O lume mai bună pentru noi şi copiii noştri

Noi deja am crescut cum am crescut… Primim educaţie de acasă, dar, de la o anumită vârstă, mama nu te mai poate ţine sub scutul său protector, şi atunci lumea te prinde în mreaja ei. Copiii noştri sunt mici acum, dar cresc… şi cresc atât de repede, că nu-mi vine să cred. Şi deja îmi vin în minte gânduri pe care până acum nu le aveam, doar le auzeam câteodată la alţii: “e ok oare mediul şi societatea în care copiiii mei cresc?” Ei bine, nu e deloc ok, iar noi avem datoria faţă de noi şi de copii să o schimbăm.

Am să vă descriu lumea în care vreau să crească copiii mei. E o lume a valorilor, a respectului şi a bunului simţ. Nu e una în care banul, minciuna şi hoţia sunt regi. Nu e una în care maneaua e la putere şi în care oamenii se ghidează în viaţă după versurile manelelor, care îţi bagă în cap că ai duşmani, că eşti şmecher şi că învârţi banii cu furca.Nu e o lume în care televizorul tâmpeşte şi prosteşte oamenii, cu “ghici unde-i Elodia” şi “curvă pentru Soacra“, vorba lui Rboy. Oamenii trebuie să ştie pe ce lume trăiesc, nu să li se spele creierul cu televizorul, iar alţii să le ia banii munciţi.

Copiii trebuie să ştie că pentru bani trebuie să munceşti, nu să furi sau să tragi ţepe. Şi copiii noştri trebuie să ştie că munca lor e răsplătită pe măsură aici, în ţara în care s-au născut. Nu e normal ca o familie, în care ambii părinţi muncesc, din salariul lor la un loc să nu-şi poată plăti chiria (că majoritatea nu au o casă a lor), cheltuielile şi mâncarea pe o lună. Nu e normal ca un bătrân care a muncit şi a contribuit la stat toată viaţa, să rabde acum frig şi foame, că nu-i ajunge pensia nici de medicamente, în timp ce, în alte ţări, bătrânii merg în fiecare an în concedii şi prin staţiuni. Noi suntem bătrânii de mâine.

De la şcoală am învăţat că avem o ţară plină de bogăţii. Acum avem o ţară în care 5% sunt putred de bogaţi, iar restul, trăim de azi pe mâine. Nu vă întrebaţi de ce?

Vrem o lume şi o ţară mai bună pentru noi şi copiii noştri, şi asta stă în puterea noastră.

Ce e bunul-simţ

Dante spunea că bunul-simţ este o viziune practică şi realistă asupra lucrurilor. Cred că asta e cea mai corectă definiţie pentru rarul şi preţiosul bun-simţ care multora le lipseşte cu desăvârşire şi nici măcar nu vor să audă de el.

Eu una consider că un om fără bun – simţ nu poate fi un om înţelept şi că înţelepciunea merge mână-n mână cu bunul-simţ. În ultima vreme am avut parte să cunosc tot mai mulţi oameni care nu au pic de bun-simţ şi mi-am dat seama că unor astfel de oameni trebuie să li se deschidă ochii cu biciul sau uneori cu parul. Un om care e total lipsit de bun-simţ face umbră pământului degeaba şi, dacă am spus mai sus că înţelepciunea e legată de bunul-simţ, atunci pot spune că o persoană fără bun-simţ e şi lipsită de inteligenţă, ca să nu spun mai rău.

Acum că am stabilit că nesimţirea merge mână-n mână cu prostia şi cu răutatea (nu am nimic cu proştii, pentru că oricine are un dram de prostie, ci doar cu proştii care sunt ai naibii de răi) , aş vrea să spun câte ceva şi despre capacitatea de a aprecia oamenii la adevărata lor valoare.

Eu recunosc că uneori mai greşesc în ceea ce priveşte aprecierea unui om, lăsându-mă dusă de val şi de aparenţe când vine vorba de a observa ce fel de persoană e cel de lângă mine. Însă trebuie să fim foarte atenţi cui îi acordăm încrederea şi prietenia noastră.  La unii oameni e de ajuns să te uiţi şi să schimbi două vorbe şi îţi dai seama imediat de caracterul lor, însă alţii se ascund atât de bine, încât deseori te laşi înşelat. Poate că eu nu am destulă experienţă în a observa oamenii, dar cunosc persoane care, după 5 minute de conversaţie cu cineva, ştiu ce fel de om e.

Bunică-mea avea o vorbă: “Până nu mânci un sac de sare cu un om, nu poţi să spui că îl cunoşti. Şi chiar şi dup-aia pot apărea surprize.” Şi vă daţi seama cât trebuie să stai cu cineva până ajungi să consumi un sac de sare. 🙂