şcoală, eram în clasă doi-trei copii cu părinţi divorţaţi. Acum sunt doi-trei într-o clasă care au părinţii împreună. De ce? Pentru că, în ziua de azi, tentaţiile sunt mari (zic eu). Până şi muzica ce se face azi te îndeamnă să înşeli, să-ţi faci amant/ă, că aşa e la modă. Femeilor li se bagă în cap că tre să stea toată ziua prin saloane şi să se dea cu creme scumpe, iar bărbaţilor că nevestele sunt naşpa. În toate reclamele auzi de ieşitul la o bere cu băieţii şi de ieşitul cu fetele în oraş. Mie mi se pare că e un război înverşunat între sexe.

Dacă mai ştiţi voi alte cauze pentru care toată lumea divorţează, chiar vă rog să le scrieţi.

“Dacă-l/o  vezi că e nervos/oasă, ia apă-n gură”, adică abţine-te să comentezi până nu se calmează celălalt, că aşa apar certurile aiurea, am mai auzit de la cineva. Şi cred că problema asta o au în general femeile: nu se pot abţine de la comenterii. Povestea Mircea Badea că era mic şi mergea cu părinţii pe stradă când, în faţa lor, un cuplu s-a pus pe ceartă, ea fiind cu gura mare. Tipul se enervează şi îi trage un dos de palmă femeii, după care merge mai departe, grăbit. Femeia, şi mai nervoasă, după el, mărindu-şi volumul. El s-a întors şi i-a mai puşcat o palmă. Ea, şi mai înverşunată, îşi măreşte nu doar volumul, ci şi debitul verbal. Şi iar “taca-taca” după el. Mama lui Badea îi zice soţului: “Măi, cum poţi sta atât de indiferent, fără să intervii, să nu-l laşi să mai dea în biata femeie?” “Păi de ce să-i stric plăcerea femeii? nu vezi cum se ţine scai după el? ca nu cumva când se întoarce să-i tragă încă o palmă, ea să nu fie acolo…” :))

De ce să te căsătoreşti

Era o fază într-un film în care un tip care urma să se căsătorească vrea să renunţe exact în ziua nunţii. Zicea el că ce sens are să te căsătoreşti, să te bată la cap cineva zilnic, apoi să-ţi mai facă şi vreo doi plozi care să-ţi cheltuiască banii? Urmează apoi să fi bunic, şi nici atunci să nu fii liniştit, că-ţi vin nepoţii pe cap…

Da, e şi ăsta un punct de vedere, dar dacă stai mai bine să te gândeşti, poţi vedea lucrurile şi altfel, că nu degeaba s-a inventat căsătoria.

Înainte să vă dau argumentele pro căsătorie, fac o paranteză şi vă spun că mulţi bărbaţi susţin că, precum animalele, unde masculul are mai multe femele, şi bărbatul ar trebui să fie poligam. Eu cred că aşa gândesc cei care sunt mai mult animale decât oameni. Dacă ar fi fost să fie aşa, atunci Dumnezeu ar fi făcut mai multe Eve ca să-i fie pereche lui Adam, nu?

Şi acum, că am stabilit o treabă, să vă dau câteva argumente pentru căsătorie (monogamă), bineînţeles, în cazul în care cei doi se iubesc şi sunt compatibili:

  • în primul rând, se ştie că viaţa în doi e mult mai uşoară decât traiul de unul singur. Într-o familie (normală), fiecare are sarcinile lui, pe care şi le îndeplineşte cu drag: femeia face treburile casei (găteşte, spală, face curăţenie, calcă etc (chestii pe care oricum le-ar face şi dacă ar fi singură), iar bărbatul e responsabil cu suportul financiar al familiei;
  • oricum îmbătrâneşti, şi dacă eşti singur, şi dacă eşti căsătorit; şi, zic eu, e mult mai uşor când eşti bătrân şi ai pe cineva lângă tine, cu care să mai schimbi o vorbă, decât să fii singur-cuc la bătrâneţe;
  • ar mai fi apoi situaţiile în care eşti invitat la nunţi, botezuri etc şi ce bine e când ai cu cine merge, mai ales în cazul în care cunoşti puţină lume;
  • ai cu cine împărtăşi atât clipele de bucurie, cât şi grijile şi necazurile;
  • unele statistici arată că persoanele căsătorite trăiesc mai mult decât cele singure. Explicaţia ar fi că soţii se sprijină reciproc, atât fizic, cât şi spiritual: merg la doctor împreună, şi, în general urmează mai bine un tratament impus (că are cine să le amintească);
  • după ce s-au căsătorit, cei doi renunţă la o parte din vicii (mămicile, de obicei renunţă la fumat pentru copil, iar burlacii nu mai duc viaţa de noapte cu care erau obişnuiţi); intervine, aşadar un echilibru necesar unei vieţi sănătoase.

Dacă mai aveţi voi argumente pro sau contra, sunteţi liberi să le susţineţi. 🙂

Nunţi şi divorţuri

Îmi tot povestea bunică-mea, când eram mică, tot felul de istorioare cu Dumnezeu şi Sfântul Petru. Iată una dintre ele:

“Mergea odată Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ. Şi mergând ei aşa, dau de un fecior, care stătea la umbra unui păr, doar- doar i-a cadea şi lui una direct în gură… Văzându-l, Dumnezeu îi spune:
– Ziua bună, fecior! Nu ne spui şi nouă, dacă eşti bun, încotro s-o luăm să ajungem în Satul Nou?
Băiatul, plictisit, întinde un picior către dreapta, apoi se întoarce pe-o parte şi-şi vede de somn.
Mergând ei mai departe, dau de o fată sprintenă şi voinică, care trebăluia de zor pe lângă casă. Dumnezeu o întreabă acelaşi lucru, iar fata, fără a sta pe gânduri, sare repede, le pregăteşte o traistă cu merinde, şi îi conduce, până se întrezăreşte satul cu pricina.
Sfântul Petru, impresionat, îi spune lui Dumnezeu:
– Doamne, ce fată minunată! Cum o răsplăteşti pentru fapta sa bună?
Iar Dumnezeu îi răspunde:
– Am să i-l dau pe feciorul de sub păr de soţ.”

Sec, nu-i aşa? Şi mai adăuga bunică-mea că aşa dă Dumnezeu întotdeauna, să fie unul harnic, iar celălalt leneş, unul bun, celălalt rău, ş.a.m.d., ca să existe un echilibru.

Ei bine, în zilele noastre, oricum ar fi un cuplu, nu se mai găseşte nici un echilibru. Divorţurile sunt la modă, şi fac furori. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât normal, ca, dealtfel, a avea amant/ă. Toată lumea e nefericită alături de soţ sau soţie, toţi îşi văd defectele celuilalt numai după ce se căsătoresc, iar dacă mai au şi copii, le văd şi mai bine.
Poate sunt eu demodată, dar odată ce-ai mers la preot şi-ai jurat unele chestii, cred că ai fost conştient că e pe viaţă. Eşti nefericit numai dacă vrei asta. Cu toţii putem fi fericiţi dacă vrem, alături de persoana pe care am ales-o, că doar noi am făcut alegerea, nu? Mai demult erau căsătorii aranjate, şi tot supravieţuiau.
E clar că şi societatea e de vină, şi parcă te îndeamnă să înşeli. Divorţurile sunt pe primele pagini ale ziarelor, şi în topul emisiunilor de televiziune. Iar românii sunt leşinaţi după ele, le adoră.
Nu contest, mai sunt şi greşeli, sau “erori de căsnicie”, dar, de obicei astea nu prea funcţionează de la bun început. Şi e o mare greşeală dacă continui, şi nu divorţezi la timp, în speranţa că poate-poate se schimbă. Dar oamenii nu se schimbă deloc. Esenţa e tot aia pe veci.