Ciocolată caldă, de casă

Acum, că a venit deja frigul, oricui îi prinde bine o cană de ciocolată caldă. Și dacă mai e și făcută acasă, e un deliciu, și pentru copii, și pentru adulți.

Aveți nevoie de:

  • 5 linguri de cacao
  • 6 linguri de zahăr brun (e mai sănătos)+ un plic de zahăr vanilat (dacă vă place, pentru aromă)
  • 700 ml lapte
  • o lingură de făină
  • frișcă din smântână și puțină scorțișoară

Se amestecă cacaua cu zahărul și cu făina. Apoi se toarnă lapte, puțin câte puțin, amestecând să se topească zahărul. După ce ați pus tot laptele, se pune pe foc și se amestecă până se îngroașă.

Poftă bună! 🙂

 

Tăiţei facuti acasă – reţetă de la bunica

Când eram mică, pe la vreo 10, 11 ani, bunică-mea m-a învăţat să fac tăiţei de casă. Ea făcea supă de pui sau găină cu tăiţei cel puţin o dată pe săptămână, şi niciodată nu cumpăra tăiţeii. Ieri m-am gândit să le fac şi eu copiilor o supă cu tăiţei, şi, în loc să merg să-i cumpăr, am zis că mai bine îi fac eu. Şi le-a plăcut foarte mult.

În primul rând, aveţi nevoie de un sucitor, sau o  “sucitoare” cum îi spunea bunică-mea, mai lung/ă, şi mai subţire. Mai trebuie un tocător de lemn mare, dacă nu, e bine şi pe masă.

Mai aveţi nevoie de:

  • 1 ou
  • o lingură de apă
  • un vârf de cuţit de sare
  • făină albă (cam 100 g, dar se poate să trebuiască şi mai mult)

Oul se pune într-o farfurie, împreună cu apa şi sarea, şi se bate foarte puţin cu furculiţa, cât să se amestece bine.

Apoi puteţi începe să puneţi făină, puţin câte puţin, şi să amestecaţi cu mâna (trebuie să vă spălaţi bine înainte).

Şi se tot toarnă făină şi se amestecă până se încorporează, până când nu mai puteţi lucra cu o singură mână, deoarece aluatul nu se mai dezlipeşte de pe degete. Atunci vă curăţaţi pe degete si mai puneţi făină. Apoi incepeţi să frământaţi aluatul ajutându-vă şi cu cealaltă mână, până când se despride de pe farfurie. Se ia apoi din farfurie şi se pune pe masa de lucru, cu făină dedesubt.

Se mai frământă şi aici, puţin, încercând să-i daţi o formă rotundă.

Apoi cu sucitorul se întinde pătura, punând, din când în când făină, şi încercând să o menţineţi rotundă. Când a ajuns cam cât jumătate de sucitor, deja se începe să se întindă în alt mod.

Procedeul e destul de greu de explicat în scris, aşa că l-am rugat pe soţul meu să mă filmeze. Se rulează pe sucitor, învârtind sucitorul în faţă şi-n spate, în timp ce , foarte finuţ, trageţi cu mâinile pătura înspre marginile sucitorului. Apoi derulaţi pătura, o întindeţi, mai puneţi puţină făină, să nu se lipească de sucitor, şi, începând să suciţi pătura din partea alăturată celei sucite înainte, repetaţi procedeul. Şi tot aşa se face, învâtrind, practic, pătura de tăiţei, în timp de o suciţi. Se mai poate rupe câte puţin, pe ici, pe colo, dar nu e nimic, o cârpiţi şi mergeţi mai departe. Ţin minte că mă panicam când se rupea puţin, dar bunică-mea mă liniştea, spunându-mi că n-o să se vadă când se taie tăiţeii.

Se intinde pătura, astfel încât să fie de mărimea sucitorului, adică foarte subţire, timp de 5, 10 minute să se usuce puţin.

Se înfăşoară, dupa care se taie în două părţi, şi se pot tăia tăiţeii.

Cu un cuţit mare, ţinut în mâna dreaptă, şi cu măna stângă pusă pe pătură, încercaţi să tăiaţi pe lângă unghii, fâşii cât se poate de subţiri.

După ce aţi tăiat, să zicem, 15, le scuturaţi, băgându-vă degetele prin ele.

Astfel se obţin tăiţeii. Sincer, asta mi e pare cea mai grea parte. 🙂

Apoi se “răsfiră” tăiţeii şi se lasă la uscat, cam jumătate de oră. Apoi se pot pune în supă. Dacă îi ţineţi mai mult, puteţi să-i puneţi pe o farfurie, şi să-i aşezaţi într-un loc uscat. Bunică-mea îi şinea şi 2 săptămâni. Dintr-o astfel de porţie, faceţi o supă, şi vă mai şi rămân.

Poftă bună! 🙂

La lucru, copii!

Bunică-mea, când mă vedea că n-am chef să fac ceva, îmi trântea vorba asta:

“Du-te, Petre şi fă focu!

 – Nu pot, mamă, că îs şchiopu!

Haida, Petre la mâncare!

 – Daţi-mi lingura cea mare!”

Când eram mică, ai mei fiind despărţiţi, am crescut în două locuri: la bunică-mea, cu taică-meu, iar în vacanţe mergeam la maică-mea. Bunică-mea foarte rar îmi dădea de lucru. “Treaba ta îi să-nveţi!” îmi spunea.

Ei bine, când mergeam la maică-mea, mă punea la treabă la greu: să fac curăţenie, să desfac porumb, să dau de mâncare la animale şi multe altele. Eram patru copii acolo şi fiecare avea sarcinile lui. După ce terminam, ne puteam juca.

Mă enerva maică-mea de numa că-mi tot dădea de lucru. “Eu sunt copil şi trebuie să mă joc” ziceam. Dar acum îmi dau seama că, totuşi, era un lucru bun. Copiii trebuie să se înveşe de mici că în viaţă mai trebuie să faci şi ce trebuie făcut, nu doar ce-ţi place ţie. Trebuie să ştii că dacă mănânci, trebuie să-ţi şi produci mâncarea. Că dacă toţi am sta şi doar am consuma, am ajunge să murim de foame.

Astăzi, de dimineaţă m-am pus să dau cu aspiratorul şi să şterg geamurile. Copiii, foarte agitaţi şi plictisiţi, se tot învârteau în jurul meu şi nu mă lăsau să lucrez. Atunci le-am dat câte-un şerveţel umed în mânuţe şi i-am pus să şteargă dulapurile la ei în cameră, pe care tot ei le-au murdărit. Nu vă puteţi închipui cu cât drag au făcut-o şi ce mândri au fost că au făcut şi ei curăţenie.

Aşa că, puneţi-i, din când în când să vă ajute cu orice. Le prinde bine şi lor, dar şi vouă.

Ce-i drept, că la bloc e destul de greu să le dai de lucru. Îi văd pe copiii şi adolescenţii din faţa blocului care, de dimineaţa şi până seara, îşi pierd vremea pe-afară, în gaşcă, discutând despre ce site-uri porno au mai descoperit şi ce jocuri noi pe calculator au mai apărut.  Iar acasă vă daţi seama cum îşi pierdeau vremea: în faţa calculatorului, desigur. Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care vrem să ne mutăm la casă, la ţară. Nu departe de oraş, dar unde să poată respira aer curat, unde pot să le dau de lucru în grădină, unde vor avea şi alte lucruri de făcut, în afară de calculator.

 

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.