Alte împrumuturi din domeniul culinar românesc

După ce v-am vorbit despre împrumuturile din domeniul culinar luate din maghiară, germană, franceză, italiană, slavă, greacă, engleză sau turcă, a venit rândul şi acestei categorii, din ţările mai îndepărtate. Aceste cuvinte au ajuns la noi după ce au călătorit mult, de la o limbă la alta, modificându-şi, mai mult, puţin sau chiar deloc, forma sau înţelesul.

„Cele mai recente împrumuturi sunt cele din secolul 20. Ele provin, la originea îndepărtată, din limbi de la capătul pământului, cum ar spune un ţăran nefamiliarizat cu geografia statelor lumii. Sunt cuvinte din limbile Extremului Orient (chineza şi japoneza, dar şi limbi mai puţin cunoscute: tibetana, malaeza, hindi, tamil) sau din limbi de pe continentul african (limbi bantu, malgaşa etc.) şi de pe cel american (arawak – caraibe, azteca, quechua, tupí-guaraní)” spune Marius Sala.

Din chineză avem cuvântul ceai, despre care aflăm, tot de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

Asemenea limbii italiene, cele mai multe cuvinte şi sintagme spaniole intrate recent în română aparţin, din punct de vedere referenţial, domeniului culinar: cava, chorizo, gazpacho, sangria, tortilla, salsa, guacamole, paella, tapas. Cava este un vin spumant din Spania,  şi poate fi atât alb cat si rose. Este facut din mai multe soiuri de struguri. Chorizo este un mezel spaniolesc,  de culoare roşu aprins, dat de boiaua din pimiento, un ardei tipic spaniol, cu care carneade porc e condimentată. Gazpacho este un aperitiv traditional din Spania, Andaluzia, sau o salată lichidă racoroasă si aromată, din roşii. Sangria este o băutură spaniolă, foarte cunoscută în întreaga lume. Denumirea vine de la “Sangre”, care ănseamnă “sânge”, dată de culoarea roşie aprinsă a băuturii. Baza pentru sangria este vinul, la care se adaugă diferite fructe. Se prepară în boluri, şi nu este un cocteil. Tortilla este baza mancarurilor traditionale mexicane, preparată fie din faina de grâu, fie din faina de porumb. Salsa este denumirea spaniolă pentru orice tip de sos preparat din legume proaspete, tocate sau zdrobite împreună,  pe bază de roşii. Guacamole este un sos de origine mexicană şi este foarte popular. Este preparat din fructe de avocado bine coapte şi tot felul de  mirodenii. Paella este o mâncare tradiţională in Spania, pe baza de orez. Tapas este denumirea spaniolăpentru o gamă largă şi variată de  aperitie, calde sau reci, cu legume, brânză, sau mezeluri, făcute pentru a se servi la un pahar cu vin sau alte băuturi.

Aceşti termeni cu caracter internaţional au pătruns în limba română fie în mod direct, fie prin filieră străină.

Marius Sala ne vorbeşte despre hindi, o limbă indo-europeană, este din 1965 limbă naţională oficială în India. Din limba hindi au pornit spre limbile din ţările europene, ajungând pe diverse căi şi în română, cuvinte precum: iută, piper, paprică şi punch.

Piper şi paprică sunt două cuvinte cu aceeaşi origine îndepărtată, provenind de la cuvântul din limba hindi pippari. Din hindi a ajuns in greacă, sub forma péperi. Fiind un  cuvânt comercial, a fost transmis şi latinei ca piper, de unde l-au moştenit limbile romanice, cu excepţia românei. Româna l-a împrumurat din neogrecescul pipéri sau/şi dintr-o limbă slavă. Românescul paprică vine din maghiarul paprika, care, la rândul lui, vine din neogrecescul pipéri.

Cuvântul cuşcuş este considerat , la origine, un termen pornit din barberă (kuskus), o limbă afro-asiatică din aceeaşi familie cu araba, ebraica şi egipteana. A pătruns în arabă sub aceeaşi formă, apoi în franceză (apare la 1728) şi, din aceasta din urmă, s-a răspândit în Europa. La noi, a venit din turcă, unde provine tot din arabă.

Bibliografie:

 Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 219.

Despre ceai

Mi se pare interesantă provenienţa cuvântului ceai, care vine din chineză şi despre care aflăm de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză: cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

La noi nu e atât de mare consumul de ceai, cum e în alte ţări, precum Turcia, unde, în orice magazin intri, te serveşte cu un păhărel de ceai (negru).

La noi, cel mai mult se bea ceaiul de tei, de muşeţel şi de mentă. Însă există obiceiul (prost, zic eu) de a se îndopa copilul cu ceai, începând cu primele zile de viaţă şi până pe la 3 ani. Părerea mea e că nu e ok să-i dai ceai în loc de apă.  În cantităţi mari, ceaiul poate fi dăunător la copii, chiar dacă e de muşeţel.  Ceaiul de muşeţel se bea în caz de constipaţie. Mai e utilizat şi pentru dezinfectarea intestinelor şi calmarea colicilor. Dar, dacă e administrat zilnic, organismul se obişnuieşte cu el.  Adică eu consider că dacă copilul are vreo afecţiune care poate fi tratată cu anumite plante e ok, dar asa de rutină nu.

Ceaiul verde a fost apreciat din timpuri străvechi ca un puternic medicament. În ultimii ani însă, cercetările au evoluat atât de mult încât acum avem și confirmarea știintifică a ceea ce se spunea în vechime „Ceaiul este medicamentul miraculos al menținerii sănătății”. Devine din ce în ce mai clar pentru oricine că ceaiul verde are un spectru foarte larg de prevenire a bolilor. De asemenea, se ştie că ceaiul verde are acțiune diuretică şi antioxidantă,  scade nivelul colesterolului din sânge; are efecte benefice asupra circulației sângelui și proceselor de digestie, stimulează procesele metabolice la nivelul celulelor sistemului nervos central, studii recente emitând ipoteza eficacității în prevenirea bolii Alzheime. Favorizeaza irigatia sanguina la nivelul tegumentelor favorizând regenerarea acestora, combate apariția cariilor datorita aportului de fluor, este tonic, energizant și combate stările depresive.

Efectele nocive ale consumului de ceai peste limită (negru sau verde) sunt din cauza a trei factori principali: conținutul de cafeină, prezența de aluminiu și efectele polifenolilor asupra biodisponibilității fierului.În ceea ce privește prezența de aluminiu din ceaiul negru și verde, unele studii au relevat capacitatea mare a acestei plante de a acumula Al. Acest aspect este important pentru pacienții cu eșecuri renale, deoarece aluminiul poat fi acumulat de organism ceea ce poate duce la boli neurologice, prin urmare, este necesar să se controleze consumul de alimente cu cantități mari din acest metal.

Ceea ce vreau eu să spun aici e că ceaiul (de orice tip) e bun doar dacă ai nevoie de ceea ce conţine. Altfel, e ca şi cum ai lua medicamente fără să ai nevoie, pentru că şi majoritatea medicamentelor sunt făcute tot din plante.