Cine e Dumnezeu?

Și mulți văd, dar puțini pricep, spunea o vorbă din bătrâni;
Mulți vor vedea și-aceste versuri, dar înțelege-le-or putini
Că ard eu simt, de nu le scriu,
Chiar de e noapte și-i târziu.
 

Dumnezeu e iubire; nu e păcat, iubește!

Prin asta El trăiește,

Și va trăi doar cât iubirea dăinuiește.

Și ceea ce iubești, e Dumnezeul tău;

E tot ce crezi că-i bun și nu-ți va face rău,

Fie că e Pământul, că-i omul ce-l adori,

Ori e copilul, banul, sau soarele din nori.

Sau poate-i doar un vis, un vis prea-mult iubit,

Iluzie sau himeră, ce fără de sfârșit

Trăiește-n mintea ta și-a mea,

Și-avem atâta nevoie de ea,

Să ducem uneori, ușor, realitatea grea…

 

Pământul ne hrănește,

Soarele ne-ncălzește,

Și omul ne iubește.

Noi dăruim iubire,

Iubire-ntr-o privire,

Iubire-ntr-un sărut,

Pe buze ce le-am vrut.

Iubire-ntr-un cuvânt

Spus, scris, purtat de vânt…

 

Dumnezeu e iubire, nu e păcat, iubește!

Dumnezeu e în tine, în cel ce-acum citește.

Omul nu poate fi fericit fără natură

Am vrut să scriu pe tema asta ieri, dar, cum nu m-am putut exprima în proză, am scris o poezie. Astăzi, însă, pot să vă spun și cu alte cuvinte ce am constatat eu în ultima vreme. Și cred că, pe cât pare de banal, pe atât e de important.

În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.

Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…

Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.

Și nu doar pentru copii e rău, ci și pentru noi, pentru că, îndepărtându-ne de natură, ne îndepărtăm de noi și de Dumnezeu.

Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.

Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?

Crucea pe care o purtăm

Pentru că tot suntem în zona povestioarelor cu tâlc, vă mai spun încă una, pe care o ştiam de mică, şi pe care cineva mi-a reamintit-o zilele astea.

Uneori, ni se pare că viaţa ne e prea grea, şi “crucea”, adică greutăţile vieţii, sunt prea multe. De multe ori ne plângem, spunând că nu e corect, că unii duc o viaţă prea uşoară şi au de toate, pe când noi trebuie să ne chinuim din greu pentru orice. Însă uităm că orice greutate a vieţii ne e dată cu un scop. Din unele învăţăm, altele ne călesc pentru mai târziu, iar altele ne sunt date tocmai pentru a scăpa din alte necazuri mult mai mari. Iată şi istorioara pe care, din păcate, nu ştiu cine a scris-o:

” Era odată un om care mergea pe drumul vieţii alături de alţi oameni. Cu Toţii purtau în spate câte o cruce, însă nu erau toate la fel; unele erau mai mici, altele mai mari. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…

La un moment dat, omul nostru, obosit de atâta drum şi cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roaga lui Dumnezeu, spunând:

– Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine. Şi începe să taie din crucea ce-o purta…

– Doamne, Îţi multumesc atât de mult!

Îşi continuă bucuros acum drumul anevoios, gândind: Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puţin din ea, ar fi şi mai bine…. Şi o mai scurtează puţin.

Şi mai bucuros, continuă pe drumul vietii. Uitându-se in jurul lui, observă că ceilalţi sunt din ce în ce mai obosiţi şi necăjiţi. După ceva vreme, întâlneste în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalţi folosesc crucea pentru a trece, rdeoaece crucea fiecăruia era suficient de înaltă, ca atunci când o culcă,  să unească cele doua margini ale prăpastiei, transformându-se în podul necesar să treacă în siguranţă pe malul din faţă. Toţi trec bucuroşi acum, însă omul cu crucea scurtată rămâne, plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă si el.  Crucea lui era mult mai mică decât distanţa dintre maluri”.

Aşa că, ar trebui să ne bucurăm şi de cele bune, dar şi de greutăţile din viaţă, pentru că Dumnezeu nu ni le dă degeaba. Ni le dă ca să ne fie de folos mai târziu. Câţi dintre noi n-am vrea să câştigăm la loto şi să ducem o viaţă ca-n Paradis? Dar oare ăsta chiar ar fi un bine pentru noi?

Povestea stâncii, de Arsenie Boca

O povestioară foarte frumoasă, primită pe mail de la o prietenă, mi-a atras atenţia azi şi vreau să o citiţi şi voi. E plină de înţelepciune, şi e scrisă de un preot. Un preot adevărat. Spun un preot adevărat, pentru că, în decursul vieţii mele, am întâlnit, din nefericire, mulţi preoţi care nu au nici o legătură cu Dumnezeu, cel despre care ni se spune în Biblie. Preoţi care se plimbă în maşini de lux, pe când alţii mor de foame. Preoţi care construiesc biserici poleite cu aur, pe când spitalele sunt din ce în ce mai puţine, mai sărăcăcioase, şi bolnavii mor cu zile, că nu au medicamente.
Un preot adevărat, după părerea mea, e unul care ne transmite iubirea lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi.
Ca să vă faceţi o idee, Arsenie Boca fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A murit în 1989, dar a lăsat în urma lui poveţe, prin care ne învaţă cum ar trebui să fim în viaţă. O altă povestioară a acestui preot e şi Ceşcuţa de ceai.
“Un om dormea în coliba lui, când, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi de suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că a irosit întreaga zi fără nici un folos.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, necuratul a decis să-şi facă apariţia în gândurile lui deznădăjduite:
— De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit…
Aşa că omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat şi mai mult.
Necuratul i-a spus:
— De ce te ruinezi singur? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul, ostenit, tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-I spună păsul Domnului.
— Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. După atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce n-am izbutit?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
— Omule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că îndatorirea ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Datoria ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai dat greş. Aşa să fie…? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit tari şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar însărcinarea ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi nădejdea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, omule, Eu voi muta stânca.
Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel Care îi mută din loc.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.“

Încă mai cred în biruinţa binelui

În lume există nişte legi şi reguli nescrise, pe care, dacă le încalci, cu siguranţă vei plăti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

“Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii” spunea Marin Preda. Ei bine, eu cred în viaţa eternă a sufletului, şi cred că ticăloşia se plăteşte. Şi nu numai după moarte, ci şi aici, pe pământ.

Chiar dacă ticăloşii nu sunt pedepsiţi de lege şi scapă ca prin urechile acului, cu siguranţă sufletul lor nu e liniştit, chiar dacă ceea ce noi numim “conştiinţă”, lor le este cu totul străin.

Cu toţii mai facem greşeli, este omeneşte. Până şi zeii din Olimp au păcătuit. Important este să ne dăm seama de ele, să le recunoaştem şi, dacă nu e prea mult, să le regretăm şi să nu le mai repetăm. Dar când greşeşti, şi e evident că greşeşti, ţi-o spun milioane de oameni, iar tu continui să te adânceşti în greşeală, deja aici e ori prostie, ori ticăloşie, ori nebunie, ori toate la un loc.

Eu cred în Dumnezeu şi în puterea Lui de a îndrepta lucrurile şi greşelile oamenilor. Cred că El e corect şi cred în corectitudine. Şi sper să se facă dreptate…

Cineva, acolo sus, vă iubeşte!

O prietenă mi-a zis, zilele astea: “Cineva, acolo sus, vă iubeşte!”.

Eu spun că cieva, acolo sus, ne iubeşte pe toţi. Dar ne iubeşte foarte, foarte mult. Că de nu ne-ar iubi atât, ne-ar nimici pe loc, pe toţi, cu mic, cu mare, la cât suntem de răi.

Maramureşul are un cântec care spune:

“Măi pretine, eu şi tu

Şohan n-om vide raiu

Da’ nici nu-i hia să-l videm

După ce oameni suntem.”

“Şohan”, pentru cei ce nu ştiu, înseamnă “niciodată”, iar “hia” înseamnă “musai”.

Moroşenii, în cântecele lor, meditează la viaţă şi la moarte, moarte pe care o privesc ca pe ceva normal şi firesc. Sunt conştienţi că suntem oameni, păcătoşi şi muritori. Ne plac, de obicei, lucrurile interzise, cedăm ispitelor şi avem vicii. Nimeni, ca om, nu poate fi perfect. Însă e bine să tindem spre perfecţiune. E bine să încercăm să fim mai buni pe zi ce trece şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte.

În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc numai oameni unu şi unu. Oameni lângă care poţi fi tu însuţi şi cu care poţi vorbi fără să te simţi stânjenit. Oameni care îşi recunosc slăbiciunile şi nu şi le ascund, ba chiar glumesc pe seama lor.

Atâta vreme cât nu vrei să-i faci rău aproapelui tău, cât îţi vezi de treburile tale şi nu-ţi bagi nasul în viaţa altuia, atâta vreme cât dai tot ce-i mai bun în ceea ce faci tu, eu consider că eşti om bun şi Dumnezeu te iubeşte şi te ajută. Chiar dacă uneori, ajutorul Lui ţi se pare o piedică.

Trebuie să acceptăm bucuroşi şi rele şi bune de la Dumnezeu, că ştie El prea bine ce face. Şi trebuie să ne bucurăm de fiecare zi şi de fiecare clipă pe care o trăim. Să vedem şi să luăm de la viaţă tot ce-i bun şi frumos. Şi sunt atâtea lucruri frumoase pe lângă noi…

 

Simple coincidenţe sau mâna lui Dumnezeu?

Despre a crede în existenţa lui Dumnezeu am mai scris. Şi spuneam că ne naştem cu ea şi avem în suflet credinţa în Cel care le aranjează pe toate, le ştie pe toate şi care face ca totul să fie perfect. Perfect, în sensul că îi dă fiecăruia exact ce, cum şi cât merită. Şi chiar dacă uneori, unele lucruri ni se par nedrepte, El ştie ce face şi trebuie doar să avem încredere.

Dovezi ale existenţei lui găsim la tot pasul, mai ales dacă ştim să ne deschidem ochii.

Să vă spun ce mi s-a întâmplat astăzi. Eram în Sighet şi mergeam cu copiii la bunica lor, mama soţului meu. Eram doar eu cu copiii. Pe drum, văd o femeie tare, tare bătrână, stând la ocazie. Se uita fix în ochii mei, rugându-se parcă să o iau. Eu de obicei nu iau pe nimeni la ocazie, dar bătrânica asta mi-a adus aminte de bunică-mea, aşa că nu m-am putut abţine să opresc şi să o iau. Cu greu a urcat în maşină, având o bâtă în care se sprijinea şi o plasă de rafie.

– Unde mergeţi? am întrebat.

– La Ocnă, la băi, spune ea.

De cum a intrat, a început să-mi ureze de sănătate, că tare puţini iau la ocazie şi ea stă tare demult în drum. Şi-am întrebat-o câţi ani are.

– 80 de ani am, maică. 80 de ani în care am lucrat de dimineaţa până seara. Că tare-mi place a lucra… Oamenii din ziua de azi îs duşmani cu lucru. Da numa ştiu să se plângă… că n-au una, că n-au alta. Io şî amu îmi pun în grădină. Să am io ceapa mea, picioicii mei, mazărea mea. Să nu dau banii pe ele, că-s scumpe şî nu-s bune.

– Mai puteţi, la anii ăştia?

– Da cum nu? Mie nu mi-i frică de lucru. Atâta că tare rău o ducem noi, românii. Şî tare multe am căpătat păstă obraz în istoria noastă. Amu sper c-a fi mai bine, dacă s-o schimbat guvernu. Că ăialalţ ar fi luat şî pielea dă pă noi.

Eram uimită cum de o bătrână de 80 de ani ştie că s-a schimbat guvernul. Am ajuns unde trebuia să coboare şi se căuta în traistă, după bani. I-am zis să stea liniştită, şi să fie sănătoasă.

– O, draga maicii, ţi-oi ruga de sănătate la beserică păntru asta.

Am mers mai departe, am ajuns la bunici, am stat două, trei ore acolo şi ne-am întors. Când am ajuns unde am lăsat-o pe bătrână, mi-am aruncat privirea către intrarea care duce la băi. Şi pe cine văd pregătindu-şi traista, dincolo de gard? Tocmai pe bătrânica noastră. Şi ea, prin gardul de sârmă, se uita tocmai în drum. Am semnalizat şi am oprit. Nu-mi venea să cred. A venit cât a putut ea de repede, sprijinindu-se-n toiag.

– Ooo, maică. Cum s-o putut nimeri aşa o minune? Io amu am gătat cu băile.

Povestind despre una, despre alta, mă întreabă de ai mei.

– Ai mei sunt departe, zic eu. Tocmai în Arad am şi eu o bunică de 84 de ani.

– Şî io am lucrat acolo în tinereţe, zice ea. În Zădăreni şî-n Felnac.

– Păi tocmai din Felnac sunt şi eu, am zis. Acolo stă bunică-mea.

I-am dat o plăcintă când a coborât.

-Az îi zîua me norocoasă. Nici la băi nu m-o luat bani. Zice bucuroasă bătrâna.

Noah, ce ziceţi? Sunt simple coincidenţe sau a fost Dumnezeu? Ce şanse puteau fi ca, exact când mă întorceam eu, bătrâna să se pregătească să iasă la ocazie? Şi ce şanse puteau fi ca ea, care stă unde se-agaţă harta-n cui, să fi fost în “Bănat”, tocmai în satul unde am copilărit eu şi unde stă acum bunică-mea, de care îmi e dor?

De ce ni se întâmplă lucruri rele? – Ceşcuţa de ceai

De multe ori ne întrebăm de ce ni se întâmplă anumite lucruri, pe care noi le considerăm rele şi care nu ne plac. “De ce am căzut la examen?” “De ce am avut accident cu maşina?” “De ce m-am îmbolnăvit tocmai acum?” etc.

Preotul Arsenie Boca ne spune o povestioară,  care ne ajută să înţelegem de ce uneori viaţa ne rezervă şi obstacole sau greutăţi:

“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu.”

M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi el m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!” El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul.”

sursa foto

Ce-ţi doreşti cu adevărat?

Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar nu degeaba s-a născut vorba din popor: “Ai grijă ce-ţi doreşti!”

Îmi spunea o prietenă că ceea ce scrie în Biblie, că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, nu se referea la faptul că şi Dumnezeu are ca şi noi, un trup şi că are faţa la fel ca noi, ci că ne-a înzestrat cu putere şi cu daruri pe care nici nu le bănuim. Mai spunea şi că noi toţi suntem nişte mici Dumnezei, şi că, dacă ne dorim cu adevărat, putem muta munţii din loc.

Mie nu odată mi s-a întâmplat să-mi doresc foarte tare să se întâmple ceva (ce nu ţinea de mine) şi s-a întâmplat. Însă numai dacă îţi doreşti din tot sufletul se întâmplă.

De multe ori spunem că ne dorim ceva, dar faptul că o spunem nu e de ajuns. Trebuie să şi simţim.

Însă şi dorinţele au unele limite. Trebuie să ştim că ceea ce ne dorim este realizabil, nu imposibil. De exemplu, nu pot să-mi doresc să devin regina Angliei, pentru că nu se va întâmpla niciodată.

Şi mai este un proverb care mie-mi place: “Prin muncă şi dăruinţă vei ajunge la dorinţă.” Nu poţi să-ţi doreşti să devii medic, şi tu să stai cu mâinile în sân. Dar staţi, că nu v-am dat exemplul bun. La noi şi asta e posibil: îţi doreşti să devii medic, şi tata rezolvă, că are balta peşte. :))

În fine, ce vreau să vă spun este că noi ne putem controla viaţa în funcţie de ce ne dorim de la ea. Aşa că, dragii mei, aveţi grijă ce vă doriţi. 🙂

Tu ce decizi să fii?

Unii cred în Dumnezeu, alţii nu. Dar cine e Dumnezeu? O fi un bătrân cu barbă albă? O fi o divinitate care ne controleză ca pe nişte marionete, doar ca să nu se plictisească?
Eu cred că Dumnezeu e corectitudine, e bunătate, e demnitate, e respect, e iertare, e loialitate…
Fiecare din noi ştim, în adâncul sufletului, cum ar trebui să ne comportăm în orice situaţie dar, de multe ori, nu facem ce ar trebui. Ştim că nu e bine să minţim, orice ar fi, dar o facem, fie că e musai, fie că nu, ca să ieşim noi mai bine.
Ne naştem cu anumite moşteniri genetice: unele mai bune, altele mai puţin bune. Am auzit de multe ori oameni contrazicându-se: ba că genele ereditare e primează şi omul nu poate fi schimbat, ba că, prin educaţie, un copil cu anumite moşteniri genetice, se poate schimba.

Într-adevăr, precum se transmit şi bolile de la părinţi, aşa se transmit şi anumite trăsături de caracter. Însă eu susţin a doua părere: cu voinţă şi educaţie, se poate schimba orice.
Să vă dau un exemplu: un copil l-a moştenit pe taică-său: curvar, beţiv, leneş, mincinos şi linguşitor. Copilul ăsta a fost crescut într-un mediu în care şi-a văzut părinţii înşelându-se reciproc. A crescut printre sticle care se goleau, fum de ţigară, sărăcie şi violenţă. Dar, spre deosebire de alţii, copilul era inteligent. Şi-a dat seama că nu e bine să trăieşti aşa şi că o astfel de viaţă nu-i va aduce niciodată fericirea. Aşa că a învăţat de la părinţi cum să nu fie.
A văzut că, dacă înşeli, vei fi înşelat. Dacă minţi, minciuna te va îngropa; dacă bei peste măsură, poţi ajunge un alcoolist ratat, care nu a realizat nimic în viaţă. A văzut că dacă eşti leneş, mori de foame; dacă eşti pervers, vei fi înconjurat de perverşi.
A decis ca el să nu fie ca părinţii lui şi a luptat cu el pentru asta. Şi va lupta, probabil, toată viaţa, pentru că nu ai cum să-ţi schimbi genele ereditare. Dar el a decis să fie om.

Şi, din proprie experienţă vă spun că educaţia poţi s-o primeşti şi după 18 ani, dacă în copilărie nu ai primit-o. Totul e să vrei şi să alegi corect oamenii cu care îţi petreci timpul şi viaţa şi să înveţi din orice.

sursa foto

1 2