Copiii și bona electronică – tehnologia modernă

Sunt păreri pro și contra în ceea ce privește accesul copiilor la tehnologia modernă. Și aici mă refer la tablete, telefoane, calculator etc.

Cei mici sunt de-a dreptul încântați când au în mână un iPhone, iPad sau orice altceva care-i poate transporta în lumea virtuală.

În urmă cu ani buni, pe când nu aveam copii, am ieșit la o terasă. Erau acolo niște părinți care i-au adus fetiței un DVD portabil, și ea se uita la desene, în timp ce adulții discutau. Mi s-a părut ciudat și i-am judecat atunci. Dar mai târziu am văzut că i-am judecat greșit.

Anul ăsta, cât am fost în concediu, timp de două săptămâni, copiii noștri nu au avut acces la nimic. Și când mergeam la masă, erau cei mai gălăgioși dintre toți copiii, mai cu seamă cel mic, de 3 ani. La un moment dat ne era și rușine, pentru că ne temeam să nu-i deranjeze pe alții prin faptul că plângea sau striga. Și nu înțelegeam cum de ceilalți părinți reușesc să-și stăpânească atât de bine copiii. Pentru că erau o grămadă de copii, dar toți stăteau cuminți la mese. Asta până când am tras cu ochiul și am văzut că toți, dar toți copiii aveau ba iPhone, ba tabletă, sau chiar laptop. :))

Până în urmă cu un an le-am dat și noi iPad. Dar când am văzut că vin de la grădiniță și primul lucru de care întreabă e iPad-ul și că și noaptea visa jocurile de-acolo, l-am ascuns și nu le-am mai dat timp de un an. Dar anul ăsta, când au mers la grădiniță, veneau acasă și spuneau cum alți copii povestesc de diferite jocuri și m-au întrebat de ce nu pot avea și ei. Pentru că le mai dădeam doar telefonul, când ieșeam în oraș și se plictiseau.

Am hotărât apoi să le dăm acces la tabletă, însă cu program – cam o oră jumate pe zi. Pentru că nu poți ține copilul departe de tehnologie, în zilele în care tehnologia urcă, cu pași repezi, pe cele mai înalte culmi. Le instalez jocurile pe care ei le vor, bineînțeles, dacă corespund vârstei, și am fost plăcut surprinsă să constat că le plac jocurile de strategie și de creativitate, în care își folosesc mintea și imaginația.

Fiică-mea mi-a cerut chiar să-i instalez o aplicație unde rezolva adunări și scăderi ușoare.

În plus, am și cu ce să-i pedepsesc. Dacă nu sunt ascultători, în ziua următoare li se taie accesul la tabletă. Și au fost și două zile la rând în care au fost pedepsiți. Bineînțeles că au încercat să mă înduplece sub orice formă, dar când au văzut că “nu” e clar NU, n-au mai insistat, și au văzut că treaba e serioasă.

Și, de ce să nu recunoaștem, avem și noi, părinții un avantaj în toată chestiunea asta – copiii stau cuminți, cu “bona electronică”, în timp ce noi ne facem treaba sau ne relaxăm. 😛

Voi ce spuneți?

Halloween – sărbătoare americană, păgână. Ei, și ce?

Cu toate că noi, cei care acum suntem adulți, nu suntem obișnuiți cu sărbătoarea Halloween-ului, cei mici se bucură din plin de ea.

Astăzi am fost să le închiriez costume pentru activitatea pe care o vor avea mâine, și am întrebat dacă și adulții își închiriază costume, pentru că am văzut că avea multe modele și pentru adulți.

– Poate peste vreo 20 de ani, a zis doamna. Pentru copii se închiriază costume, dar părinții sunt foarte reticenți, spun că pe vremea lor nu erau asemenea prostii.

Într-adevăr, sunt păreri pro și contra Halloween-ului, cei care sunt împotrivă susținând faptul că nu ar trebui să adoptăm o sărbătoare americană și păgână.

Dacă stăm bine să ne gândim, nici 1 Martie sau 8 Martie nu sunt sărbători creștine, cum nu este nici 1 Mai, 1 Iunie și multe altele. Iar sărbătoarea asta va fi și la noi populară, fie că ne împotrivim, fie că nu.

Halloween-ul e cum ar fi ziua morților la noi. E ziua în care se spunea că granița dintre cei vii și cei morți e ruptă, morții putând colinda pe tărâmul celor vii. Iar oamenii se costumau pentru a nu fii recunoscuți. La noi, la țară, de Sfântul Andrei se spunea că morții coboară printre vii, și strigoii fac hore deasupra bisericilor, în timp ce vampirii sug sângele sătenilor care nu au mâncat usturoi.

Dacă încercăm să ne opunem unei schimbări care oricum se produce, cu sau fără voia noastră, ne vom face rău singuri.

Eu zic că Halloween-ul e un motiv de a ne bucura de bucuria copiilor, care sculptează dovleci și poartă costume. Chiar și nouă, celor maturi ne prinde bine câteodată să pătrundem în lumea copilăriei, să jucăm anumite roluri, să mai uităm de “stres și seriozitate”, de “griji și responsabilități”.

Ai mei, cei mici, m-au întrebat de ce la noi nu se merge cu colinda. “Ce colindă?” am zis eu, confuză.

– Păi, mami, nu știi? Am văzut la desene că alți copii merg cu colinda, spun “ne dați ori nu ne dați” și primesc dulciuri într-o plăsuță.

– Păi, știți, la noi nu este tradiția asta. La americani, copiii merg din ușă-n ușă și întreabă: ““trick or treat?”. “Trick” înseamnă farsă, iar “treat” înseamnă cinste, adică, “dacă nu ne daţi dulciuri, vă vom juca o farsă”. Iar cei colindați preferă să le dea dulciuri copiilor.

Nu cred că e nimic rău în a prelua ceva de la altă cultură, ba dimpotrivă. Însă e bine să ne amintim și de sărbătorile noastre autohtone, și să le punem la rang de cinste.

Cum ne pot manipula copiii, dacă nu suntem hotărâți

Zilele trecute am avut un șoc. Până acum credeam că cel mic, care are doar 3 ani și jumătate, e sincer atunci când plânge sau când cere ceva. Ei bine, se pare că m-am înșelat.

Noi, adulții, de multe ori îi desconsiderăm pe copii, crezându-i inocenți, fără prea multă capacitate de gândire, și spunem: “ce știu ei, sunt doar niște copii!”

Lucrurile nu stau chiar așa. Un copil poate învăța un adult mai multe lucruri chiar decât poate un adult să-l învețe. Copiii ne pot ajuta să ne autocunoaștem, să ne descoperim anumite laturi, și chiar să le corectăm, dacă nu sunt cum ne dorim.

În fiecare seară, după ce îi puneam la culcare și stingeam lumina, cel mic îmi cerea ba apă, chiar dacă băuse înainte, ba să-i rearanjez pătura, ba voia la toaletă, și tot așa mă ridica din pat încă vreo oră, prelungind ora de culcare. Eu credeam că-i șoptește soră-sa mai mare ce să spună, dar mi-am dat recent seama că nu era așa.

Într-o noapte, ca să adoarmă mai ușor, a mers taică-său și a stat puțin cu el. Atât i-a trebuit. A doua noapte a început să plângă, și să spună că vrea să doarmă cu mami. I-am zis că nu se poate, că adulții dorm în camera lor, și copiii într-a lor. “Dar de ce tati a dormit cu mine aseară?” Neștiind ce să zicem, i-am zis că i-a fost frig, că aseară a fost mai frig și de asta. “Dar acum mi-e mie frig!” a strigat. Și-a început să plângă și să zică că-i e foarte frig. “Nu-i bine ce i-am zis. Am spus eu. Trebuia să zicem că te-a durut piciorul, ceva ce nu poate să aibă legătură cu seara asta.” Și i-am zis copilului că nu de frig a dormit cu el, ci că l-a durut piciorul pe taică-său. Auzind, a început să strige: “Aaaaau! Mă doare piciorul!!! Vino să dormi cu mine!” Și plângea de ți se rupea inima. Abia m-a ținut taică-său, să nu merg la el să-l liniștesc. Și, după ceva timp, când a văzut că n-are nici o șansă, a râs și s-a pus să doarmă.

Mi-am dat seama atunci că cei mici profită de orice mică greșeală pe care o face părintele, întorcând situația în favoarea lor.

Să nu mai zic dacă îi ameninți că faci ceva și nu te ții de cuvânt. Nu te mai cred deloc și îți râd în față. Le spuneam: “Dacă nu sunteți cuminți, vă sting televizorul!” Dar nu le stingeam, ca să nu înceapă să țipe și să plângă, și-atunci normal că nu mă mai ascultau.

E foarte important ca atunci când spui ceva unui copil, să te ții de cuvânt, fie că e vorba de o pedeapsă sau o recompensă.

Faptul că ridici vocea și strigi la un copil nu te ajută cu nimic, ca părinte. Vă spun din proprie experiență. Ba mai mult, îți înrăutățești situația, că îți consumi energia degeaba. E de ajuns să fim mai hotărâți în tot ceea ce facem, și să ne ținem de cuvânt, să ne respectăm promisiunile, chiar dacă nu ne place când plâng sau țipă.

Nu doar că ne impunem în fața lor, dar le și câștigăm respectul.

Pro sau contra mersului pe bicicletă în parc?

Probabil că voi stârni multe critici, dar nu pot decât să fiu de acord cu Consiliul Local Baia Mare, care a propus interzicerea mersului pe bicicletă în parcuri.

Știu că voi supăra doi bloggeri băimăreni care au scris despre acest subiect (Andrei și Robert), dar le va trece, sper. 🙂

Cei care au copii mici cred că nu mă vor contrazice atunci când afirm că nu-ți poți lăsa copilul de mânuță când îl scoți în parc, de frica celor care circulă cu bicicleta. Bineînțeles că nu toți circulă cu viteză, dar mai sunt puștani care, din dorința de a-și arăta talentul, rup roțile de la bicicletă.

Nu cred că e un sacrificiu atât de mare pentru bicicliști ca, atunci când trec prin parc, să meargă pe lângă bicicletă.

Noi, părinții care locuim la oraș, oare unde ne putem scoate copiii la plimbare, să fie feriți de fuga în fața mașinii și să poată alerga în voie, dacă nu în parc?

Nu știu dacă cei care nu au încă copii cunosc asta, dar copilul, până pe la 3 ani, nu știe ce e pericolul. Și aleargă în toate părțile, fără să se asigure. Iar un biciclist, oricât de bine intenționat ar fi, nu poate evita un copil mic care-i fuge în fața bicicletei.

Parcul este pentru plimbare; bicicleta este pentru a te deplasa mai repede dintr-o parte în alta. Dacă ești în parc, și ești cu bicicleta, nu cred că ești într-o grabă atât de mare, încât să nu poți să mergi pe jos, pe lângă bicicletă.

Nu sunt de acord, în schimb, cu interzicerea bicicliștilor pe aleile pietonale, dat fiind faptul că nu avem piste pentru bicicliști, iar să mergi pe bicicletă pe lângă mașini, e sport extrem.

Mi-aș dori enorm să avem piste pentru biciclete. Anii trecuți am fost în Ungaria, la Balaton, și am făcut zeci de kilometri, zilnic, cu bicicletele, pe piste pentru bicicliști. Părinții, cu câte 2, 3 copii, se deplasau tot cu bicicletele, în siguranță. Cum să îndrăznesc eu, oare să-mi scot copiii cu bicicletele în oraș? Le-aș risca viața.

Așa că mi se pare absurd să interzici mersul pe bicicletă pe trotuare, atâta timp cât nu avem piste pentru bicicliști.

Pașaport pentru copil – acte necesare

Urmează să plecăm în concediu cât de curând, și ne-am trezit că pașapoartele copiilor expiraseră de câteva luni. Așa că ne-am luat inima în dinți (îți trebuie ceva curaj când mergi să faci un act la noi, la câtă birocrație avem) și-am mers să le facem pașapoarte noi.

N-a fost atât de complicat pe cât ne așteptam, și a mers totul destul de repede. Am aflat că înainte de toate trebuie să plătim taxa pentru pașaport la CEC, apoi taxa consulară, la trezorerie. Trebuie ca ambii părinți să fie prezenți, având cu ei următoarele documente:

  • certificatul de naștere al copilului, în original
  • cărțile de identitate ale ambilor părinți
  • vechiul pașaport al copilului (dacă este cazul)
  • chitanțele de la CEC și trezorerie

Se va completa o cerere, de către funcționarul de la birou, pe care părinții o vor semna, la final.

Noi am făcut pașapoarte temporare, care sunt valabile numai un an, și ni s-au eliberat în mai puțin de 2 ore.

În cazul în care se face pașaport simplu, electronic, va dura 14 zile lucrătoare până se va elibera, fiind valabil 3 ani, în cazul copiilor sub 6 ani, și 5 ani, în cazul copiilor peste 6 și ani.

Dacă mergeți vinerea, să mergeți mai repede, că e zi scurtă, și vor pleca mai repede acasă.

Când mergeți să scoateți pașaportul, nu mai trebuie să fie ambii părinți, ci doar unul, cu cartea de identitate și certificatul de naștere al copilului.

Cum e mai bine, cu un singur copil, sau cu mai mulți?

Eu am fost singură la părinți. Mai am un frate (numai de mamă), dar cu el mă vedeam doar în vacanțe, ai mei fiind despărțiți (eu am rămas la bunică-mea, cu taică-meu).

De când eram mică, mi-am propus ca, atunci când voi crește, să am doi copii, o fată și un băiat. Asta pentru că vedeam diferența. Când eram în vacanțe, la maică-mea, nu mă plictiseam niciodată. Chiar dacă între noi e o diferență de șase ani, ne jucam împreună mereu, și plângeam când ne despărțeam.

Iar la taică-meu, unde eram singură, mă plictiseam de moarte. Se mai juca bunică-mea cu mine, dar nu era nici pe departe ca și cu frate-meu. Mai ieșeam afară, la joacă, dar asta era doar câteva ore pe zi.

Mai demult, se credea că cel mai bine e un singur copil în familie. “Ce te plângi că nu ai frați? mi se spunea. Ai fi vrut să împarți totul cu ei? Ciocolata asta trebuia să o împarți, dacă aveai frați, dar așa, o mănânci tu singură.”

Așa că, atunci când eu și soțul meu am hotărât să avem copii, am zis că vom face cel puțin doi. Și, sincer, am văzut diferența. Între copiii mei sunt doi ani și 3 luni. Fiică-mea e mai mare, și până să-l am pe cel mic, pur și simplu mă înnebunea. Nu puteam să fac nimic în casă, numai când dormea, iar în rest eram numai după fundul ei. Îi lovea pe copiii mai mici când trebuia să împartă jucăriile, făcea “crize de isterie” când nu-i făceam pe plac, trebuia să o legăn ca să adoarmă etc.

Ei bine, după ce a venit pe lume al doilea copil, lucrurile s-au schimbat, atât pentru ea, cât și pentru noi. Mai întâi, nu i-a venit să creadă că nu mai îmi petrec tot timpul cu ea. Chiar dacă-l iubea, și-i tot pupa mânuțele și piciorușele, odată, când era supărată, mi-a zis: “Bagă-l înapoi în burtă! sau “Du-l înapoi la spital!” Și, când a mai crescut îmi zicea: “Hei! De ce tot îl iei în brațe? Pe mine nu mă mai iubești?”

E destul de greu, ca părinte, să împarți dragostea în egală măsură, și să nu faci niciodată diferențe, mai ales când cel mic are mai mare nevoie de tine… Și e destul de greu în primii doi ani de viață ai copilului mai mic, până încep să se joace împreună. Dar sunt și părți extraordinar de bune, atunci când ai doi copii:

  • învață să împartă (de la jucării la iubire)
  • copilul mare nu se simte singur și nu se plictisește, pentru că tu, ca părinte, mai ai și altele de făcut, și nu poți să te joci non-stop cu copilul, oricât ai vrea. În schimb, când sunt doi copii, își găsesc tot timpul ceva să se joace
  • pentru tine, ca părinte, e minunat când stau și se joacă împreună ore bune, cuminți, lăsându-te să-ți faci treaba
  • cel mic învață de la cel mare tot felul de lucruri, și dorește să devină independent (fetei i-am dat eu să mânce până la patru ani, iar cel mic mâncă singur de la 1 an jumate, chiar dacă dădea pe haine și murdărea tot în jurul lui)

“Ooo! dar sunteți curajoși că l-ați făcut și pe-al doilea!” Ne spuneau unii, care aveau un copil. Nu știau că, de fapt, ei sunt mai curajoși decât noi, pentru că e mai greu pentru părinții cu un copil, decât pentru cei cu doi copii. 🙂

Ne-a căzut primul dinte de lapte. Iată cum l-am scos

Parcă mai ieri ne-am bucurat că-i ieșise puiului nostru primul dințișor… Sincer, nu m-am gândit ce emoții îmi va da când îi va cădea. :))

La numai 5 ani și 8 luni i-a căzut fiicei mele primul dinte de lapte – un eveniment important. A mai văzut și alți copii cărora le căzuseră dinți de lapte, dar asta nu a împiedicat-o să se panicheze. :)) A venit la noi, seara, tremurând și plângând cu lacrimi (de obicei nu plânge cu lacrimi), spunând că i se mișcă un dinte. Își dorea de ceva vreme o jucărie de pluș, pe care a pus ochii, așa că i-am spus că i-o cumpăr atunci când îi cade, să o calmez (Zâna Măseluță știe că nu există).

Nu i-a căzut în noaptea aia, așa că a doua zi am mers la medicul dentist, dar, cum era ocupat, și urma să meargă în concediu, n-a putut să ni-l scoată. Mi-era puțin teamă, că am auzit niște povești cum că se poate să-i cadă în somn și să-l înghită, așa că m-am interesat cum se poate scoate.

Eu, când eram mică, mi-i scoteam singură. Sincer, chiar îmi plăcea. Apoi îl aruncam peste casă, și spuneam ceva de genul: “îți dau un dinte de lapte, tu dă-mi unul de fier”.

I se mișca incisivul de jos, exact cel care-i crescuse primul. Și am citit că, în cazul dinților de jos, dacă se mișcă destul de tare, trebuie să-l împingi din interior către exterior, către buza de jos, adică, după care, cu un șervețel (ca să nu alunece din cauza salivei) tragi tare de dinte. Așa am și procedat, numai că l-am și clătinat puțin în stânga și-n dreapta.

Fiică-mea plângea, că era speriată, cel mic se urca pe mine, tot întrebându-mă dacă și lui o să-i cadă toți dinții, și dacă o să-i cadă, o să mai poată să vorbească, iar eu încercam din răsputeri să scot dintele “afurisit”, cum l-a numit fiică-mea. :))

După vreo zece încercări am reușit, și i-a curs puțin sânge. Când l-a văzut pe șervețel, s-a panicat și-a început să strige: “Ajutor! Ajutor! Sângeee!” Am calmat-o apoi când i-am spus că nu i se întâmplă nimic, și i-am arătat dințișorul. Instant s-a simțit mai bine, și-a început să râdă, întrebându-mă când mergem să cumpărăm jucăria. :))

Sper ca la următorul dinte să fie mai ușor. Oricum, din câte am citit, în cazul dinților de sus, se clatină și apoi se trage de ei în jos. Sper să fie de folos și altor mămici acest articol. 🙂

Bubițele de la căldură la copii / miliaria

Când ploua continuu, ne plângeam că nu-i putem scoate pe cei mici la plimbare. Apoi, când au venit căldurile care indicau 30, 31° C, iar nu e bine. 😀 Din cauza căldurii și a transpirației, fiicei mele de 5 ani i-au ieșit ieri pe burtică și pe spate niște bubițe, chiar dacă alaltăieri a făcut băiță. Am dat un ochi pe net, să văd dacă și alte mămici s-au confruntat cu situația asta, și am văzut că mulți copii fac acest tip de iritație sau alergie, denumită și miliaria sau sudamina.

Noi am mai pățit-o când era bebeluș, și atunci am fugit repede la medic (pe vremea aia, și dacă sughița dădeam fuga la doctor), și am fost sfătuiți s-o spălăm de 2, 3 ori pe zi, în apă curată, fără săpun sau șampon, și s-o usuc cu prosop moale, prin tamponare.

Acum, fiind seara târziu când am observat, n-am mai sunat doctorul. Am băgat-o la duș, am uscat-o și apoi am dat-o cu pudră mentolată, pentru că-mi zicea că o mănâncă pielea.

Am citit pe net de tot felul de creme și unguente, dar, ca și data trecută, am ales să nu folosesc nimic, pentru că, în astfel de cazuri ușoare, unele creme înrăutățesc situația.

Dimineață nu mai avea aproape nimic. Așa că am putut s-o duc la grădiniță. Iar când o voi aduce acasă, îi voi face iar duș. Avem noroc acum că s-a mai și răcorit puțin vremea. 🙂

Oricum, materialele din care sunt făcute hainele ajută la dezvoltarea acestei iritații, așa că cel mai bine e să folosim haine din fibre naturale și să nu-i îmbrăcăm prea gros pe cei mici, ci la fel de gros cum ne îmbrăcăm și noi.

Marea schimbare: mutarea copiilor în camera lor

Poate fi ceva banal pentru unii, dar pentru mine, și cred că pentru orice mamă, a-i muta pe copii în camera lor e o mișcare destul de grea. Am mai încercat o dată, în urmă cu doi ani, iar cel mic a făcut a doua zi laringită și era să se sufoce în somn, dacă nu-l auzea taică-său. Așa că am i-am mutat din nou cu noi, și amânat cât am putut eu momentul în care îi voi muta la ei în cameră, pentru că dormeau în pătuțurile lor, lângă patul nostru, și îi știam în siguranță.

În primul rând, având paturi supra-etajate, îmi imaginam tot felul de scene, în care cel care doarme sus, cade din pat. Așa că soțul meu mi-a făcut pe plac, și am tăiat din pat, aducându-l pe cel de sus la un nivel mai jos. Înainte, copiii puteau sta în picioare pe patul de jos, și ajungeau cu capul exact la patul de sus. Normal că, după ce am tăiat din el, au dat de câteva ori cu capul, încercând să se ridice, dar nu s-au supărat, pentru că au crezut că au crescut ei mai mari. :)) Și cu ocazia asta le-am spus că, acum, că au crescut, trebuie să se mute.

Ei nu au protestat deloc, ba chiar le-a plăcut ideea, mai ales că le-am luat și o lampă care proiectează steluțe pe tavan. Cea care a suferit am fost eu, mai ales că așa au hotărât ei, ca în prima zi, cel mic să doarmă sus, iar fiică-mea, jos. Vă dați seama că am pus pe jos perne, în caz că va cădea din pat, însă nu a fost cazul, m-am speriat degeaba. Și, pentru că suntem la capitolul ăsta, mi-am adus aminte de un banc:

“Două mămici blonde vorbeau:

 – Dragă, dar de ce ți-ai pus copilul să doarmă pe dulap?

 – Pentru că noaptea trecută a căzut din pat, și nu l-am auzit.” :))

Așa că spaima a fost degeaba. De atunci, în fiecare noapte fac cu schimbul la dormit sus: așa s-au înțeles. Și nimeni nu a pățit nimic. Așa că, dragi mămici, vă sfătuiesc să aveți curajul să faceți pasul ăsta cât de devreme, nu ca mine. 🙂

P.S.: Mă gândesc cât voi suferi când vor merge la facultate și se vor muta de-acasă.

Anul ăsta nu a venit Iepurașul

Da, anul ăsta Iepurașul n-a trecut pe la noi. Cu câteva zile înainte de Paște, făceam curățenie. Bineînțeles, în camera copiilor, unde sunt (nu exagerez) sute de jucării, s-a făcut dezastru în timp ce spălam eu geamurile.

Așa că i-am rugat pe copii să le adune, că dacă nu, nu le aduce Iepurașul nimic.

– Nici nu există Iepuraș! Voi sunteți Iepurașul, și nu adunăm nimic! îmi zice fiică-mea de 5 ani.

– Bine, dar nu vă cumpărăm nimic dacă nu ne ascultați și nu vă adunați jucăriile.

– Păi tu nu vezi câte jucării avem? Ce, să mai ne luați și de Iepuraș, să avem și mai mult de adunat? Adică, să mai trebuiască să adun și după Iepuraș?

Vă dați seama că am rămas gură – cască. Există așa ceva? Copii care să nu-și mai dorească nimic, că au destule??? Ei, uite că există.

M-am gândit că până de Paști se schimbă treburile, dar… nici vorbă! Până la urmă, cu chiu, cu vai, și-au adunat jucăriile, dar Iepurașul tot n-a venit, dar n-a fost nici o supărare. Le-am dat câte un iepuraș de ciocolată, și s-au bucurat enorm.  Ce să fac eu, dacă nu le trebuie jucării?! 🙂