Facerea de bine…

facerea de binePână în urmă cu vreo doi ani, mi se părea o prostie vorba asta din popor, renumită la noi: “facerea de bine, fu..re de mamă”. Dar, din păcate am ajuns ca viața să-mi dovedească de nenumărate ori că e valabilă.

Trebuie să fim foarte atenți atunci când facem un bine, dacă trebuie făcut, dacă merită făcut, și cui îl facem.

Se spune că nu trebuie să ajuți pe cineva decât atunci când te roagă în genunchi să o faci, pentru că, altfel, va ajunge să-ți reproșeze, mai devreme sau mai târziu, ajutorul dat.

Avem obiceiul ca, atunci când auzim pe cineva că se plânge, să-i sărim în ajutor, fără ca măcar să ne roage. Nu numai că procedăm greșit, dar poate chiar îl încurcăm pe om. În loc să-l lăsăm să facă față singur situației, să găsească singur soluții la problemele lui, asta făcându-l mai puternic, ca om, noi ne băgăm, urmând ca după o vreme, nu numai să nu fim apreciați pentru ajutorul dat, dar să se mai și supere pe noi.

Uneori, chiar și un sfat bun, dat din inimă, e considerat negativ. “Te-am ascultat, și uite ce-am ajuns”, vom auzi de la cel pe care-am vrut să-l ajutăm.

“Fă bine și-așteaptă rău!” mai e o altă “zicală” românească, ce-ascunde, la rândul ei, mult adevăr. Cred că am trecut cu toții prin situația în care am ajutat pe cineva de foarte multe ori, iar când o dată s-a întâmplat să nu putem, am fost cei mai răi oameni de pe pământ.

Noi credem că facem bine atunci când dăm o mână de ajutor, fără să fim rugați “în genunchi” (la figurat), dar, de fapt, îl tragem în jos pe cel pe care vrem să-l ajutăm, și ne facem rău și nouă, și lui.

Așa că nu degeaba au scos străbunii noștri vorbele astea. Au știut ei ce-au știut.

Ne simțim bine când dăm bani unui cerșetor, crezând că am făcut o faptă bună, când, de fapt, am încurajat mafia cerșetoriei să se dezvolte, și am încurajat cerșetorul să nu muncească, ci să ceară. Mie nu o dată mi s-a întâmplat să văd că un cerșetor primește o pâine, nu bani, și, ori o aruncă, ori îl înjură pe cel ce i-a dat-o.

Și, ca să închei tot cu un proverb, se mai spune că “Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.”

Un sfert de oră din viaţa lui Manuel

Era o zi toridă de vară. Soarele îşi făcea de cap. Pe plajă, nisipul ardea sub picioare, şi toată lumea s-a retras la umbră, pe terase, să se răcorească cu o băutură rece.

La una din terase, o mamă îşi certa copilul că nu voia să mănânce. La masa de lângă, doi îndrăgostiţi se sorbeau din priviri. Alături, un domn citea liniştit ziarul, cu o bere rece în faţă. Dar liniştea îi fu tulburată de o voce de copil:

– Nenea, îmi dai şi mie un leu? zise Manuel, un copilaş de 7 ani, care fusese trimis la cerşit de părinţii care-l aşteptau la două străzi distanţă.

– Pleacă de-aici şi lasă-mă-n pace! îi zise domnul, supărat că-l întrerupse din citit.

Copilul îşi luă tălpăşiţa. Numai că, după cinci minute, un altul venise la aceeaşi masă:

– Nenea, dă-mi şi mie un leu!

– Du-te la maică-ta să-ţi dea, a zis, deja enervat, domnul.

– Hai, nenea, te rog! zise ţigănuşul, murdar, uitându-se lung în ochii omului.

– Te rog să pleci de-aici!N-am venit la terasă să-ţi dau ţie banii munciţi de mine. Vă ajută statul destul.

Dar ţigănuşul nu ascultă. Şi stătea, aşteptând să i se dea ceva. Pe deasupra, mai şi mirosea urât. Cine ştie de când nu mai făcuse baie.

 – Pleacă, mă, n-auzi? strigă omul, deja înfuriat.

Văzând că n-are cu cine, copilul plecă… la masa tinerilor îndrăgostiţi. Ca să scape de el, aceştia îi dădură un leu.

Ţigănuşul insistent îeşi de le terasă şi se întâlni cu Manuel, fratele mai mic.

 – Ai făcut ceva azi? îl întrebă.

 – Nimic, zise Manuel.

 – Să vezi ce-o să te bată tata dacă nu faci măcar de-un pachet de ţigări. Ţi-am spus să nu pleci de la masă până nu primeşti ceva.

 – Dar mie mi-e ruşine!

 – Mai bine mânci bătaie?

Manuel începu să tremure, când îşi aminti de ultima bătaie, de palmele şi şuturile încasate. Plecă mai departe. Ştia, cât era de mic, că nu e bine şi frumos să cerşeşti banii oamenilor care muncesc, doar ca părinţii tăi să aibă ce bea şi ce fuma. Se uită, din depărtare, la copilul certat de mama lui că nu vrea să mănânce. Ce n-ar da să fie şi el certat pentru aşa ceva….! De ce oare Dumnezeu nu i-a dat şi lui părinţi care să-l iubească? Copilul ăla habar n-are cât e de norocos. Începu apoi să viseze cu ochii deschişi, oare cum ar fi să aibă şi el o viaţă noormală, să-l întrebe cineva ce vrea să-i facă de mâncare, să aibă o mamă care să-l întrebe dacă s-a spălat pe dinţi, cum văzuse el într-o reclamă. El nici măcar periuţă n-avea… Ar fi preferat să stea la casa de copii, decât să fie obligat să cerşească, şi bătut dacă n-aduce bani. Fratele lui e altă fire. “De ce nu poţi şi tu să ai tupeu, mă?” îl întreba tatăl lui, printre palme. Poate, dacă ar fi fost la casa de copii, l-ar fi luat o familie să-l îngrijească, o familie care şi-ar fi dorit un copil.

“Nu-i nimic, o să treacă… îşi spunea el. Trebuie să mă gândesc că acum îmi e bine, că e cald. Ce frig am îndurat astă – iarnă… Dar poate la toamnă o să mă lase să merg la şcoală. O să fie mai bine…”

Şi se îndreptă, cu paşi timizi, spre o altă terasă.

Noi, prin faptul că dăm bani, încurajăm cerşetoria. Încurajăm anumite persoane să facă copii, doar pentru a-i trimite la cerşit. Îi ţin flămânzi şi murdari, şi nu le oferă educaţie. Părinţii respectivi primesc bani şi ajutoare de la stat lunar… tot din banii noştri. Nu le mai daţi bani, dacă vreţi să nu-i mai vedeţi în stradă!

 

 

 

 

Cerşetorii şi copiii lor – o problemă care a devenit a noastră

Nu știu cum e în cazul vostru, dar mie, de multe ori, cerşetorii nu mai îmi stârnesc un sentiment de milă, ci de teamă şi de nesiguranţă. Din momentul în care ies din casă, deja apare unul, de obicei mai închis la culoare, care îmi cere bani. Normal că nu îi dau banii munciţi de mine lui, care, la fel de sănătos ca mine, preferă să nu facă nimic, ci doar să ceară. Şi, văzând că nu am de gând să-i dau, ba mă înjură, ba aruncă cu blesteme, ba mă ameninţă.

Nu mă deranjau atât de tare, până nu au venit pe lume copiii. Din cauza acestor cerşetori, mie îmi e frică să ies doar eu cu copiii mei la plimbare. Mişună peste tot, ca şobolanii, uitându-se la tine ca la o pradă. Cei care încă nu au copii, poate vor cunoaşte sentimentul mai târziu.

Oi fi eu ghinionistă, poate, dar de fiecare dată când am ieşit singură cu copilul, câte un “tuciuriu” s-a luat de noi, şi, pentru că nu i-am dat bani, m-a înjurat, sau chiar m-a următrit vreo două străzi. Odată, chiar după ce-mi luasem o pleskaviţa, în Timişoara, a venit un grup de copii, cerşetori. Şi pentru că nu le-am dat bani, mi-au scuipat, efectiv, în mâncare. Normal că m-am luat după ei, şi, dacă îi prindeam, le dădeam un şut în fund. Însă tot nu rezolvam nimic, pentru că, cum am mai spus în alt articol, violenţa naşte violenţă (Roxana, mersi că mi-ai amintit).

Copiii cerşetori au întotdeauna în spate adulţi care trăiesc din banii adunaţi de aceşti copii;  şi beau şi fumează banii cetăţeanului cinstit, care munceşte de dimineaţa până seara, şi mai contribuie şi la stat pentru întreţinerea acestor gunoaie de oameni, pentru că toţi au ajutoare sociale. Din banii cui? Din banii noştri. Iar un copil din ăsta, face mai mulţi bani decât tine, care mergi şi-ţi foloseşti creierii şi fizicul, după ce ai făcut o grămadă de şcoli. Ţi se pare corect? Mie nu.

Copiii aceştia, care sunt trimişi la cerşit, devin foarte obraznici în timp, nu ştiu din ce cauză. Probabil ar trebui sunat la Protecţia Copilului, atunci când vedem un copil cerşind, sau chiar la Poliţie. Pentru că, de multe ori, te agresează. Nu mai poţi ieşi la un suc, sau să mănânci ceva, că şi apare un copil care insistă să-i dai bani, şi-ţi şi piere orice poftă, şi de mâncare, şi de orice. Iar dacă-i dai unuia un corn, sau ceva de mâncare, merge doi paşi şi îl aruncă la gunoi.

Oricum, un copil trebuie să facă şcoală, nu să creşească. Un copil are nevoie de căldură şi siguranţă. Nu sunt ei de vină că sunt trimişi la cerşit, ci părinţii lor, care ar trebui decăzuţi din drepturile părinteşti, iar copiii crescuţi de stat. Pentru că nu vor rămâne mereu copii. Ei sunt adulţii de mâine, şi vor fi cetăţenii acestei ţări, alături de copiii noştri.

Cerşetorii ar trebui să fie problema statului, nu a noastră. Dăm la stat o grămadă de bani, în fiecare lună, ca să ne fie groază să ieşim pe stradă?

Odată nu am trecut strada pe la trecerea de pietoni, pentru că era foarte departe, şi, pentru că nu venea nici o maşină, am traversat. Poliţia era la pândă, peste drum, şi mi-a dat 50 de lei amendă. Am greşit, am plătit. Dar pe cerşetorii care stau în mijlocul străzii la semafoare, nu-i vede nimeni? Şi de multe ori sunt cu copii sugari, chiar nou-născuţi, de câteva săptămâni, am văzut o dată. Şi, de multe ori, ţi se bagă în faţa maşinii. Iar dacă, din greşeală, îi loveşti, poţi ajunge tu în închisoare.

Din aceste cauze spun că, deja, cerşetorii şi copiii lor au devenit problema noastră. Fraţilor, de fiecare dată când vedeţi un copil cerşind, sunaţi la Protecţia Copilului. Iar când vă simţiţi agresaţi, sunaţi la Poliţie. Că altfel, în curând, ne vor da în cap la colţul străzii, în plină zi. Ăştia sunt o problemă mai importantă chiar decât câinii vagabonzi, şi trebuie rezolvată.

Eu vreau să ies cu copiii la plimbare şi să mă simt în siguranţă. Vreau să ies la un suc şi să stau liniştită, pe banii mei.

sursa foto