De ziua ta, copile drag

Fără s-apari în viața mea

N-aș fi știut ce e iubirea

Fără de limite, condiții,

Fără de pată sau ambiții.

De când tu ai venit pe lume,

M-am trezit, parcă, fără urme

Ale trecutului ce-a fost

Fără de tine, fără rost.

Ai fost și soarele de vară,

Când mi-ai zâmbit întâia oară,

Și ești și-a toamnei ploaie rece,

Căci plânsul tău prin inimă îmi trece.

Tu m-ai făcut să știu ce-i oboseala,

Și să nu-mi amintesc ce-i plictiseala,

Să știu că am puteri nebănuite,

Ce numai de o mamă sunt știute.

Acum, de ziua ta, dragă copile,

Nu-ți pot dori decât să ai doar zile

Cu cer fără de nori, cu soare-n suflet,

Să nu cunoști durerea, să nu suferi,

Căci suferința ta o simt eu înmiită,

Și-a ta orice durere îmi face inima rănită.

Să nu cunoști ce-i ura, doar iubirea;

Să-ți fie călăuză fericirea.

Căci un drum lung și greu, numit viață

Te-așteaptă, iar eu voi putea să-ți fiu numai povață.

Te ocrotesc acum, cât ești micuț,

Și stau de veghe la al tău pătuț,

Însă vei crește, și mă-nspăimântă gândul

Că singur vei pleca, că-ți vine rândul

Să cunoști lumea, cu bune și cu rele,

Și nu voi fi cu tine, să te feresc de ele.

Dar azi mă bucur că ești lângă mine,

Și îți doresc din suflet numai bine!

Pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie tu însuţi să creşti un copil

Asta spune un vechi provreb chinezesc, că pentru a înţelege dragostea părinţilor tăi, trebuie să creşti tu însuţi un copil. Şi zău că are dreptate. Nu ai cum să înţelegi sentimentele unui părinte decât dacă eşti şi tu părinte.

Nu poţi şti ce e în sufletul unei mame, decât dacă eşti mamă. Nu poţi să ştii ce înseamnă iubirea necondiţionată, decât după ce ai un copil. “Inima mamei este un adânc abis, la capătul căruia găseşti de fiecare dată iertare” spunea Honore de Balzac. Şi, într-adevăr, orice ar face şi orice ţi-ar face copiii tăi, întotdeauna îi vei ierta.

O femeie, abia după ce are un copil îşi poate aprecia mama. Abia atunci vede prin câte a trecut şi cât de greu e să creşti un pui de om: de la naştere, alăptat, trezit noaptea, schimbat scutece, şi până la a da sfaturi când deja este mare.

Degeaba îţi spune mama ta “ştii tu de câte ori m-am trezit la tine, de câte ori te-am şters la fund, de câte ori n-am dormit nopţile de grija ta?”; nu poţi înţelege şi nu poţi aprecia, până cânt tu nu treci prin asta.

“Familia este piatra de temelie a întregii noastre existenţe” spunea cineva. Nu ştiu dacă după ce murim mai există viaţă, nu ştiu dacă există rai sau iad, însă ştiu că noi continuăm să trăim prin copiii noştri. Ei sunt cei care ne continuă existenţa pe lumea asta, ducându-ne mai departe graiul, tradiţiile şi obiceiurile şi păstrându-ne vii în sufletul lor. Mai putem trăi veşnic şi prin creaţiile noastre, dar cum sunt atât de puţini artişti pe lumea asta, cred că mai degrabă am opta pentru prima variantă. 🙂

Nu degeaba se spune că un părinte se bucură de reuşitele copilului său mai mult de propriile-i victorii. Şi cred că nu există bucurie mai mare decât să vezi că cel pe care l-ai crescut a reuşit în viaţă. Eu una sper să-mi cresc copiii atât de bine, încât să mă depăşească la orice capitol. Şi sper ca toţi părinţii să facă la fel, pentru că numai aşa putem crea o lume mai bună, prin copiii noştri.

E bun sau nu e bun premergătorul / rotobilul?

Am văzut recent nişte discuţii cu privire la folosirea premergătorului la bebeluşi. Eu una pot doar să vă vorbesc din experienţa proprie.

Primul copil, care s-a născut cu 4,2 kg, a fost şi este precoce. Aşa că de la 5 luni, ea stătea singură în funduleţ, fără ajutor. Se ridica singură în picioare în pătuţ. Îmi aduc aminte prima zi în care s-a ridicat singură şi n-o s-o uit niciodată. Era dimineaţă. Ea ne dădea deşteptarea pe la ora 5, cu un ţipăt de sirenă. Deja îi dădeam lapte praf, şi, de multe ori eram ca un robot: după ce ţipa, eu eram drepţi, fugeam în bucătărie şi îi aduceam laptele în două minute, şi abia dup-aia mă dezmeticeam. Ei bine, în dimineaţa aia, când am mers cu laptele la ea, am găsit-o în picioare, în pătuţ, ţinându-se margine. Adormită cum eram, m-am speriat şi am ţipat, de parcă am văzut o fantomă, trezindu-l şi pe soţul meu, care încă dormea. 🙂 Bineînţeles că nu ne venea să credem, ştiind că bebeluşii se ridică în picioare de la 6 luni.

Apoi a început să vrea s-o plimb, ţinând-o de mânuţe. Nu mai avea stare deloc. Şi, când a avut aproape 6 luni, am întrebat medicul dacă o putem pune în premergător. După ce-a văzut-o, ne-a dat acceptul. Dar am zis, totuşi, să mai aşteptăm o vreme, până e mai mărişoară, deoarece citisem pe internet cum că premergătorul (sau rotobilul, cum îi spun eu) i-ar întârzia dezvoltarea motorie, va învăţa să umble pe vârful picioarelor, va merge singură mult mai târziu, îi va deforma structura osoasă şi multe alte lucruri negative.

Într-o seară, însă, soţul meu a trebuit să stea la serviciu până târziu. A mea mă chinuia de numa’. Dacă nu o plimbam de mânuţe, plângea de trezea tot blocul. Iar eu simţeam că mor de durere de spate. Aşa că, pe la ora 10 jumate noaptea, îl sun pe-al meu şi-i spun: “Nu ştiu ce faci şi cum faci, dar mie fără rotobil nu-mi vii acasă.” Aşa că, bietul meu soţ a mers prin supermarket-urile pe care le-a mai găsit deschise şi ne-a adus un premergător. Ţin minte că l-a luat foarte ieftin, că nu era nu ştiu ce calitate, dar, pentru mine, parcă a fost de aur. Fata mea era ca peştele-n apă. La început n-o lăsam în el decât puţin timp, pentru că, fiind atât de mică, nu era bine pentru coloană, dar, era suficient pentru a-şi consuma energia. Pentru că, nemaifiind susţinută, depunea mai mult efort să se mişte. Apoi a trebuit să mut toate lucrurile la care ajungea, să leg uşile la dulapuri, şi am avut pace în casă, ea putând să exploreze fiecare colţişor. Stând în apartament, n-am avut scări să poată cădea, şi toate au fost bune şi frumoase. Am auzit că cei mici se mai pot împiedica în covoare şi există riscul să se răstoarne cu tot cu premergător. Noi, cum nu avem covoare, n-am avut probleme de acest gen.

Nu ştiu la ce vârstă ar fi putut să înceapă să meargă singură, dar ea a făcut primii paşi la 10 luni şi jumătate. Fără să meargă pe vârfuri. Premergătoarele se pot regla în funcţie de înălţimea copilului. Iar, dacă e să meargă pe vârfuri, merge şi dacă e ţinut de mâini.

Cu băiatul a fost diferit. El a stat singur în şezut după 6 luni, şi l-am pus în premergător când avea aproape 8 luni. Şi a mers singur la 1 an şi câteva zile.

Fiecare copil e diferit. Şi e pregătit pentru premergător când îl vedeţi că stă în funduleţ fără ajutor şi când se ridică singur, ţinându-se de ceva. Eu aşa am procedat cu ai mei. Şi, bineînţeles, trebuie supravegheaţi în permanenţă.

În concluzie, eu spun da premergătorului şi sunt pro. Dar fiecare părinte ştie cum şi ce e mai bine pentru copilul său. Oricum, e bine să întrebaţi şi medicul pediatru.

Sănătate, şi să creşteţi mari! 🙂

Cum e să fii mamă

Eram în anul 3 de facultate când am aflat că sunt însărcinată. Încă nu-mi stătea capul la făcut copii. Încă mă simţeam eu un copil, la 21 de ani. Aveam o colegă care trebuia să nască, şi ni se părea un fel de eroină. Iar după ce-a născut, toate o întrebam: “Cum e să fii mamă?”

Mă speria la culme gândul de a avea un copil. “Abia am grijă de mine. Ce o să fac eu cu un copil?” mă gândeam, când soţul meu bătea apropo-uri. Însă, din clipa în care am văzut două liniuţe pe testul de sarcină, toate sentimentele s-au transformat în unul singur: grija ca bebeluşul pe care-l port să nu păţească nimic rău.

Da, când din simplă femeie devii o mamă şi aduci pe lume o mică vietate, nu ştii ce te-aşteaptă. Mai întâi, imediat după naştere, te cuprinde o stare de euforie. Eşti conştientă că ai dat viaţă. Că mogâldeaţa pe care o simţeai cum se mişcă în tine, care respira şi se hrănea prin tine, acum te poate privi şi o poţi atinge.

Viaţa pe care ai avut-o până acum se schimbă, iar universul tău, ca mamă, devine copilul. Eu, sincer, am fost puţin şocată de schimbare. Era ciudat că nu mai puteam dormi când voiam, nu mai îmi ajungea timpul, şi toată energia mea era consumată de “ghemotocul urlător”.  Ştiu că sunt şi bebeluşi cuminţi, dar a mea plângea într-una, aşa cum vorbeşte acum. 🙂 Ea, când se trezea, mai întâi deschidea gura, nu ochii. Nici un ceas deşteptător nu sună şi nu te poate trezi aşa cum o făcea ea. Eram în picioare în secunda următoare.  Aş putea spune că un an jumate, a făcut armată  cu mine.

Iar sentimentul acela de îngrijorare s-a dublat când a venit pe lume cel de-al doilea copil, mai ales că el e puţin mai sensibil, şi am fost cu el în spital, de câteva ori.

Adevărul e că, să fii mamă, în adevăratul sens al cuvântului, nu e deloc uşor. Aş spune că e cea mai grea meserie din lume. Din mâinile unei mame iese un om. Şi de tine, ca mamă, depinde, în mare parte, ce fel de om iese. Este o responsabilitate enormă, pe care trebuie să ţi-o asumi atunci când aduci pe lume un copil.

Pentru copiii mei, mi-aş da viaţa cu bucurie, în orice clipă, doar să ştiu că ei sunt bine, şi aş nimici, fără să stau pe gânduri, pe oricine ar încerca să le facă rău. Şi cred că cu această frază am cam spus tot. 🙂

Educaţia cu palma

Zilele trecute, fiind în concediu, am avut parte de o privelişte mai puţin plăcută. Pe plajă, o femeie de vreo 30 de ani îşi ţinea copilul de vreun an jumate în braţe. Copilul plângea, nu ştiu din ce cauză, iar femeia ţipa la el ca descreierata să tacă. Nu ştiu, sincer, care ţipa mai tare. Ţipetele ei, însă, au fost fără nici un rezultat. Atunci a început să-l şi lovească peste gură. Dar nu numai simbolic, ci cu putere, de se auzea fiecare lovitură. Copilul ţipa şi mai tare, şi a început şi el s-o lovească în acelaşi mod.

Cu greu m-am putut abţine să merg să-i zic vreo două, dar nu ştiam ce să-i zic, că vorbea altă limbă, rusă, cred. Şi mă gândeam că dacă face aşa ceva în public, faţă de zeci de oameni care o priveau, oare cum îşi “educă” copilul acasă?

Unii păriţi spun că cel mic trebuie să ştie de frică şi că educaţia se face şi cu “bâta”. Eu spun că prin bătaie nu poţi câştiga nicicând respectul copilului tău, nici nu poţi să-i faci educaţie. Copilul, mai ales dacă e atât de mic, plânge ori că-i e somn, ori că-i e foame, ori ceva nu-i place. Trebuie să fii de-a dreptul nebun să-l baţi.

Rezultatele unei educaţii “cu bâta” se văd mai târziu, când cel mic îţi va urma exemplul şi va fi, la rândul lui, violent. Poate chiar cu părintele care i-a arătat că aşa se face: dacă ai putere mai mare şi nu-ţi convine că aproapele tău te deranjează sau îşi greşeşte într-un fel, îi tregi o palmă. Cam ăsta e exemplul dat de un părinte care-şi loveşte odrasla, în loc să-i explice, de 1000 de ori dacă e nevoie, că nu e bine ce face şi de ce nu e bine. Iar dacă nici aşa nu înţelege, cum a fost cazul de mai sus, îl iei frumos şi-l duci în cameră până se linişteşte, încercând să-i rezolvi problema.

Oricum, fiecare e liber să-şi educe şi să-şi crească copiii cum doreşte, însă să nu uite că la fel vor fi şi rezultatele.

Un sfert de oră din viaţa lui Manuel

Era o zi toridă de vară. Soarele îşi făcea de cap. Pe plajă, nisipul ardea sub picioare, şi toată lumea s-a retras la umbră, pe terase, să se răcorească cu o băutură rece.

La una din terase, o mamă îşi certa copilul că nu voia să mănânce. La masa de lângă, doi îndrăgostiţi se sorbeau din priviri. Alături, un domn citea liniştit ziarul, cu o bere rece în faţă. Dar liniştea îi fu tulburată de o voce de copil:

– Nenea, îmi dai şi mie un leu? zise Manuel, un copilaş de 7 ani, care fusese trimis la cerşit de părinţii care-l aşteptau la două străzi distanţă.

– Pleacă de-aici şi lasă-mă-n pace! îi zise domnul, supărat că-l întrerupse din citit.

Copilul îşi luă tălpăşiţa. Numai că, după cinci minute, un altul venise la aceeaşi masă:

– Nenea, dă-mi şi mie un leu!

– Du-te la maică-ta să-ţi dea, a zis, deja enervat, domnul.

– Hai, nenea, te rog! zise ţigănuşul, murdar, uitându-se lung în ochii omului.

– Te rog să pleci de-aici!N-am venit la terasă să-ţi dau ţie banii munciţi de mine. Vă ajută statul destul.

Dar ţigănuşul nu ascultă. Şi stătea, aşteptând să i se dea ceva. Pe deasupra, mai şi mirosea urât. Cine ştie de când nu mai făcuse baie.

 – Pleacă, mă, n-auzi? strigă omul, deja înfuriat.

Văzând că n-are cu cine, copilul plecă… la masa tinerilor îndrăgostiţi. Ca să scape de el, aceştia îi dădură un leu.

Ţigănuşul insistent îeşi de le terasă şi se întâlni cu Manuel, fratele mai mic.

 – Ai făcut ceva azi? îl întrebă.

 – Nimic, zise Manuel.

 – Să vezi ce-o să te bată tata dacă nu faci măcar de-un pachet de ţigări. Ţi-am spus să nu pleci de la masă până nu primeşti ceva.

 – Dar mie mi-e ruşine!

 – Mai bine mânci bătaie?

Manuel începu să tremure, când îşi aminti de ultima bătaie, de palmele şi şuturile încasate. Plecă mai departe. Ştia, cât era de mic, că nu e bine şi frumos să cerşeşti banii oamenilor care muncesc, doar ca părinţii tăi să aibă ce bea şi ce fuma. Se uită, din depărtare, la copilul certat de mama lui că nu vrea să mănânce. Ce n-ar da să fie şi el certat pentru aşa ceva….! De ce oare Dumnezeu nu i-a dat şi lui părinţi care să-l iubească? Copilul ăla habar n-are cât e de norocos. Începu apoi să viseze cu ochii deschişi, oare cum ar fi să aibă şi el o viaţă noormală, să-l întrebe cineva ce vrea să-i facă de mâncare, să aibă o mamă care să-l întrebe dacă s-a spălat pe dinţi, cum văzuse el într-o reclamă. El nici măcar periuţă n-avea… Ar fi preferat să stea la casa de copii, decât să fie obligat să cerşească, şi bătut dacă n-aduce bani. Fratele lui e altă fire. “De ce nu poţi şi tu să ai tupeu, mă?” îl întreba tatăl lui, printre palme. Poate, dacă ar fi fost la casa de copii, l-ar fi luat o familie să-l îngrijească, o familie care şi-ar fi dorit un copil.

“Nu-i nimic, o să treacă… îşi spunea el. Trebuie să mă gândesc că acum îmi e bine, că e cald. Ce frig am îndurat astă – iarnă… Dar poate la toamnă o să mă lase să merg la şcoală. O să fie mai bine…”

Şi se îndreptă, cu paşi timizi, spre o altă terasă.

Noi, prin faptul că dăm bani, încurajăm cerşetoria. Încurajăm anumite persoane să facă copii, doar pentru a-i trimite la cerşit. Îi ţin flămânzi şi murdari, şi nu le oferă educaţie. Părinţii respectivi primesc bani şi ajutoare de la stat lunar… tot din banii noştri. Nu le mai daţi bani, dacă vreţi să nu-i mai vedeţi în stradă!

 

 

 

 

Ziua de salariu

O zi însorită, prea mult aşteptată… Privind prin geamul biroului ei, gândurile i-au luat-o razna, uitând de mormanul de hârtii care o aşteptau. Vocea şefului ei, care venise să-i aducă salariul, o trezi însă la realitate. O realitate fericită, pentru că aflase că, datorită faptului că în ultimele luni s-a dovedit a fi o angajată – model, a primit o mărire de salariu.

Îşi strânse repede lucrurile, zicându-şi că va veni mai repede a doua zi şi va face ce şi-a propus azi. Se grăbea să ajungă la timp, înainte de ora închiderii, să poată plăti gazul, curentul şi apa. Porni cu paşi mici şi grăbiţi, şi un zâmbet îi apăru dintr-odată în colţul gurii. Ghemotocul din pântecele ei tocmai o lovise, în joacă, iar ea observase forma perfectă a picioruşului de om care parcă nu mai avea răbdare să stea acolo încă două luni de zile.

Bine că şi-a luat facturile cu ea de dimineaţă. Trecu, pe rând, să-şi plătească taxele, lăsând acolo mai bine de jumătate din salariu. Trecând apoi, în drum spre casă, pe lângă cabinetul dentistului, îşi aminti de măseaua care o supăra de ceva vreme şi, dacă tot i se mărirse salariul, se gândi să intre să-şi facă o programare.

Acasă, soţul ei ajunse de vreo jumătate de oră. Intrând pe uşă, se îmbrăţişară, apoi s-au pus la masă. El gătise ceva rapid şi uşor.

– Am fost şi am plătit taxele. Spuse ea, în timp ce se ridica să ia sarea. Mai mult de jumătate de salariu am lăsat acolo. Şi gunoiul încă nu l-am plătit.

– Am trecut şi eu azi pe la bancă, zise soţul. Am achitat rata pe apartament, apoi am făcut plinul de benzină şi, după ce-am trecut şi pe la supermarket să iau lista de cumpărături lăsată de tine pe masă, am rămas fără nici un ban. Un salariu muncit într-o lună s-a dus într-o zi… Nu mi se pare normal.

– Aşadar, nici luna asta nu vom putea lua pătuţul pentru bebe. Ne mai trebuie bani şi de trăit.

– Poate luna viitoare. Dar să nu uităm să punem deoparte bani pentru naştere. Ştii doar ce-a zis vară-ta. Sub 200 de euro n-avem ce căuta la spital. Asta în cazul în care nu va trebui să-ţi facă cezariană.

Tăcură amândoi. O linişte apăsătoare, în care gândurile îşi făceau de cap. Cum se vor descurca cu un copil, dacă abia se descurcă în doi? Au auzit şi ei câţi bani trebuie să scoţi în plus, în fiecare lună, atunci când vine pe lume un copil. Indemnizaţia de maternitate va fi mai mică decât salariul ei de acum. Va veni şi iarna, iar căldura va fi mult mai scumpă. În ultima vreme nu şi-au permis să meargă niciunde, şi tot nu şi-au putut pune niciun ban deoparte pentru naştere. Ce vor face? Împrumuturi nu mai pot lua, după ce şi-au luat apartamentul. Oricum au datorii pe 25 de ani. El se gândea să plece dincolo să lucreze, dar nu-l lăsa inima. Cum să nu-şi vadă copilul la naştere? Cum să nu facă parte din viaţa lui, în primii ani de zile?

Cam aşa e o zi de salariu din viaţa unor români obişnuiţi. Până când?

Copil pentru o zi

Oare cum ar putea fi

Ca măcar pentru o zi

Să fim din nou copii?

 

Să uităm de griji, de stres şi de nevoi

Şi să ne bucurăm de soare şi de ploi.

Să fim iar inocenţi, să credem în poveşti:

Că poţi primi un zâmbet cald de oriunde priveşti.

 

Că Făt – Frumos va reveni adus de un cal alb, în mână cu un bici de foc şi fără de hotar

El răul îl va nimici, hoţia o va risipi, minciuna o va-ntemniţa şi binele va-nvinge iar.

Dreptatea, adevărul, iubirea şi prietenia vor străjui de-acum mereu

Şi nu vom mai cunoaşte-n veci ce e mitocănia. Ce ziceţi, este greu?

 

 

Învață-l să prindă peștele, nu i-l oferi!

Mama și tata. Cele două persoane care dau viață, sunt centrul universului unui copil și oferă învățămintele pentru ca el să poată trăi în viață. Copilul, pentru fiecare dintre noi reprezintă poate cel mai important “proiect” din viață. Ne străduim să-i oferim ce-i mai bun, pentru a nu-i lipsi nimic și pentru a avea o sănătate maximă. Orice “proiect” are de obicei și un plan sau schiță. Indiferent cât este de simplu. Chiar dacă vrei să faci o mâncare, te folosești de o rețetă. Pentru copilul vostru v-ați făcut un plan? Ați încercat vreodată să așterneți pe o hârtie ce v-ați dori sau cum v-ați dori să-l lăsați în lume, pentru a-și lua propria viață în mâini?

Poate mulți dintre noi, în ziua de azi se gândesc să-i asigure un anumit confort material sau o anumită moștenire, alții îl înscrieți la o anumită școală, alții îl dați la un anumit sport, etc. Dar poate nu v-ați făcut un plan. Eu m-am gândit să-mi fac un plan pentru copiii mei, și credeți-mă, nu este ușor. Planul începe de la final. De la momentul în care toate eforturile pentru a crea și dezvolta personalitatea și cunoștințele copilului va fi atins. Adică atunci când copilul se va aventura singur în viață. În ceea ce o privește pe fiica mea, Alexandra, de patru ani și jumătate, mi-am notat următoarele idei:

-să aibă o educație care să-i permită să se integreze cu succes în societate ( pentru aceasta încerc să am răbdare în a-i răspunde la orice întrebare într-un mod cât mai serios și cât mai aproape de adevăr și totodată o înscriu la școlile unde, pe măsura posibilităților mele materiale, să se poată educa; acum merge la o grădiniță cu predare în limba engleză intensiv și cu germană a doua limbă)

-să fie dezvoltată pe latura pe care are înclinații/talent ( desenul este latura de care este foarte atrasă și o încurajez în a lucra pe partea aceasta cât mai mult)

-să-i placă munca ( îi dau anumite sarcini și o încurajez și o laud dacă le face)

-să-i placă oamenii și să-i accepte pe fiecare așa cum sunt (îi explic în permanență că fiecare om este diferit)

-să pot să rămân în continuare prietena ei bună ( îi dau încrederea și înțelegerea necesară)

-să-și dorească și să poată să devină independentă (îi spun că tot ce vede că avem noi este obținut prin muncă și este și va fi întotdeauna doar al nostru, al părinților, iar ea, dacă va vrea să aibă ceva, va trebui să-și obțină singură și doar prin muncă, deoarece e singurul mod în care știi să apreciezi ce ai. Încerc să-i ofer, când e cazul, recompense în acest sens).

Acesta ar fi în mare “planul” Alexandrei și cred că, dacă la momentul dat va atinge ce mi-am propus mai sus, voi fi alături de soțul meu un părinte împlinit și vom avea un copil fericit.

Voi mai aveţi încredere în medici?

Am o cunoştinţă care de câteva luni de zile era stresată. O prietenă foarte apropiată de-a ei era însărcinată în luna a şasea, când medicii au descoperit că fetiţa care urma să se nască avea probleme cu rinichii şi nu urina normal. Femeia n-a vrut, şi, oricum, deja era prea târziu pentru avort, aşa că restul perioadei de sarcină a umblat pe la medici: drumuri de Ungaria, drumuri de Cluj, profesori universitari, toţi dându-şi cu părerea. Unii spuneau chiar că fetiţa va muri la naştere, alţii că sigur va trebui operată etc.

Femeia a născut la Cluj, unde, la naştere era prezent şi un medic urolog, toţi fiind pregătiţi pentru intervenţii. Dar… Surpriză: bebeluşul era sănătos – tun şi fără nici o problemă de sănătate.

Chiar şi eu am păţit ceva de genul: am mers la medic când aveam vreo 8 săptămâni, şi mi-a zis că sarcina nu e bună şi că trebuie să-mi facă avort (spunea că există sac ovular, dar nu există embrion) Numai că nu m-am luat după el, şi am fost şi la alt medic, care mi-a spus că totul e perfect normal.

Mai cunosc şi alte cazuri, în care medicii spuneau că fătul e sănătos, dar a ieşit cu sindromul Down.

De aceea vă dau un sfat: mergeţi şi cereţi părerea mai multor medici. Nici ei nu sunt Dumnezeu, şi ei pot greşi, şi chiar şi aparatele pot greşi. Şi, mai ales, încredeţi-vă în instinctul vostru! Dacă simţiţi că ceva nu e în regulă, nu staţi, mergeţi să vă vadă un medic. Iar dacă nu vă convine ce v-a is, şi simţiţi că nu aia e problema, mergeţi la altul.

1 2 3