De ce aştept ziua de 1 Decembrie

Pe lângă faptul că, recunosc, mă bucur că e zi liberă şi că putem petrece timp alături de familie, ziua de 1 Decembrie e o zi cu totul specială.

Aşa cum m-am născut cu credinţa în Dumnezeu, la fel m-am născut şi cu dragostea de ţară. E un sentiment pe care-l am în mine de când mă ştiu.

Dintotdeauna mi s-a părut că limba română e cea mai frumoasă limbă (cu toate că nu putem spune despre o limbă anume că e mai frumoasă decât alta). Mi se părea că e mai limpede decât toate, iar cuvintele rostite în limba română mi se păreau adevărate bijuterii.

Acel sentiment profund, de dragoste pentru ţară, mi-a rămas şi cred că-mi va rămâne până când pământul ei mă va primi să mă odihnesc în el.

Despre poporul român pot să zic doar că e un popor pe care Dumnezeu îl iubeşte. Nu ai cum să nu iubeşti asemenea oameni. Singurul nostru defect e că ne facem rău singuri, prin faptul că plecăm capul şi tăcem, în loc să ne unim şi să luăm atitudine. Am fost un popor nedreptăţit de soartă. Începând cu istoria, care ascunde adevăruri, şi continuând cu conducătorii care au fost la cârmă de-a lungul timpului.

Însă mai cred şi mai sper că adevărul şi dreptatea îşi vor face loc şi printre noi, şi sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, nici un român nu va simţi ruşine când, aflat în ţară străină, va spune că e din România.

De 1 Decembrie, măcar atunci, vreau să fim uniţi… chiar dacă numai “în cuget şi-n simţiri”. Îmi doresc ca, măcar în acea zi, românii să simtă că sunt fraţi, iar mama lor e România. Şi, pentru mama lor, să-şi scoată mâinile din buzunarele goale şi să facă ceva. Orice. Pentru că mama lor e umilită şi batjocorită. Umblă în zdrenţe, chiar dacă stă pe o mină de aur, e bolnavă şi îmbătrânită fără de vreme.  O doare sufletul când îşi vede copiii plecaţi în ţări străine, la munci grele, pe doi lei, când aurul ei e exploatat de nişte şarlatani. Dar cred că, într-o bună zi, noi, copiii ei, nu vom mai îndura şi vom face dreptate… E ziua ei pe 1 Decembrie. Măcar atunci să-i facem bucuria

V-aş invita acum să urmăriţi un filmuleţ, referitor la ce am spus, şi anume că istoria ascunde adevăruri, şi că noi, ca popor, suntem nedreptăţiţi de asta. Se numeşte Dacii – Adevăruri tulburătoare ( e doar prima parte, dar uitaţi-vă şi la partea a doua, o găsiţi tot pe youtube).

P.S. : Pe mine chiar m-a tulburat. 🙂

 

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.