Reţetă: Ciorbă / supă de fasole boabe cu afumătură

Multă lume cam evită fasolea, din cauza urmărilor (provoacă balonări) 🙂 Însă fasolea nu ar trebui evitată deloc, deoarece, în afara acestui mic dezavantaj, e foarte sănătoasă şi chiar gustoasă. Iar mie, bunică-mea mi-a zis că, dacă pui un cartof întreg în apa în care fierbe fasolea, acesta absoarbe “gazele”, ca să o citez (presupun că se referea la sulf).

Fasolea conţine fier, proteine, acid folic (de aceea e foarte bună la femeile însărcinate), e un bun antioxidant, şi e bună la curele de slăbire (deoarece e bogată în fibre). De asemenea, fasolea are un conţinut scăzut de calorii, reduce colesterolul din sânge şi reglează glicemia.

Ciorba de fasole – boabe e delicioasă, şi e bună atât pentru adulţi, dar şi pentru copii (de peste 8, 10 luni).

Aveţi nevoie de:

  • aproximativ 300 g fasole boabe (sau uscată)
  • o ceapă mare
  • un morcov mare
  •  un sfert dintr-o ţelină mare
  • un ardei gras (verde sau roşu)
  •  50 g pastă de roşii sau 100 g smântână (ce preferaţi)
  • leuștean sau mărar verde
  • afumătură (eu am folosit costiţă şi cârnaţ)
  • o foaie de dafin
  • doi căţei de usturoi
  • o linguriţă de boia
  • sare
  • piper
  • vegeta

Fasolea se alege de seara de impurităţi şi se pune într-un vas cu apă rece, iar apa să o acopere bine, deoarece se umflă. Se ţine în apă până a doua zi. Se pune la fiert într-o oală cu apă rece, şi după ce a fiert cam 15 minute, se strecoară şi se pune în altă oală cu apă fierbinte (asta o ştiu de la soacră-mea), împreună cu un cartof curăţat, vegeta şi o frunză de dafin.

Cam după o oră, se scoate cartoful şi frunza. Între timp, curăţaţi legumele şi le tocaţi mărunt.

Puneţi ceapa la călit, şi, după ce a devenit sticloasă, adăugaţi şi celelalte legume. Le mai lăsaţi la călit vreo 10 minute, după care puneţi boiaua, amestecaţi şi le turnaţi în oala cu fasole.

Tot atunci puteţi adăuga şi afumătura, tăiată.

Mai lăsaţi să fiarbă încă o jumătate de oră, după care vă puteţi apuca de “răntaş” cum îi spunea bunică-mea: tăiaţi mărunt căţeii de usturoi şi îi puneţi la călit în ulei.

Îi lăsaţi doar puţin, după care puneţi o lingură de făină şi amestecaţi.

Puneţi apoi, peste, cam o cană din supa de fasole şi bulionul sau pasta de roşii. Mai există o variantă în care, după ca adăugaţi făina, amestecaţi şi puneţi cam 100 g de smântână, şi apoi supa.

Turnaţi compoziţia în oală şi mai lăsaţi la fiert încă 5 minute, puneţi sare (atenţie, fasolea este săracă în sare, aşa că trebuie mai multă), piper şi cimbru după gust, puneţi şi verdeaţa, şi puteţi opri focul.

Poftă bună! 🙂

Reţetă: supă de roşii sau zamă dă părădaică cu găluşte de făină

Când eram mică, bunică-mea gătea frecvent, la comanda mea, “zamă dă părădaică”, cum i se spune în Banat. Era una din ciorbele/supele mele preferate, aşa că m-am gândit să postez reţeta, că e prea bună să rămână un secret. 🙂

Aveţi nevoie de:

  • un morcov mare sau doi mai mici
  • o ceapă mare sau două mici
  • o rădăcină de pătrunjel sau păstârnac
  • jumătate de ţelină
  • un fir sau două de cârnaţ afumat sau şuncă de casă afumată
  • 4 ouă
  • 4 linguri de făină
  • 1/2 l de bulion (de preferat făcut în casă)
  • pătrunjel verde
  • o lingură de zahăr

Puneţi la fiert, cam în 2 l de apă cu sare, ceapa şi celelalte legume întregi. După 15 minute de fierbere, puneţi cârnaţul, tăiat rondele sau bucăţi mai mari. Bunică-mea îl punea bucăţi mai mari, dar eu l-am tăiat mai mic, pentru copii.După încă 15 minute, puneţi bulionul. După 10 minute, puteţi să începeţi să faceţi găluştele de făină, dintr-un ou.

Pentru găluşte, pe lângă ou mai aveţi nevoie de aproximativ 4 linguri de făină şi puţină sare.

Prima dată se bate albuşul până se face spumă cu sarea, după care adaugati treptat gălbenuşul. Se adaugă apoi trepatat câte puţină făină, până se obţine o compoziţie lipicioasă. Se lasă 3 minute să se umfle făina, apoi se adaugă în supa care fierbe.

Ca să nu se prindă alatul de lingură, mai întâi introduceţi lingura în supă. Dacă lingura e udă şi fierbinte, aluatul nu se lipeşte de ea. Apoi, tăiati o găluşcă, cam cât e vârful lingurii. Încercaţi să le faceţi cât de mici. Ele mai cresc când fierb.

După vreo 5 minute, luaţi 3 ouă (sau câte vreţi) şi încercaţi să le spargeţi direct în supă, astfel încât să rămână întregi. Spargeţi oul de marginea oalei şi puneţi-l în supa care fierbe. Lăsaţi pe foc încă 10 minute, apoi adăugaţi lingura de zahăr, potriviţi gustul cu sare şi piper şi adăugaţi pătrunjelul.

Dacă aţi ajuns până aici, eu vă felicit şi vă doresc poftă bună! 🙂

Termeni culinari moşteniţi din latină

Un număr considerabil de cuvinte moştenite din latină îl avem  în domeniul culinar, ca nume de băuturi, mâncăruri sau procedee de gătit.
Iată şi o listă de tremeni moşteniţi din limba latină: aluat, apă, carne, caş, cârnat, , găină (din latinescul gallina) ,  făină, moare, ospăţ, ou, păsat, piper, pâine, prânz, sare, turtă, untură, zeamă etc.
Cuvântul aluat există şi în dialectele sud-dunărene, cu sensul de “pastă obţinută din făină amestecată cu apă, grăsime etc., din care se prepară pâine, prăjituri etc.”, sau cu sensul de cocă. Cuvântul vine din latinescul allevatum, care, la rândul lui provine din latinescul allevatus cu sensul „ridicat, înălţat”, şi care este un derivat al verbului latinesc levare „a ridica”, transmis românei în forma a lua. Marius Sala ne spune că deosebirea de sens se explică prin faptul că levare dobândise de timpuriu şi sensul de” a fermenta”, existent şi în celelalte limbi romanice, unde derivatele sale au sensul de „drojdie”: în franceză levain şi leuvre, iar în spaniolă leudo.
După Marius Sala, cuvântul cartof  este deosebit de interesant pentru că, în mod surprinzător, are originea îndepărtată în latină, deşi cartoful a fost adus în Europa târziu, din America de Sud. În latină, exista construcţia terrae tuber, „tubercul de pământ”. Aceasta a fost transmisă italienei dialectale, unde se găseşte termenul tartuffolo pentru a denumi nişte ciuperci comestibile din genul Tuber, de forma unor tuberculi, care se dezvoltă în pământ. din italiană, a fost împrumutat de germană, Kartoffel, cuvânt care stă la baza românescului cartof.
Termenul cârnaţ, moştenit din latinescul carnaceus este admis în normă cu două variante: cârnat / cârnaţ. Pe când cârnat este rezultatul direct al cuvântului latinesc, cârnaţ este o formă refăcută ulterior de la plural ( cu alternanţa t ~ ţ după modelul unor substantive ca bătbat – bărbaţi). Pluralul cârnaţi se pronunţă şi se scrie corect cu i final, ne spune Mioara Avram.
Termenul azimă moştenit din latină, provine în latină din greacă. Azima este o turtă din făină de secară  sau de grâu, făcută din aluat nedospit şi coaptă sub spuză. Provine de la latinescul azymus „fără drojdie”, împrumurat din grecescul azymos, folosit în terminologia religioasă creştină. În greacă, era un derivat de la zymos „drojdie”, cu prefixul privativ –a, ne informează Marius Sala. Limbile romanice occidentale au împrumutat termenul din latina ecleziastică  (fr. azyme) sau direct din greacă (sp. azimo). În unele graiuri din Transilvania, există adjectivul azăm, cu sensul „care nu fermentează”, folosit referitor la conservele în oţet sau în saramură care nu s-au făcut.
Un alt termen explicat tot de Marius Sala este cir, cu sensul „zeamă scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată”, cuvânt păstrat până astăzi în unele zone din Transilvania. Cuvântul este sinonim cu terci şi păsat, tot termeni regionali. Cir are la bază cuvântul latinesc chylos, împrumutat din greacă, unde avea sensul de suc sau sevă. Cuvântul chylos exista şi în latina medievală ca termen medical, de unde a fost împrumutat, în secolul XV, de franceză, în forma chyle, „lichid lăptos care constituie conţinutul vaselor limfatice intestinale”. Din franceză am preluat şi noi neologismul chil. Aşadar, cir „mămăpligă apoasă” şi chil, cuvânt din terminologia medicală, sunt dublete etimologice.
Turtă este un alt cuvânt moştenit din limba latină, provenind din torta, ambele însemnând „pâine rotundă”.
Termenul zeamă, „fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb” apare în MDA alături de ciorbă „fel de mâncare care constă dintr-o zeamă preparată cu legume, adesea şi cu carne” şi de regionalismul sorbitură „zeamă, supă, ciorbă”. Acest cuvânt este moştenit din latinescul zema, pătrunzând numai în latina orientală şi provenind din greacă, unde avea aceeaşi formă.

Copilul şi tatuajul, cârnaţul şi porcul

Zilele trecute am auzit două “vorbe” foarte tari, spuse de femei. Mie mi s-au părut amuzante, aşa că o să vi le spun şi o să le dezbat puţin.

Prima am auzit-o într-un film cu Julia Roberts. Era o tipă cu un bebeluş, şi o sfătuia pe Julia, care nu avea încă copii, spunându-i: “Un copil este ca un tatuaj pe faţă. Trebuie să fii foarte sigură că-l doreşti cu adevărat, înainte să-l faci.”

Şi chiar aşa e. Un copil îţi schimbă toată viaţa, şi, odată ce l-ai făcut, nu-l mai poţi băga înapoi, nici măcar pentru o oră. Ţin minte când eram gravidă şi, fiindu-mi greu cu burta mea imensă, abia aşteptam să nasc. Şi mai îmi spunea câte una că acum e bine, şi să mă bucur de clipele astea, că va veni vremea când voi dori să-l trimit înapoi în burtă o oră, două. Şi mare dreptate a avut. Iar asemănarea cu un tatuaj pe faţă e perfectă.  Şi un copil e ca o etichetă, care ţi se pune pe viaţă. Eu am două tatuaje pe faţă şi sunt foarte mândră de asta.

A doua “vorbă” vine de la o femeie de peste 40 de ani, nemăritată. Pe-aici, prin Maramureş, unei astfel de femei i se spune “fată bătrână”. Şi colegii o tot întrebau pe tipa asta de ce nu se mărită. Iar răspunsul ei a fost: “Da’ ce, pentru o dărabă (adică “o bucată”) de cârnaţ, cât îmi trebuie mie, îs proastă să-mi iau tăt porcu’?”.

Şi nu zice ea drept? Adică, dacă până la vârsta aia nu s-a măritat, la ce-i trebuie “năcaz pă cap” când poate să-şi vadă de viaţă liniştită, în ritmul ei şi fără să-i toace nimeni creierii? Că doar cârnaţ se găseşte la tot colţul, nu?

sursa foto