Aşchia nu sare departe de trunchi

Noi, românii avem vorba asta: “Aşchia nu sare departe de trunchi”, care e similară cu:  “Ce naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.”

Sunt doar nişte proverbe, foarte simple la prima vedere, dar care ascund mult adevăr şi înţelepciune din popor.

În afară de moştenirea genetică, mai primim de la părinţi şi educaţia. Acestea două stau la baza caracterului nostru şi sunt structura pe care îl clădim. Aici aş adăuga un citat care mie îmi place: “Copiii învaţă să iubească din modul în care sunt trataţi de către părinţii lor şi din modul în care aceştia reacţionează faţă de greşelile lor.” (Dr. J. Gray)

Spuneam într-un articol (şi multă lume m-a contrazis) că până şi infidelitatea vine de la educaţia primită acasă. Dacă un copil vede, de mic, că părinţii lui nu sunt fideli unul altuia, lui aşa i se pare normal, şi când îşi va întemeia o familie, va prelua obiceiurile părinţilor lui. Dacă el a mâncat bătaie când a fost mic, la fel va proceda şi el cu copiii lui, şi chiar e convins că “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama creşte“.

Bineînţeles că mai sunt şi excepţii. Mai sunt şi oameni cu un caracter deosebit, dar care au crescut în familii dezbinate, în care palma şi pumnul făceau legea. Ei au învăţat de acasă educaţia cu “aşa nu!”.

Unde vreau, de fapt, să ajung, este că noi, părinţii, trebuie să încercăm să le oferim copiilor noştri modele de urmat, nu prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem. Trebiue să fim foarte atenţi la modul în care ne comportăm în preajma lor, pentru că ei copiază absolut tot. Iar copiii noştri sunt cei care alcătuiesc viitorul. Al lor, dar şi al nostru.

Educaţia cu palma

Zilele trecute, fiind în concediu, am avut parte de o privelişte mai puţin plăcută. Pe plajă, o femeie de vreo 30 de ani îşi ţinea copilul de vreun an jumate în braţe. Copilul plângea, nu ştiu din ce cauză, iar femeia ţipa la el ca descreierata să tacă. Nu ştiu, sincer, care ţipa mai tare. Ţipetele ei, însă, au fost fără nici un rezultat. Atunci a început să-l şi lovească peste gură. Dar nu numai simbolic, ci cu putere, de se auzea fiecare lovitură. Copilul ţipa şi mai tare, şi a început şi el s-o lovească în acelaşi mod.

Cu greu m-am putut abţine să merg să-i zic vreo două, dar nu ştiam ce să-i zic, că vorbea altă limbă, rusă, cred. Şi mă gândeam că dacă face aşa ceva în public, faţă de zeci de oameni care o priveau, oare cum îşi “educă” copilul acasă?

Unii păriţi spun că cel mic trebuie să ştie de frică şi că educaţia se face şi cu “bâta”. Eu spun că prin bătaie nu poţi câştiga nicicând respectul copilului tău, nici nu poţi să-i faci educaţie. Copilul, mai ales dacă e atât de mic, plânge ori că-i e somn, ori că-i e foame, ori ceva nu-i place. Trebuie să fii de-a dreptul nebun să-l baţi.

Rezultatele unei educaţii “cu bâta” se văd mai târziu, când cel mic îţi va urma exemplul şi va fi, la rândul lui, violent. Poate chiar cu părintele care i-a arătat că aşa se face: dacă ai putere mai mare şi nu-ţi convine că aproapele tău te deranjează sau îşi greşeşte într-un fel, îi tregi o palmă. Cam ăsta e exemplul dat de un părinte care-şi loveşte odrasla, în loc să-i explice, de 1000 de ori dacă e nevoie, că nu e bine ce face şi de ce nu e bine. Iar dacă nici aşa nu înţelege, cum a fost cazul de mai sus, îl iei frumos şi-l duci în cameră până se linişteşte, încercând să-i rezolvi problema.

Oricum, fiecare e liber să-şi educe şi să-şi crească copiii cum doreşte, însă să nu uite că la fel vor fi şi rezultatele.

Învață-l să prindă peștele, nu i-l oferi!

Mama și tata. Cele două persoane care dau viață, sunt centrul universului unui copil și oferă învățămintele pentru ca el să poată trăi în viață. Copilul, pentru fiecare dintre noi reprezintă poate cel mai important “proiect” din viață. Ne străduim să-i oferim ce-i mai bun, pentru a nu-i lipsi nimic și pentru a avea o sănătate maximă. Orice “proiect” are de obicei și un plan sau schiță. Indiferent cât este de simplu. Chiar dacă vrei să faci o mâncare, te folosești de o rețetă. Pentru copilul vostru v-ați făcut un plan? Ați încercat vreodată să așterneți pe o hârtie ce v-ați dori sau cum v-ați dori să-l lăsați în lume, pentru a-și lua propria viață în mâini?

Poate mulți dintre noi, în ziua de azi se gândesc să-i asigure un anumit confort material sau o anumită moștenire, alții îl înscrieți la o anumită școală, alții îl dați la un anumit sport, etc. Dar poate nu v-ați făcut un plan. Eu m-am gândit să-mi fac un plan pentru copiii mei, și credeți-mă, nu este ușor. Planul începe de la final. De la momentul în care toate eforturile pentru a crea și dezvolta personalitatea și cunoștințele copilului va fi atins. Adică atunci când copilul se va aventura singur în viață. În ceea ce o privește pe fiica mea, Alexandra, de patru ani și jumătate, mi-am notat următoarele idei:

-să aibă o educație care să-i permită să se integreze cu succes în societate ( pentru aceasta încerc să am răbdare în a-i răspunde la orice întrebare într-un mod cât mai serios și cât mai aproape de adevăr și totodată o înscriu la școlile unde, pe măsura posibilităților mele materiale, să se poată educa; acum merge la o grădiniță cu predare în limba engleză intensiv și cu germană a doua limbă)

-să fie dezvoltată pe latura pe care are înclinații/talent ( desenul este latura de care este foarte atrasă și o încurajez în a lucra pe partea aceasta cât mai mult)

-să-i placă munca ( îi dau anumite sarcini și o încurajez și o laud dacă le face)

-să-i placă oamenii și să-i accepte pe fiecare așa cum sunt (îi explic în permanență că fiecare om este diferit)

-să pot să rămân în continuare prietena ei bună ( îi dau încrederea și înțelegerea necesară)

-să-și dorească și să poată să devină independentă (îi spun că tot ce vede că avem noi este obținut prin muncă și este și va fi întotdeauna doar al nostru, al părinților, iar ea, dacă va vrea să aibă ceva, va trebui să-și obțină singură și doar prin muncă, deoarece e singurul mod în care știi să apreciezi ce ai. Încerc să-i ofer, când e cazul, recompense în acest sens).

Acesta ar fi în mare “planul” Alexandrei și cred că, dacă la momentul dat va atinge ce mi-am propus mai sus, voi fi alături de soțul meu un părinte împlinit și vom avea un copil fericit.

Dacă n-ai copii, taci din gură!

Sunt o grămadă de oameni care-şi dau cu părerea pe net ce şi cum ar trebui să se facă educaţia unui copil. Aceştia, în general, ştiu să critice absolut orice. Dar, ia ghiciţi: nu au copii.

Părerea mea e că până nu ai copilul TĂU, nu ai ce să te bagi în discuţii, să dai sfaturi şi să tragi la răspundere. Am scris TĂU cu majuscule, pentru că nu e totuna să ai grijă din când în când de nepoţel sau să ai un  copil făcut de tine, lângă care stai non – stop şi de a cărui viaţă eşti responsabil.

E valabilă chestia şi dacă tu ai un copil de trei luni, dar tu deja dai sfaturi altor părinţi, cu copii de 5 ani, cum să le facă educaţia. Deja tu te crezi specialist, chiar dacă copilul tău doar mănâncă, doarme, plânge şi îşi face nevoile.

Nu demult mă contraziceam cu o tipă. Eu spuneam că, de micuţ, copilul trebuie învăţat, în primul rând, să vorbească corect limba maternă. El trebuie corectat de fiecare dată atunci când pronunţă incorect un cuvânt sau face dezacorduri. Chiar dacă poate nouă ni se pare inutil, copilul va reţine într-un final forma corectă.

Apoi, trebuie să-i acomodăm de mici şi cu alte limbi străine. Cum? Când le cumpărăm un DVD cu desenele animate preferate, întâi îl punem de mai multe ori în limba română, după care în altă limbă (de exemplu, engleză). Apoi iar în română, apoi în altă limbă (de data asta franceză sau germană). Şi aşa mai departe.

Sunt nişte filmuleţe, numite Baby Einstein, care se adresează copiilor de la 3 luni la 8 ani şi care plac foarte mult copiilor şi sunt foarte educative.

Tipa respectivă susţinea sus şi tare că  nu este recomandat sa va lasati copiii care au sub 2 ani sa se uite la TV sau orice fel de DVD-uri. Mai spunea şi că nu există absolut nici o dovadă ştiinţifică a faptului că Baby Genius (nici măcar nu ştia cum se numesc) sau DVD-urile de acest fel fac vreun bine copiilor sau îi învaţă ceva. Asta în situaţia în care ea nu are copii şi habar nu arecum se creşte unul.

De aceea vă spun, celor care aveţi copii, să nu luaţi în seamă vorbele şi părerile celor fără copii, dacă nu au făcut măcar o şcoală în care să înveţe pedagogie sau alte materii cu privire la educaţia copilului.

 

Sfaturi de la bunica cu privire la sex

Cred că v-am mai spus că pe mine m-a crescut bunică-mea şi cam toată educaţia primită acasă a fost de la ea. Inclusiv educaţia sexuală. :))

Când aveam vreo 16 ani şi deja ştia şi ea că aveam prieten, s-a gândit că ar fi cazul să îmi dea câteva sfaturi.

Ţin să vă spun că nu-l agrea deloc pe respectivul, iar odată, când m-a văzut pe geam că mă “mozoleam” cu el după ce m-a adus acasă, mai că a luat foc. După ce am intrat, s-a uitat furioasă la mine şi mi-a spus: “Să nu te mai mozoleşti aşa niciodată. Tu nu ştii că poţi să iei carii?” Vă daţi seama că am râs de m-am prăpădit când am auzit-o, şi-atunci probabil că şi-a dat seama că nu mai sunt un copil tocmai inocent, cum mă credea ea. Aşa că s-a gândit să-mi dea şi alte sfaturi.

Povesteam într-o seară de una, de alta, şi am ajuns şi la subiectul – tabu: sexul. Atunci mi-a zis forte serioasă: “Vezi că bărbaţii ăştia tare multe vor. Da tu, orice-ar fi, să nu pui gura pe “spurcăciunea” lui!”

Un alt sfat primit de la ea cu privire la bărbaţi a fost: “Ai grijă, fata mea! Să nu devii pentru bărbaţi o budă. Că ei aşa văd femeile, ca un veceu. Merg, se golesc şi pleacă mai departe.”

Iar când a aflat ea că mi-am început viaţa sexuală, mi-a zis: “Vezi că am văzut la televizor. Să-ţi cumperi şi tu maţ de-ăla, ca nu cumva să rămâi gravidă.”

Mai avea ea obiceiul prost de a-mi căuta prin geantă. Şi odată mi-a găsit o cutie de anticoncepţionale. M-a întrebat ce medicamente-s alea (cu un zâmbet şmecher în colţul gurii). “Pastile pentru gât”, i-am zis. “Ooo, ce bine! zice ea. Că aşa tare mă durea gâtul şi nu aveam nici un  medicament în casă.” :))

Grădiniţa Wonderland din Baia Mare

După cum v-am mai povestit, în primul an am dat-o pe fiică-mea la o grădiniţă de stat, în ideea că era printre cele mai bune de la noi, şi că trebuie să se obişnuiască cu ce-i mai greu: copii mulţi, atenţie puţină (că doar asta o aşteaptă şi pe viitor).

Era în grupă cu încă 20 de copii, şi aveau o educatoare dimineaţa, alta după – masa şi o îngrijitoare.

Toate bune şi frumoase, numai că fata mea mergea 2 zile la grădi, apoi 10 stătea acasă (mulţi dintre părinţi îşi aduceau copiii răciţi, cu o ciocolată şi o cafea la educatoare şi asistentă). În plus, era foarte retrasă şi nu se simţea în largul ei. Şi nu rămânea cu mai nimic de acolo. Şi mi se pare normal şi nu acuz pe nimeni. Fizic, o singură educatoare nu poate face faţă la 21 de copii mici. La şcoală e altceva, că deja sunt mari şi stau cuminţi şi ascultă.

Aşa că am hotărât ca din anul următor să o dăm la o grădiniţă privată. Din întâmplare, o cunoştinţă mi-a zis că fiică-sa merge la grădiniţa Wonderland şi mi-a spus câteva cuvinte despre cum se ocupă de copii. N-am mai stat pe gânduri şi am tot sunat să facem o vizită. Şi de la vizita respectivă, a mea a şi rămas acolo.

Sunt aproximativ 10 copii într-o grupă, iar fiecare grupă are o singură educatoare. Fac engleză intensiv şi germană. Şi nu fac degeaba, că a mea ştie poezii şi cântece în engleză, şi o grămadă de cuvinte, pe care le leagă.

Eu cred că primii 6, 7 ani din viaţa unui copil sunt cei mai importanţi. Acum se construieşte “fundaţia”. Iar cei de la Grădiniţa Wonderland îşi dau tot interesul ca fundaţia lor să fie foarte rezistentă. Pentru că nu doar că îi învaţă, ci îi şi educă în acelaşi timp. Şi ce mi-a plăcut e că încearcă să-i facă pe copii să fie cât mai independenţi şi responsabili, dar într-un mediu călduros, de cămin şi de familie. Chiar şi eu, când merg să o duc sau să o scot de la grădiniţă, mă simt ca acasă.

Şi aici nu doar copiii sunt educaţi, ci şi noi, părinţii. De exemplu, recent, s-a făcut un curs de 5 ore (una pe săptămână), despre metodele de educare a copiilor. Iar mie mi-au prins foarte bine.

Bineînţeles că Alexandra a mai răcit şi aici, dar a avut şi perioade de 2, 3 săptămâni în care a mers (ceea ce e mult).

Aşa că, dacă vă permiteţi, vă sfătuiesc din suflet să vă daţi copilul la grădiniţă privată. Nu numai că sunt mai puţini copii şi se ocupă de ei, dar e perioada în care copilul e ca un burete uscat. E dornic să absoarbă cât de mult, şi acum se poate modela. Nu degeaba se spune “cei 7 ani de acasă”. Acum se pun bazele educaţiei, şi merită investit în educaţia copilului, pentru că e nepreţuită şi îi va prinde bine toată viaţa.

Grădiniţa e a doua casă pentru copil, iar educatoarele sunt mamele numărul 2. Aşa că trebuie să fim foarte atenţi pe mâinile cui ne lăsăm copiii.

Copiii și moștenirea

Deja e a treia zi de Crăciun, adică e ca și cum ar fi trecut deja… Imediat e Revelionul și… a mai trecut un an.

Când ai copii, parcă nu-ți pare  așa de rău că trece timpul atât de repede, că îi vezi cum cresc și aștepți să se facă tot mai mari. Dar cred că ar fi fost destul de nasol să nu-i am și să văd ce repede trec toate, și să treacă fără rost.

Mai văd prin filme cum e când cresc destul de mari și își iau zborul… Cred că va fi destul de ciudat să te trezești singur/ă, doar cu soțul/soția. Se spune că atunci începe, de fapt a doua tinerețe, că nu mai ai responsabilități și atâtea griji.

Sunt unii care susțin sus și tare că pe copil trebuie să-l ajuți toată viața. Ei bine, eu sunt de altă părere. Copilul trebuie educat și susținut financiar până își termină studiile și “la revedere!”. Trebuie lăsat să-și vadă de viața lui, fiind înzestrat cu tot ce i-ai oferit până atunci. Eventual ajutat cu vreun sfat, atunci când crezi că e cazul. Dar dacă continui să-i dai bani munciți de tine, faci cea mai mare greșeală. Tot greșeală e și să-i promiți copilului că-i va rămâne lui casa și ce ai adunat tu toată viața. Atunci el va aștepta să primească și nu se va mai stresa el să muncească sau să facă ceva în viață, că doar îi dă mama și tata, și va ajunge un looser.

Copilul trebuie învățat de mic că pentru orice primești, trebiue să dai ceva în schimb, nu să stea și să aștepte să-i cadă din cer, sau să-i dea unul și altul, de parcă ar avea vreo obligație. Cunosc multe persoane care sunt, așa cum cântă Paraziții:

“Prea bolnav să muncească,
Prea fricos să fure,
Prea mândru să ceară,
Mulțumit să îndure.”

Nu-ţi lovi copilul!

Mie una mi se pare cea mai mare greşeală posibilă să-ţi educi copilul prin bătaie şi violenţă. Există foarte multe metode de a educa un copil, şi poate şti de frică şi dacă nu îl loveşti.

Există părinţi care, în loc să-i explice copilului că nu e bine ce-a făcut şi de ce nu e bine, preferă să-i tragă vreo două, chiar dacă copilul nu a împlinit nici doi ani. Vă daţi seama că violenţa naşte întotdeauna violenţă. Am fost vara asta la iarbă verde cu nişte prieteni care aveau un copil de 10 luni. Iar când copilul greşea ceva, îl loveau peste mânuţă. Ai mei (copii) nu au fost loviţi niciodată. Orice prostie făceau, le explicam (chiar şi de 10 ori) că nu e voie. Apoi le spuneam că dacă se mai repetă, îi pedepsim (cu ce-i doare mai tare): pe cel mic îl puneam în pătuţ, de unde nu poate ieși, iar fetei îi interziceam televizorul toată ziua. Ei bine, ai mei se uitau foarte ciudat când au văzut că alţi părinţi îşi lovesc copilul. Cel mic al meu se juca cu cel mic al prietenilor noştri, iar când al meu i-a luat o jucărie, celălalt l-a lovit peste mână. De atunci, al meu a învăţat şi el să lovească, şi când îl enervează soră-sa, îi mai trage câte una. Bineînţeles că l-am certat, dar tot îşi mai aduce aminte câteodată.

Un părinte care îşi loveşte copilul la o vârstă aşa mică, îl va lovi şi când e mare. Şi nu doar peste mână. De la lovitul peste mână va urma palma şi aşa mai departe. Eu cred că, lovind un copil, nu numai că îl îndepărtezi de tine şi ţi-l faci inamic, dar poate rămâne traumatizat sau poate să-l afecteze toată viaţa.

Continuarea pe mamistie.ro

De ce fac românii aşa puţini copii?

Peste tot se spune şi se scrie că rata natalităţii scade constant în România, şi toţi se întreabă de ce.

Păi vă spun eu de ce: deoarece şi costurile pentru a creşte un copil cresc constant. Am spus doar pentru a-l creşte, de educaţie nici nu mai vorbesc.

Eu văd cât costă pe lună să întreţii un copil şi mă îngrozesc: oare cum se descurcă alţii, care sunt simplii muncitori şi au salariul de 700 de lei le lună?

Numai ca să aduci pe lume un copil costă enorm, la noi: în fiecare lună ecograf, naşterea, care costă cam cât câştigi în câteva luni (asta dacă vrei să te asiguri că vrei să naşti în condiţii cât de cât umane), plus toate cele necesare unui nou-născut: de la hăinuţe, la pătuţ, cărucior, biberoane etc.

Apoi urmează costurile lunare: scutece, şerveţele umede, lapte praf, hăinuţe (că, să nu uităm că creşte). Urmează apoi  premergătorul, scaunul de masă, tricicleta, alt pătuţ, că în celălalt nu mai încape etc.

Când face 2 anişori, mama trebuie să meargă la lucru. Noi sistem de creşe nu avem, aşa că, dacă nu sunt bunici (ca în cazul meu), trebuie să îţi angajezi bonă, căreia îi dai 70% din salariul tău.

Apoi urmează grădiniţa, care dacă e de stat (cu 25 de copii în grupă şi o educatoare) nici nu o frecventează cum trebuie, ţi se îmbolnăveşte tot anul, şi nici nu rămâne cu nimic. Bona oricum trebuie încă ţinută că copilul trebuie dus şi adus de la grădi, plus că două zile merge, o săptămână stă acasă pe tratament (care costă în jur de 100 lei tura, că nu toate medicamentele sunt compensate). Dacă merge la grădiniţă privată, unde sunt cam 10 copii în grupă, nu se îmbolnăveşte la fel de des şi învaţă mult mai multe, dar costă (cel puţin 700 de lei pe lună).

E un lux să faci un copil în ziua de azi, la noi.  Dacă îl faci şi pe al doilea nu mai zic. Asta dacă vrei să îi creşti şi să îi educi ok.

Interviu cu Tudor Chirilă – Eugenia Vodă

Foarte tare e interviul. Merită să vă uitaţi… Eu, cel puţin, mă regăsesc în multe din cuvintele lui.

Mă doare şi pe mine faptul că în ziua de azi e o ruşine să fii romantic. Toţi vor să fie nişte duri, şi femeile şi bărbaţii, şi pe deasupra, îi mai învaţă şi pe copii să fie la fel. Am auzit recent cum părinţii îi învaţă pe copiii lor de la grădiniţă cum să lovească cu pumnul alţi copii, cică să se apere. Şi apoi se miră că ajung şmecheri de cartier când sunt mari, sau că îşi bat şi ei părinţii care le-au făcut educaţia prin violenţă. Că cică copilul (de numai doi ani) numai aşa ascultă şi este cuminte, dacă primeşte un băţ peste fund… Azi un băţ, mâine o palmă, poimâine un pumn…

Oricum, e plăcut să vezi un om de numai 29 de ani că a ajuns atât de sus… Avem multe de învăţat de la el… De la educaţie muzicală şi teatrală, la educaţia pentru viaţă:

Interviu cu Tudor Chirilă

 

1 2