Peripeţii cu copilul prin spital
Fiică-mea, de o săptămână şi ceva a început grădiniţa, şi, cum de fiecare dată când vreun virus e prezent pe-acolo, a mea nu-l ratează niciodată. Aşa că şi de data asta ne-a adus un cadou. Joi seara, a mea se plângea de mama focului că o doare urechea, şi a început să facă şi febră. Eu eram răcită – cobză, iar cel mic, de doi ani, dădea şi el ceva semne de răceală. Le-am dat ce-aveam prin casă (de obicei sunt dotată la capitolul medicamente), şi ne-am culcat.
Soţul meu, fiind singurul sănătos, era de serviciu la copii peste noapte. Şi, pe la 5 dimineaţa, mă strigă că cel mic se îneacă şi nu poate respira. Sincer, nu-mi venea să cred, că doar el nu era aşa de răcit, şi am crezut că se panichează degeaba. Dar, după ce m-am dezmeticit, am văzut că bietul copil chiar nu poate respira. Am vrut să-i desfund năsucul, dar, dacă îl puneam pe spate, nu mai avea aer deloc. Aşa că am sunat la salvare. Când l-au văzut, au zis din start că trebuie internat.
Şi, cu ce-am avut pe noi, am mers urgent la spital. Noroc că nu mai era nimeni şi ne-a luat pe noi. L-au pus direct la aerosoli, iar al meu şi-a mai revenit, cât de cât. Apoi a venit doctoriţa şi a stabilit că are laringită. Am uitat să menţionez că, în graba noastră, am avut norocul că am apucat să iau bani la mine, că ştiţi regula cu băgatul banilor în buzunare…
După ce ne-a mai adus soţul meu strictul necesar, ne-a dus sus la pediatrie. Aici i-au luat sânge pentru analize (un episod groaznic). Din cauză că i se tot spărgeau vene, l-au înţepat de vreo 4 ori. Eu, slăbită şi răcită cum eram, după ce mi-am mai văzut şi copilul în chinuri, mi s-a făcut rău. I-am zis apoi doctoriţei că şi eu sunt cobză, dar mi-a zis un fel de “so, what?”, adică “şi ce-i cu asta?”.
(Dar să fac o paranteză şi să vă spun câte ceva despre laringită. Cică e foarte periculoasă la copiii mici. Se declanşează chiar şi într-o oră, şi pot muri sufocându-se, în somn, dacă nu-i auzi, aşa cum putea păţi şi al nostru. Copilul diagnosticat cu laringită trebuie supravegheat permanent, chiar dacă e sub tratament. De asta, pe copiii cu laringită, întotdeauna îi internează în spital.
Laringita e o inflamare a corzilor vocale din laringe şi are multe cauze. Cauza cea mai comună a este o infecţie virală. Laringita se termină intotdeauna odată cu infecţia virală (cam în 7 zile). Răguşeala cauzată de laringită poate continua încă mai multe zile sau chiar o săptămană după tratarea infecţiei. Laringita poate fi cauzată şi de o infecţie bacteriană. La copii, o alta cauză este şi fumatul pasiv.)
Apoi ne-au dus în salon. În drum spre, le-am auzit pe asistente zicând: “numai în salonul X îi putem duce”. În salon mai era încă o mamă cu un copil. Asta nu era o problemă, dacă ar fi fost şi două paturi. Dar erau două pătuţuri şi doar un singur pat. Pe pat stătea mama cu copilul ei, aşa că eu am stat în pătuţ cu al meu. Puţin mai târziu am văzut de ce era singurul salon disponibil pentru noi: că în toate celelalte (puţine la număr), erau femei cu pielea mai închisă la culoare, cu copiii lor. Spun că am văzut asta, că se plimbau ca pe bulevard pe coridoare.
După-masă ne-a mutat în salonul alăturat, pentru că plecase o mamă. Dar ne-a fost dat să stăm numai noi doi doar câteva ore, că ne-a şi adus în salon un copilaş “creol”, pe care l-a lăsat mă-sa la urgenţă şi-a plecat. Bietul copilaş abia respira, şi plângea de mama focului, dar a fost şi o parte bună aici, că al meu s-a cuminţit, că s-a speriat de el. Şi mi-au zis asistentele că mai sunt încă cinci copilaşi fără însoţitor pe secţie. În fiecare salon câte unul.
Oricum, şi ceilalţi copii de culoare, care erau cu mame, erau ca fără ele, că toată ziua erau pe hol, la ţigări. În plus, mai şi intrau în celelalte saloane, să inspecteze. Una dintre ele, mai tupeistă, mi-a cerut pâine, că cică nu a venit nimeni la ea. Apoi a venit să-i dau şi ceva de mâncare. Apoi iar a venit să-i dau cafea. I-am zis că n-am. A mers vreo 5 metri, apoi s-a întors: “Da un pic dă suc, nu-m dai, să-ţ trăiască copilu’?”. Asta până am văzut că şi mamele primeau mâncare, de trei ori pe zi, în sala de mese. Dar mergeau doar coloratele, care-şi puteau lăsa copiii singuri în salon. Le vedeai trecând, ca pe un cârd de ciori. Şi, observând-o şi pe cea care-mi cerea mâncare, data viitoare am expediat-o. Dar au trecut două ore, şi iar a venit: “Doamnă, nu-m dai un pampers, că scroafele dă asistente nu-m dau.”
Şi, tura asta de spitalizare, am mai văzut şi minuni: o asistentă şi o infirmieră care nu au acceptat bani. Şi, culmea, ele erau şi printre singurele care s-au comportat uman şi puneau suflet în ce făceau.
Eu una chiar le înţeleg şi pe asistente, şi pe doctori, că mai aşteaptă să le bagi un ban în buzunar. Pentru că altfel ar pleca naibii şi ei din ţară, la ce salarii de căcat au. Că dacă ar fi plătiţi de stat cum merită, nu cred că ar mai aştepta atenţii de la bolnavi. Dacă statul ar da cât trebuie la sănătate, am avea şi locuri în spitale, nu să stăm unul peste altul, să mergi cu o boală şi să ieşi cu trei. Dacă toţi banii pe care-i plătesc cetăţenii în fiecare lună la sănătate ar fi investiţi acolo unde îi dă omul, şi nu în buzunarele corupţilor, am avea şi noi spitale şi medici ca în Germania şi în Spania. Că la fel plătesc şi nemţii, ca noi.
În fine, sâmbătă ne-a dat drumul acasă. Vă daţi seama că primul lucru făcut a fost baia şi dezinfectatul. Acum suntem mai bine, şi urmăm tratamentul în continuare. Dar, vorba aia: “Numai de doctori şi de avocaţi să mă păzească Dumnezeu!”
