Mâncare de varză cu carne – rețetă

varza cu carneAzi am vrut să gătesc ceva cu carne, dar să nu asociez carnea cu ceva ce conține mulți carbohidrați (cartofi, paste, orez etc.), așa că am ales ceva pe cât de gustos, pe atât de sănătos: varză cu carne de porc.

Aveți nevoie de:

  • o varză medie
  • 400, 500 g carne (de porc sau vită)
  • 1 ceapă
  • 1 pahar de vin de casă, alb sau de care aveți
  • pastă sau suc de roșii (dacă e pastă – o lingură, dacă e suc – un pahar)
  • 3 felii subțiri de bacon
  • 3 pahare de apă
  • 100 ml ulei de floarea soarelui
  • boia
  • cimbru
  • sare
  • piper (fără milă 🙂 )

Varza se taie mărunt, cu cuțitul sau la robot, apoi se freacă cu sare, ca să se înmoaie. Carnea se taie cubulețe, iar ceapa solzișori.

Se pune ceapa la călit în ulei încins, într-o cratiță mai mare, apoi se adaugă, pe rând, varza, amestecând continuu.

Separat, într-o tigaie, se încinge ulei și se pune la călit carnea. Varza se lasă să se pătrundă bine, amestecând mereu, cam 15 minute, după care se pune o linguriță de boia, se mai amestecă și se pun cele 3 pahare cu apă. Carnea se lasă să se pătrundă, apoi se toarnă paharul de vin, lăsând-o pe foc cam încă 10 minute.

Peste varză se pune piper, iar peste carne – cimbru, bacon-ul, tăiat fâșiuțe și sare.

Apoi se pune sucul de roșii peste varză și se amestecă, punând după 5 minute și carne din tigaie, cu tot cu ulei.

Se amestecă, se gustă, în caz că mai trebuie sare sau piper și…

Poftă bună! 🙂

Mâncare de mazăre cu cartofi şi carne

O mâncare gustoasă, sănătoasă şi săţioasă, pe gustul celor mari, dar şi al copiilor. Bunică-mea o numea “papricaş de mazăre” probabil de la boia, căreia i se mai spune şi “poprică” sau “piparcă măruntă” în Banat.

Aveţi nevoie de:

  • 500, 600 g mazăre (eu am folosit la borcan);
  • o ceapa
  • 5 cartofi;
  • carne (eu am folosit ceafă de porc), cam 200 g, dar dacă doriţi, puteţi pune şi mai mult;
  • 2 morcovi
  • o roşie
  • 3 linguri de pastă de roşii
  • o lingură de făină
  • boia
  • sare
  • piper
  • cimbru

Ceapa tăiată solzişori se pune la călit în puţin ulei. Se lasă puţin să se călească, apoi se adaugă carnea, tăiată cubuleţe mici, se căleşte puţin, după care se pun morcovii tăiaţi, de asemenea bucăţele.

Se mai lasă 5 minute la călit, amestecând din când în când, apoi se pun cartofii, tăiaţi cubuleţe.

Se amestecă, se adaugă boiaua, se mai amestecă puţin după care se pune o cană jumate cu apă şi puţină sare. După 15 minute de fierbere, se adaugă mazărea, scursă de apă şi spălată. Eu o pun în strecurător şi o trec printr-un jet de apă de la robinet.

Se mai lasă să fiarbă cam 10 minute, până sunt fierte toate legumele, apoi se adaugă o roşie opărită şi decojită, tocată mărunt. Roşia se pune la final, deoarece încetineşte fierberea. Se face apoi un amestec din pasta de roşii cu făină, şi se toarnă la sfârşit, peste mâncarea de mazăre.

Se amestecă, după care se sărează şi se piperează după gust, şi, dacă doriţi, puneţi cimbru. Eu am pus şi i-a dat un gust deosebit.

P.S. : Dacă mazărea e crudă, nu la borcan sau la conservă, de pune chiar la început, odată cu carnea, pentru că necesită timp de fierbere mult mai mare.

Poftă bună!

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Reţetă: frigărui delicioase cu carne, ceapă, ardei şi slănină

Dacă vreţi să mai schimbaţi “meniul”, vă sugerez să încercaţi reţeta asta de frigărui. Sunt absolut delicioase, iar legumele şi slănina dau cărnii un gust deosebit.

Aveţi nevoie de:

  • o ceapă medie
  • un ardei (eu am folosit kapia)
  • carne (eu am folosit ceafă de porc, dar puteţi face şi cu muşchiuleţ de vită, şi chiar cu pui)
  • o bucată de slănină
  • sare
  • piper

Ceapa se taie în 4, şi se desface fiecare “foaie”. Ardeiul se taie în bucăţi pătrate, cam egale ca dimensiune cu ceapa. Carnea, dacă e prea gros tăiată, o mai “bateţi” puţin, ca pentru şniţel, însă să nu fie nici prea subţire, şi se sărează. Slănina o tăiaţi bucăţele.

Beţe penrtu frigărui se găsesc cam în toate supermarket-urile.

Luaţi câte un beţişor şi înfigeţi, pe rând, mai întâi o bucată de carne, apoi slănină, ceapă, iar slănină, ardei, carne, slănină, şi tot aşa. Să începeţi şi să terminaţi cu crnea.

Se pun apoi la prăjit într-o tigaie tip grill, fără să mai puneţi ulei.

Frigăruile vor lăsa destulă grăsime. Eu am pus deasupra un capac, să se pătrundă mai bine.

Le-am întors tot timpul, astfel încât să se prăjească pe fiecare parte. La sfârşit, le mai puteţi condimenta, după gust, cu sare şi piper.

Frigăruile se mai pot face şi la grătar, afară.

Poftă bună! 🙂

Reţetă: Carne cu cartofi şi legume la cuptor

Azi am avut chef să fac ceva la cuptor, pentru că, sincer, m-am cam săturat de “prăjeli”.Aveam carne, cartofi şi legume, aşa că m-am gândit să le combin puţin, în speranţa că va ieşi ceva bun. Şi chiar a ieşit. 🙂

Aveţi nevoie de:

  • cartofi – aprox. 800 g
  • carne de care doriţi (eu am folosit ceafa)
  • o ceapă
  • un morcov
  • un ardei
  • doi căţei de usturoi
  • o roşie
  • opţional – 2 felii de slănină
  • ulei de măsline
  • sare
  • piper
  • boia

“Batem” carnea, dacă e prea groasă, o sărăm şi o piperăm. Cartofii îi tăiem în 4 sau mai subţiri, ceapa o tăiem peştişori (sau fideluţă), morcovul şi ardeiul – rondele, roşiile – felii, iar usturoiul îl lăsăm întreg. După cum vedeţi în imaginea de mai sus, în poza cu ingredientele nu apar roşiile şi slănina. Asta pentru că m-am gândit să le adaug după ce făcusem poza, când toate erau aşezate în tavă.

Se pune ulei de măsline pe fundul tăvii, se pun cartofii, carnea, slănina şi legumele (în afară de roşii), se condimentează cu sare, piper şi boia, după care se “frământă” cu mâinile, adică le amestecăm bine-bine.

Apoi aşezăm pe fundul tăvii carnea cu slănina deasupra ei, cartofii şi legumele printre (dacă se poate, chiar să o acopere) şi roşiile deasupra. Să nu exageraţi cu roşiile, că întăresc cartofii. Doar câteva, pentru aspect. Acoperim apoi tava cu folie de aluminiu (pentru că nu am avut în casă, am pus hârtie de copt umezită) şi punem tava în cuptorul preîncălzit la 180 de grade.

După 40 de minute se poate lua folia, se mai lasă 10 minute, cât să se rumenească puţin şi gata.

Poftă bună! 🙂

Alimentele din ziua de azi

Gallery

This gallery contains 1 photo.

Mă tot gândeam eu de ceva vreme încoace cât de importantă este mâncarea pentru noi, şi ce puţină importanţă îi acordăm, totuşi. Cred că ştiţi proverbul ăla: “Eşti ceea ce mănânci.” Păi chiar aşa şi e. Pe mine mă îngrozeşte … Continue reading