Fă-ţi timp şi pentru tine!

Unii cred că, odată ce s-au căsătorit şi au făcut copii, tot timpul şi toată viaţa lor trebuie să le dedice, uitând complet de ei şi de nevoile lor.

Ei bine, e total greşit. Şi nu o spun doar eu, ci şi psihologi sau psihopedagogi. Nu este bine nu numai pentru tine, ci şi pentru copilul tău. A fi părinte nu înseamnă că viaţa ta e a copilului, pentru că tu, în subconştient, îl vei acuza mereu pe copil de asta.

Ca să-ţi trăieşti cu bucurie rolul de părinte, trebuie să fie un echilibru: “trebuie să mă ocup de mine, fără a uita de celălalt (copil sau partener), şi trebuie să mă ocup de celălalt, fără a uita de mine!”.

Acest principiu poate fi comparat cu rolul jucat de fiecare picior al nostru în a ne asigura stabilitatea. Ca să rămân în echilibru, trebuie să distribui greutatea în mod egal, pe ambele picioare. Aşadar, trebuie să acord la fel de multă atenţie, atât mie, cât şi celuilalt.

Dacă îi acordăm copilului prea multă importanţă, uitând de noi, şi copilul învaţă să uite de părintele său, sau, urmând modelul părintelui, să se gândească la ceilalţi uitând de sine.

A-i acorda copilului tot timpul liber şi toată energia mea e greşit, atât pentru copil, cât şi pentru mine.

Părintele ideal e părintele – ghid şi părintele – complice. Dar ca să fi un astfel de părinte, trebuie să fii mereu în echilibru, pentru că, dacă în lumea ta e numai copilul tău, rişti să devii un părinte – dictator, care doreşte să controleze fiecare mişcare a copilului, luându-i posibilitatea de a se dezvolta cum trebuie şi de a deveni independent.

Văzându-mă pe mine în echilibru, tot astfel va fi şi el: va învăţa să acorde atenţie, timp şi importanţă celuilalt, dar fără să uite de el.

În exemplul pe care vi l-am dat mai pot intra unele femei care, după ce s-au căsătorit şi au făcut copii, uită să se mai îngrijească, nu mai dau importanţă alimentaţiei echilibrate, neştiind că, în acest fel, pot ajunge chiar să îşi destrame familia.

Bibliografie: Hélène Renaud, Jean – Pierre Gagné, 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2011.

Echilibrul vieții

De multe ori avem impresia că nouă nu ni se pot întâmpla lucruri rele. Iar când ni se întâmplă, totuși, iarăși avem impresia că numai noi avem parte de așa ceva.

Ei bine, viața asta e plină de surprize: mai mult sau mai puțin plăcute. Și întotdeauna când ni se întâmplă ceva rău, va veni și ceva frumos în viața noastră și va compensa răul. Ăsta e echilibrul vieții.

Totuși, dacă viața asta nu e numai lapte și miere, asta nu înseamnă că nu putem fi fericiți. Fericirea stă în noi, în fiecare. Trebuie doar să o eliberăm, nu să o ținem prizonieră. Și fericirea noastră nu e nici la persoana iubită, nici la dușmani, nici la neamuri. Ea nu trebuie să depindă de nimeni și de nimic.

Tot ce ni se întâmplă în viață trebuie luat ca atare. Și nimic nu trebuie să ne pună la pământ sau să ne fure bucuria vieții. Adică, dacă tot ni s-a dat viață pe pământul ăsta, de ce să nu profităm și să nu trăim la maxim?

De ce să nu luăm tot ce-i mai frumos de la viață și de ce să fim supărați, când putem fi fericiți?

Bine şi rău / gura lumii

Zilnic suntem cuprinşi de sute de trăiri interioare, sau stări sufleteşti; pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe, pace sau nelinişte, siguranţă sau teamă, ş.a.m.d. Oricum, eu cred că există un echilibru în toate. Nu poţi să spui despre un om că e bun sau rău. toţi avem în noi, de când venim pe lume, un bine şi un rău, în egală măsură, care sunt într-o continuă luptă. Şi noi suntem cei care decidem cine iese învingător şi pe care îl lăsăm să se dezvolte şi să crească… Şi cu cât creşte, cu atât devine mai puternic.
Dar ştim noi cu adevărat ce e bine şi ce e rău? Există o graniţă bine-delimitată?
Mulţi îşi fac viaţa în funcţie de ce spune lumea, crezând că aşa e cel mai bine…
Şi ca să nu vă dezamăgesc, am să vă scriu iar o povestioară de-a bunicii, în legătură cu ce-am spus mai sus:

“Mergea un om împreună cu copilul său la târg, pe care l-a pus călare pe măgar, pentru că drumul era destul de lung. Văzându-i, lumea a început să-l critice pe copil, spunând că ar trebui să-i fie ruşine. El, tânăr merge pe măgar, şi bietul taică-său pe jos…
Auzind acestea, tatăl îl ia pe copil şi-l pune să meargă pe jos, iar el se urcă pe măgar. Nu merg mult, şi lumea iar începe să vorbească: “Uite nesimţitul! El om în toată firea se urcă be bietul măgar, şi săracul copilaş merge pe jos… Vai de picioruşele lui…!”
Omul, supărat, îl ia pe copil şi-l pune şi pe el pe măgar.
– Vaaai bietul animal! striga lumea. Ia uitaţi-vă cum se chinuie bietul animal să-i care pe amândoi în spate.
Înfuriat deja, se dă jos şi el şi copilul, mergând pe lângă măgar.
– Ia uitaţi-vă ce proşti! Ei merg pe jos, cu măgarul lângă ei. Vorbeau oamenii.
Atunci omul, enervat la culme, împreună cu copilul se pun şi iau măgarul în spate.
– Priviţi! Doi nebuni cară un măgar!”

Aşa că nu vă luaţi după gura lumii, dacă vreţi să nu o luaţi razna! 🙂