Fă-ţi timp şi pentru tine!

Unii cred că, odată ce s-au căsătorit şi au făcut copii, tot timpul şi toată viaţa lor trebuie să le dedice, uitând complet de ei şi de nevoile lor.

Ei bine, e total greşit. Şi nu o spun doar eu, ci şi psihologi sau psihopedagogi. Nu este bine nu numai pentru tine, ci şi pentru copilul tău. A fi părinte nu înseamnă că viaţa ta e a copilului, pentru că tu, în subconştient, îl vei acuza mereu pe copil de asta.

Ca să-ţi trăieşti cu bucurie rolul de părinte, trebuie să fie un echilibru: “trebuie să mă ocup de mine, fără a uita de celălalt (copil sau partener), şi trebuie să mă ocup de celălalt, fără a uita de mine!”.

Acest principiu poate fi comparat cu rolul jucat de fiecare picior al nostru în a ne asigura stabilitatea. Ca să rămân în echilibru, trebuie să distribui greutatea în mod egal, pe ambele picioare. Aşadar, trebuie să acord la fel de multă atenţie, atât mie, cât şi celuilalt.

Dacă îi acordăm copilului prea multă importanţă, uitând de noi, şi copilul învaţă să uite de părintele său, sau, urmând modelul părintelui, să se gândească la ceilalţi uitând de sine.

A-i acorda copilului tot timpul liber şi toată energia mea e greşit, atât pentru copil, cât şi pentru mine.

Părintele ideal e părintele – ghid şi părintele – complice. Dar ca să fi un astfel de părinte, trebuie să fii mereu în echilibru, pentru că, dacă în lumea ta e numai copilul tău, rişti să devii un părinte – dictator, care doreşte să controleze fiecare mişcare a copilului, luându-i posibilitatea de a se dezvolta cum trebuie şi de a deveni independent.

Văzându-mă pe mine în echilibru, tot astfel va fi şi el: va învăţa să acorde atenţie, timp şi importanţă celuilalt, dar fără să uite de el.

În exemplul pe care vi l-am dat mai pot intra unele femei care, după ce s-au căsătorit şi au făcut copii, uită să se mai îngrijească, nu mai dau importanţă alimentaţiei echilibrate, neştiind că, în acest fel, pot ajunge chiar să îşi destrame familia.

Bibliografie: Hélène Renaud, Jean – Pierre Gagné, 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2011.

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea I)

M-am gândit să scriu un articol despre viaţa de soţie şi mamă, în ideea că poate voi reuşi să le fac pe fetele nemăritate să ştie ce le aşteaptă, pe bărbaţi să ne înţeleagă mai bine, iar mamele, cu siguranţă se vor regăsi aici.

Dar să încep cu începutul, atunci când o fată scapă de sub “gheara” părinţilor şi face tot ce vrea (în general, vrea să se distreze). Dar, natura umană începe să-şi facă datoria, iar fata rebelă începe să-şi caute un făt – frumos. Şi caută… şi caută… şi iar caută. Şi cum altfel să-ţi găseşti perechea, dacă nu pe încercate?

După mai multe sau mai puţine căutări, îl găseşte. După mine, căsătoria de probă e esenţială. Că una e când vă vedeţi o dată la două zile, şi alta e să suporţi pe cineva non-stop. Abia atunci îl vezi aşa cum e; vezi că, la fel ca taică-tău, trage vânturi, se scobeşte în nas, sforăie, se scarpină la c–ie etc  (ce? ăsta-i adevărul, nu?). Atunci apar şi cererile şi pretenţiile, din partea amândurora, şi tot atunci vezi dacă te poţi conforma şi dacă te poţi adapta traiului cu persoana respectivă. Şi să ştiţi un lucru: dacă nu vă place ceva la partener, orice ar fi, să ştiţi că tot aşa rămâne. Nu se va îmbunătăţi, ba chiar din contră. Aşa că să ştiţi: cum e în căsătoria de probă, tot aşa va fi şi după. Nici verigheta, nici copiii nu schimbă pe nimeni.

Ok. Să zicem că a trecut proba şi vă căsătoriţi. Acum, trebuie să te acomodezi cu titlul de “nevastă” (mie nu-mi place deloc cum sună, dar noah…) sau, ceva mai cât de cât, “soţie” sau “doamnă”. La ţară, fetele, după ce se măritau, purtau batic (sau năframă), indiferent că avea 17 sau 22 de ani. În Maramureş, la nuntă, cam după miezul nopţii, miresei i se ia cununa de pe cap şi i se pune un batic, cu mesajul care se subînţelege: “No, de-amu ai pus-o! Ţi s-o tăiat macaroana!”.

Dar trece şi nunta, trece şi minunata lună de miere, după care urmează laptele (sună mai bine “lapte şi miere”, nu?), adică vine, cum îi spun eu, “minunea urlătoare”. Şi de acum, cam totul se schimbă. Şi te schimbi şi tu. Dar despre asta, pe larg, în episodul următor.

Înainte și după… căsătorie

Am citit ieri pe facebook o chestie care mi s-a părut tare. Așa că m-am gândit să o traduc și s-o citiți și voi.

ÎNAINTE DE CĂSĂTORIE:

Ion: – Ah! În sfârșit! Abia am așteptat!

Ana: – Vrei să plec?

Ion: – NU! Nici să nu te gândești la așa ceva!

Ana: – Mă iubești?

Ion: – Normal! Dintotdeauna și pentru totdeauna!

Ana: – M-ai înșelat vreodată?

Ion: – Nici vorbă! Da de ce întrebi?

Ana: –  Mă săruți?

Ion: –  De fiecare dată când prind ocazia.

Ana: – Mă vei lovi vreodată?

Ion: – Pe naiba! Ce, ai înnebunit?

Ana: – Pot să am încredere în tine?

Ion: –  Da!

Ana: – Iubi…!

DUPĂ CĂSĂTORIE (citiți din josul paginii, în sus)

De ce să te căsătoreşti

Era o fază într-un film în care un tip care urma să se căsătorească vrea să renunţe exact în ziua nunţii. Zicea el că ce sens are să te căsătoreşti, să te bată la cap cineva zilnic, apoi să-ţi mai facă şi vreo doi plozi care să-ţi cheltuiască banii? Urmează apoi să fi bunic, şi nici atunci să nu fii liniştit, că-ţi vin nepoţii pe cap…

Da, e şi ăsta un punct de vedere, dar dacă stai mai bine să te gândeşti, poţi vedea lucrurile şi altfel, că nu degeaba s-a inventat căsătoria.

Înainte să vă dau argumentele pro căsătorie, fac o paranteză şi vă spun că mulţi bărbaţi susţin că, precum animalele, unde masculul are mai multe femele, şi bărbatul ar trebui să fie poligam. Eu cred că aşa gândesc cei care sunt mai mult animale decât oameni. Dacă ar fi fost să fie aşa, atunci Dumnezeu ar fi făcut mai multe Eve ca să-i fie pereche lui Adam, nu?

Şi acum, că am stabilit o treabă, să vă dau câteva argumente pentru căsătorie (monogamă), bineînţeles, în cazul în care cei doi se iubesc şi sunt compatibili:

  • în primul rând, se ştie că viaţa în doi e mult mai uşoară decât traiul de unul singur. Într-o familie (normală), fiecare are sarcinile lui, pe care şi le îndeplineşte cu drag: femeia face treburile casei (găteşte, spală, face curăţenie, calcă etc (chestii pe care oricum le-ar face şi dacă ar fi singură), iar bărbatul e responsabil cu suportul financiar al familiei;
  • oricum îmbătrâneşti, şi dacă eşti singur, şi dacă eşti căsătorit; şi, zic eu, e mult mai uşor când eşti bătrân şi ai pe cineva lângă tine, cu care să mai schimbi o vorbă, decât să fii singur-cuc la bătrâneţe;
  • ar mai fi apoi situaţiile în care eşti invitat la nunţi, botezuri etc şi ce bine e când ai cu cine merge, mai ales în cazul în care cunoşti puţină lume;
  • ai cu cine împărtăşi atât clipele de bucurie, cât şi grijile şi necazurile;
  • unele statistici arată că persoanele căsătorite trăiesc mai mult decât cele singure. Explicaţia ar fi că soţii se sprijină reciproc, atât fizic, cât şi spiritual: merg la doctor împreună, şi, în general urmează mai bine un tratament impus (că are cine să le amintească);
  • după ce s-au căsătorit, cei doi renunţă la o parte din vicii (mămicile, de obicei renunţă la fumat pentru copil, iar burlacii nu mai duc viaţa de noapte cu care erau obişnuiţi); intervine, aşadar un echilibru necesar unei vieţi sănătoase.

Dacă mai aveţi voi argumente pro sau contra, sunteţi liberi să le susţineţi. 🙂

Unii bărbaţi…

Zilele astea am stat de vorbă cu mama unui prieten care mi-a spus povestea vieţii ei. Viaţă care a fost distrusă de nimeni altul decât de soţul ei.

Ştiţi cum era mai demult, mai ales la sate: dacă doi tineri se plăceau, nu stăteau ei prea mult la vorbe, că părinţii îi şi obligau să se căsătorească. Şi aşa a păţit şi tanti de care vă povestesc. Toate bune şi frumoase, a noastră crede că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, până după căsătorie, când al ei se transformă din Făt Frumos în Zmeul cu şapte capete, care scuipă foc. Acum era prea târziu să dea înapoi, că, ce zice gura lumii? În plus, a şi rămas însărcinată cu primul copil.

Bărbatu-său era tot timpul plecat, ba mai şi auzea că o înşală, iar când era acasă, o mai şi cotonogea şi vorbea cu ea ca şi cu ultima cârpă. Şi a venit şi-al doilea copil, şi a stat cu el până i-au crescut mari copiii şi au plecat de-acasă. Acum ea e în Italia, iar el a rămas aici. Dar tinereţea nu i-o mai dă nimeni înapoi.

Cazuri de genul ăsta sunt şi în ziua de azi, chiar dacă e atât de uşor să divorţezi şi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.

Dar care ar fi explicaţia cu schimbatul bărbaţilor după căsătorie? Eu cred că nu se schimbă deloc, ci aşa sunt ei şi aşa au fost şi înainte, doar că şi-au jucat bine rolul până au obţinut ce-au vrut.

De asta există acum căsătoria de probă: să nu mai iei ţeapă. Zicea bunică-mea că până nu mânci un sac de sare cu un om, nu-l cunoşti. Eu pot să zic că am avut noroc. Am un bărbat de nota 10. Daaar, iarăşi îmi aduc aminte de ce spunea bunică-mea: “Nu te-ncrede nici în soră, nici în frate, nici în cămaşa din spate, că şi aia e întoarsă cu dosul.”

Oricum, ideea e următoarea: “fetelor, dacă vedeţi că s-a schimbat după căsătorie – la revedere!- că nu va mai fi niciodată ca înainte, ba tot mai rău. Iar dacă vă mai şi loveşte, căsnicia voastră va fi un calvar. Asta dacă nu vă place să fiţi bătute, că atunci nu mai am ce să zic…”

Şi, de obicei, bărbatul care-şi terorizează nevasta, îşi va teroriza şi copiii şi îi va lovi. Şi cu ocazia asta vreau să transmit ceva şi mămicilor care-şi lovesc copiii. Ţi se pare corect să loveşti pe cineva, chiar dacă a greşit, doar pentru că tu ai mai multă putere şi eşti mai mare??? Dacă da, atunci şi bărbaţii sunt îndreptăţiţi să ne lovească dacă am greşit cu ceva, doar pentru că sunt mai puternici decât noi.

Sursa pozei

Nunţi şi divorţuri

Îmi tot povestea bunică-mea, când eram mică, tot felul de istorioare cu Dumnezeu şi Sfântul Petru. Iată una dintre ele:

“Mergea odată Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ. Şi mergând ei aşa, dau de un fecior, care stătea la umbra unui păr, doar- doar i-a cadea şi lui una direct în gură… Văzându-l, Dumnezeu îi spune:
– Ziua bună, fecior! Nu ne spui şi nouă, dacă eşti bun, încotro s-o luăm să ajungem în Satul Nou?
Băiatul, plictisit, întinde un picior către dreapta, apoi se întoarce pe-o parte şi-şi vede de somn.
Mergând ei mai departe, dau de o fată sprintenă şi voinică, care trebăluia de zor pe lângă casă. Dumnezeu o întreabă acelaşi lucru, iar fata, fără a sta pe gânduri, sare repede, le pregăteşte o traistă cu merinde, şi îi conduce, până se întrezăreşte satul cu pricina.
Sfântul Petru, impresionat, îi spune lui Dumnezeu:
– Doamne, ce fată minunată! Cum o răsplăteşti pentru fapta sa bună?
Iar Dumnezeu îi răspunde:
– Am să i-l dau pe feciorul de sub păr de soţ.”

Sec, nu-i aşa? Şi mai adăuga bunică-mea că aşa dă Dumnezeu întotdeauna, să fie unul harnic, iar celălalt leneş, unul bun, celălalt rău, ş.a.m.d., ca să existe un echilibru.

Ei bine, în zilele noastre, oricum ar fi un cuplu, nu se mai găseşte nici un echilibru. Divorţurile sunt la modă, şi fac furori. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât normal, ca, dealtfel, a avea amant/ă. Toată lumea e nefericită alături de soţ sau soţie, toţi îşi văd defectele celuilalt numai după ce se căsătoresc, iar dacă mai au şi copii, le văd şi mai bine.
Poate sunt eu demodată, dar odată ce-ai mers la preot şi-ai jurat unele chestii, cred că ai fost conştient că e pe viaţă. Eşti nefericit numai dacă vrei asta. Cu toţii putem fi fericiţi dacă vrem, alături de persoana pe care am ales-o, că doar noi am făcut alegerea, nu? Mai demult erau căsătorii aranjate, şi tot supravieţuiau.
E clar că şi societatea e de vină, şi parcă te îndeamnă să înşeli. Divorţurile sunt pe primele pagini ale ziarelor, şi în topul emisiunilor de televiziune. Iar românii sunt leşinaţi după ele, le adoră.
Nu contest, mai sunt şi greşeli, sau “erori de căsnicie”, dar, de obicei astea nu prea funcţionează de la bun început. Şi e o mare greşeală dacă continui, şi nu divorţezi la timp, în speranţa că poate-poate se schimbă. Dar oamenii nu se schimbă deloc. Esenţa e tot aia pe veci.