Viața e frumoasă! Să luăm exemplu!

De multe ori uităm cât de frumos e darul vieții, și ne petrecem zilele afundându-ne în problemele cotidiene, care, de obicei, sunt atât de mărunte, încât nici n-ar trebui luate în seamă.

Văzând azi dimineață pe facebook clipul cu bunicuța care, auzind un cântec în mașina nepoatei care-o așteaptă, începe să danseze, mi-am dat seama cât de încuiați suntem noi, oamenii. Sau poate că trebuie să conștientizăm cât de scurtă e viața ca să ne bucurăm de ea.

Nu trebuie să fii bogat ca să te simți fericit, nu trebuie să fii frumos, și, după cum se vede, nu trebuie să fii nici tânăr. Trebuie doar să relizăm că nu merită să ne risipim timpul prețios fiind supărați. Dacă-ți vine să dansezi, dansează, dacă-ți vine să cânți, cântă! Dacă-ți vine să iubești, iubește! N-ai nimic de pierdut.

Dacă ni se pare că bunicuța din clip e “sărită”, ei bine, adevărul e că noi suntem “săriți”. Așa e normal să fim, nu să mergem cu capul aplecat și cu privirea încruntată. Mie nu mi-a stârnit râsul, ci mi-a dat o lacrimă, de bucurie, că mai există astfel de oameni, pe care ar trebui să-i luăm de exemplu.

 

Crăciunul unei mame

Îmi aduc aminte cât de mult așteptam Crăciunul când eram copil și că îl trăiam la maxim. Crescând la sat, mergeam la colindat și nu simțeam deloc frigul de afară.

Acum, nu știu dacă numai mie mi se întâmplă, dar parcă oboseala de dinaintea sărbătorilor nu mă mai lasă să mă bucur de aproape nimic.

Când eram mică nu-mi dădeam seama câtă muncă e în spatele unei mese de Crăciun. La noi, la români este obiceiul (chiar prost, aș putea spune) să facem zece feluri de mâncare la sărbători, uitând să ne mai bucurăm și de altceva, în afară de mâncare. Da, și mâncarea e importantă, dar nu trebuie ca totul să se învârtă în jurul ei.

Eu una, anul ăsta am învățat din greșelile mele. Mi-am propus să fac o grămadă de feluri de mâncare, plus curățenia, pe care, când ai doi copii mici, trebuie s-o repeți de trei ori pe zi. Iar acum, de Crăciun, sunt ca un zombi.

Așa că, de acum înainte, voi pregăti mâncarea de sărbători cu  două săptămâni înainte. Cum? Simplu!

Aici, în Maramureș, de Crăciun se face un platou cu șnițele, chiftele, cârnați etc, se fac sarmale, tot felul de salate ș.a.m.d. Ce pot eu să fac, ca să-mi ușurez munca e să mi le pregătesc pe toate din timp: carnea pentru șnițele să o bat și să o pun în congelator; la fel și frunzele de varză murată. Că anul ăsta am pățit o fază nasoală: din lipsă de experiență, am luat din piață varză cu care nu puteam înfășura sarmalele, și noroc că am mai găsit varză in Billa, în ziua de ajun. Așa că am aflat că varza murată pentru sarmale trebuie să fie verzuie la suprafață, cu frunza subțire, și să nu fie creață. La fel, foile pentru prăjituri mai pot fi făcute din timp.

Ce vreau eu să transmit, de fapt, mămicilor e să nu se streseze și să nu se obosească prea mult în perioada sărbătorilor, dacă vor să simtă bucuria lor.

Oricum, mamebune.ro vă dorește Sărbători fericite, sănătate și înțelepciune!

Echilibrul vieții

De multe ori avem impresia că nouă nu ni se pot întâmpla lucruri rele. Iar când ni se întâmplă, totuși, iarăși avem impresia că numai noi avem parte de așa ceva.

Ei bine, viața asta e plină de surprize: mai mult sau mai puțin plăcute. Și întotdeauna când ni se întâmplă ceva rău, va veni și ceva frumos în viața noastră și va compensa răul. Ăsta e echilibrul vieții.

Totuși, dacă viața asta nu e numai lapte și miere, asta nu înseamnă că nu putem fi fericiți. Fericirea stă în noi, în fiecare. Trebuie doar să o eliberăm, nu să o ținem prizonieră. Și fericirea noastră nu e nici la persoana iubită, nici la dușmani, nici la neamuri. Ea nu trebuie să depindă de nimeni și de nimic.

Tot ce ni se întâmplă în viață trebuie luat ca atare. Și nimic nu trebuie să ne pună la pământ sau să ne fure bucuria vieții. Adică, dacă tot ni s-a dat viață pe pământul ăsta, de ce să nu profităm și să nu trăim la maxim?

De ce să nu luăm tot ce-i mai frumos de la viață și de ce să fim supărați, când putem fi fericiți?

Viaţa-i dură, dar grea…

Într-o zi, pe când curăţam nişte cartofi, o vecină mai în vârstă a trecut pe la mine, probabil din cauză că nu a găsit pe altcineva să-şi spună supărările. Şi a-nceput a mea să se plângă cât de greu îi e, cât de grea e viaţa asta şi cât trebuie ea să muncească. Eu, fiind bine-dispusă, i-am răspuns: “Lasă, tanti, că trece repede! Una-două trece viaţa asta. Mai puţin şi nu o să mai suferiţi, şi nici nu o să mai munciţi.”

Vă daţi seama ce s-a “ofticat” tanti şi ce s-a mai umflat în pene: “Adică tu îmi spui că eu azi-mâine mor?” “Păi ce, nu-i aşa? Toţi o să crăpăm într-o zi. Asta e realitatea…” Dar degeaba, că a mea tot nu înţelegea. Atunci i-am spus: “Trebuie să ne bucurăm de orice, şi să vedem partea bună în toate.” Eu acum curăţ cartofi. Şi mă bucur că o pot face. Mă bucur că nu sunt bolnavă la pat sau schiloadă, că atunci nu mai puteam să curăţ cartofii ăştia.  Cât despre moarte, trebuie să fim conştienţi că ne putem duce în orice clipă pe lumea cealaltă, că vrem, că nu vrem.”

Moartea face parte din viaţă. E cel mai normal şi mai sigur lucru. Şi, vorba aia, cu o moarte toţi suntem datori.  E la fel de sigur ca şi îmbătrânirea, care, de asemenea îi sperie pe oameni.

Pe mine mă distrează că, înainte de a rămâne însărcinată, pur şi simplu nu vedeam femei grevide sau sopii mici. După ce am născut, parcă au apărut toţi din neant. Vedeam zeci de mame împingând cărucioare  în jumătate de oră de plimbare.

Mă gândesc că aşa e la fiecare vârstă. Când voi fi babă, voi vedea o grămadă de moşi şi babe, şi o să mă întreb: “Oare asta are aparat auditiv? Oare ăsta ce model de proteză are?”

Şi poate o să mă fac şi bisericoasă, cine ştie? Ca babele alea care ştiu că le bate moartea la uşă, şi-atunci dau fuga la biserică, pe ultima sută de metri, cu speranţa că vor merge în rai.

Important e să trecem prin viaţă zâmbind şi transmiţând celor din jur energie pozitivă, care ni se va întoarce, bineînţeles. Dar dacă noi suntem tot timpul supăraţi, transmitem starea noastră şi celorlalţi şi tot asta vom şi primi înapoi, ajungând să fim mereu cu un nor negru deasupra capului.

Sursa pozei

 

Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău

Îmi aduc aminte de perioada când eram gravidă şi mă dureau toate, mi se umflau picioarele etc, şi abia aşteptam să nasc odată, să scap Atunci se găsea câte-o babă sau câte-o femeie mai deşteaptă să-mi toată spună: “Bucură-te acum, cât e în burtă, că după ce iese va fi şi mai greu.”

Bă, şi se adeverea. Îeşea ghemotocul urlător, care nu te lăsa să dormi, şi nici nu mai puteai merge oriunde, ca înainte.

Ziceam apoi: “Abia aştept să-l văd că stă în funduleţ, sau că se ridică în picioare.” Şi iar auzeam replica cu “bucură-te acum, că tot ce face e că stă pe spate, mâncă şi doarme, că va fi şi mai greu.” Şi iar aveau dreptate. Plângea că vroia să se ridice, şi toată ziua trebuia să merg cu el de mânuţe, că n-avea stare.

“Off! Abia aştept să umble singur.” “Bucură-te! Că dup-aia va trebui să fii tot cu ochii pe el, că umblă peste tot, trage şi răstoarnă tot etc.”

Acum aud altă replică. Când eu spun” Off! Abia aştept să crească odată, să scap de pampers, biberoane etc.”

“Cum cresc ei, cresc şi grijile şi responsabilităţile. Ai să vezi tu, mai ales pe la 12 ani.”

Băi, eu deja mă enervez! Măcar să nu-mi mai spună nimeni nimic, să mă bucur şi eu, să am şi eu o speranţă că va fi mai uşor.

Şi ce credeţi? Merg la o petrecere, unde era o gravidă care se tot plângea că abia aşteaptă să nască. Şi ce mă aud că spun? “Bucură-te acum, cât e în burtă, că după ce iese va fi şi mai greu.”

Aşa că hai să ne bucurăm! 🙂

Sursa pozei

Stări de spirit…

În sfârşit am terminat şi cu disertaţia şi pot sa ma reapuc de scris… Mi-a lipsit. Îmi doresc sa scriu ceva, dar e greu sa gasesc cuvintele… Am multe de scris. Am multe să va povestesc… Dar cuvintele fug de mine acum. Ma simt ca un mut, care-şi doreşte să vorbească, dar nu-i ies pe gură decât nişte frânturi de sunete…
Aţi simţit vreodată că sunteţi trişti, dar nu aveţi, de fapt, nici un motiv atât de întemeiat încât să vă aducă în starea asta? Oare care ar putea fi explicaţia?
Cred că pe lume sunt oameni veseli şi oameni trişti. Eu aşa i-am împărţit azi… E ceva rău în a fi trist??? E contagios?
Oare zilele ne sunt împărţite în zile vesele şi zile triste, de când ne naştem? Oare sunt egale la număr?
Eu aş vrea să fiu veselă tot timpul. Se poate face ceva pentru asta? Oare depinde de noi sau nu? Ca eu simt câteodată că nu mai pot controla nimic…
Sper ca nu v-am transmis starea mea. As fi vrut sa scriu altceva, dar asta mi-a ieşit… Dar promit că mâine o să fiu mai bine-dispusă, şi am să scriu ceva funny. Şi uite-aşa putem proba dacă ne putem controla starea de spirit… Eu sper să-mi iasă. 🙂