La lucru, copii!

Bunică-mea, când mă vedea că n-am chef să fac ceva, îmi trântea vorba asta:

“Du-te, Petre şi fă focu!

 – Nu pot, mamă, că îs şchiopu!

Haida, Petre la mâncare!

 – Daţi-mi lingura cea mare!”

Când eram mică, ai mei fiind despărţiţi, am crescut în două locuri: la bunică-mea, cu taică-meu, iar în vacanţe mergeam la maică-mea. Bunică-mea foarte rar îmi dădea de lucru. “Treaba ta îi să-nveţi!” îmi spunea.

Ei bine, când mergeam la maică-mea, mă punea la treabă la greu: să fac curăţenie, să desfac porumb, să dau de mâncare la animale şi multe altele. Eram patru copii acolo şi fiecare avea sarcinile lui. După ce terminam, ne puteam juca.

Mă enerva maică-mea de numa că-mi tot dădea de lucru. “Eu sunt copil şi trebuie să mă joc” ziceam. Dar acum îmi dau seama că, totuşi, era un lucru bun. Copiii trebuie să se înveşe de mici că în viaţă mai trebuie să faci şi ce trebuie făcut, nu doar ce-ţi place ţie. Trebuie să ştii că dacă mănânci, trebuie să-ţi şi produci mâncarea. Că dacă toţi am sta şi doar am consuma, am ajunge să murim de foame.

Astăzi, de dimineaţă m-am pus să dau cu aspiratorul şi să şterg geamurile. Copiii, foarte agitaţi şi plictisiţi, se tot învârteau în jurul meu şi nu mă lăsau să lucrez. Atunci le-am dat câte-un şerveţel umed în mânuţe şi i-am pus să şteargă dulapurile la ei în cameră, pe care tot ei le-au murdărit. Nu vă puteţi închipui cu cât drag au făcut-o şi ce mândri au fost că au făcut şi ei curăţenie.

Aşa că, puneţi-i, din când în când să vă ajute cu orice. Le prinde bine şi lor, dar şi vouă.

Ce-i drept, că la bloc e destul de greu să le dai de lucru. Îi văd pe copiii şi adolescenţii din faţa blocului care, de dimineaţa şi până seara, îşi pierd vremea pe-afară, în gaşcă, discutând despre ce site-uri porno au mai descoperit şi ce jocuri noi pe calculator au mai apărut.  Iar acasă vă daţi seama cum îşi pierdeau vremea: în faţa calculatorului, desigur. Tocmai ăsta e unul dintre motivele pentru care vrem să ne mutăm la casă, la ţară. Nu departe de oraş, dar unde să poată respira aer curat, unde pot să le dau de lucru în grădină, unde vor avea şi alte lucruri de făcut, în afară de calculator.

 

O pătzanie neplăcută: mi-am buşit maşina

V-am mai povestit eu despre parcările de la blocuri. Pe atunci eram disperată că n-aveam unde să-mi parchez maşina. Din fericire, s-a eliberat un loc: o tipă care şi-a marcat locul de parcare ca fiind al ei, punând stâlpişori şi lanţuri, şi-a mutat cuibul şi a părăsit blocul, dar şi parcarea. Şi-a luat cu ea lanţurile şi lacătul, dar stâlpişorii i-a lăsat moştenire.

Bucurie mare pe mine că am şi eu un loc unde să mi se odihnească maşina care, dacă până acum era ca o povară pentru mine, deja mi-a devenit tot mai dragă. Şi cum să nu-mi fie dragă, sărăcuţa, când mă duce şi m-aduce, şi m-aşteaptă ca un căţel cuminte ce-şi ascultă stăpânul?

Până azi, minune, nu i-am tras nici o zgârietură, dar iată că s-a întâmplat şi inevitabilul… Ca să parchez, trebuia să dau cu spatele şi să intru exact printre stâlpişorii din fier, împlântaţi adânc în pământ de şoferiţa dinaintea mea. Şi stâlpii respectivi sunt cam de 30 de centimetri, numa bine cât să nu-i vezi în oglinda retrovizoare, şi să nu-i simtă nici senzorii de parcare.  Aşa că, azi – dimineaţă, venind de la grădiniţă, unde mi-am lăsat copila, am dat să parchez, numai că am simţit că am lovit uşor stâlpul, şi am dat în faţă să mă redirecţionez. Numai că deja agăţasem partea de deasupra roţii din spate, iar faptul că am dat în faţă a făcut să mi se desprindă toată partea de deasupra roţii. Am oprit maşina şi m-am dat jos. Vă daţi seama că mi-am pus mâinile-n cap când am văzut cum arăta. Dar, cu puţin efort, am reuşit s-o pun la loc (mă simţeam ca Becali, când şi-a reparat el Maybach – ul cu ranga), numai că s-au rupt câteva cleme şi s-au desprins câteva şuruburi, aşa că trebuie să merg cu ea în service.

Aşa că vreau să dau un sfat şoferiţelor: atenţie mare la parcări (mai ales dacă au stâlpişori).

Am înjurat eu şi stâlpii, şi pe cel care i-a pus (mi se pare o nesimţire ieşită din comun să baţi stâlpi într-o parcare de la bloc, care nici măcar nu-ţi aparţine); dar m-am înjurat şi pe mine, că eu deja mă credeam profesionistă într-ale parcării.

 sursa foto

Curăţenia de primăvară

Odată cu venirea “căldurii” (am pus în ghilimele că la noi, în Baia Mare sunt 3, 4 grade, dar se poate numi căldură, dacă ne gândim că acu o săptămână erau minus multe, multe grade), oamenii deja încep curăţenia de primăvară.

Mă uitam pe geam azi-dimineaţă, şi am văzut ceva de care până acum doar auzisem: un nene bătea covorul de zor. Dar nu pe bară, cum am mai văzut, ci pe zăpada puţină care a mai rămas.

Am mai scris eu mai demult despre bătutul covoarelor, şi Tibi zicea atunci de metoda asta eficientă de a bate covoarele în zăpadă, şi cică se curăţă foarte bine.

Şi nenea ăsta, săracu, vreo oră s-a chinuit cu covorul respectiv, de, la sfârşit, abia mai putea respira. Dar chiar s-a curăţat foarte bine covorul.

Parcă văd că mai un pic încep şi ceilalţi cu bătutul covoarelor pe bară, că doar mai e o lună până la Paşte. Apoi vezi la toate etajele femei spălând geamuri (că-n restul anului de ce să le spele, dacă nu vin musafiri? :)) )

Ţin minte că la ţară în fiecare primăvară se scotea tot din casă şi se zugrăvea. Aia da curăţenie, frate! Că şi la noi, la blocuri, dacă tragi dulapurile, îţi faci cruce de ce s-a putut aduna acolo.

Oricum, pe calea asta le urez femeilor baftă la curăţenia de primăvară, iar bărbaţilor spor la bătut covoare (dar îi sfătuiesc, totuşi, să le ducă la spălătorie, nu de alta, dar se face un praf…)! 🙂

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.

Locurile de parcare de la blocuri / Moşul şi parcarea lui

După cum vă spuneam în alt articol, din anumite motive, soţul meu a hotărât că aş avea nevoie de o maşină.  Zis şi făcut.Acum conduc un Duster, cu care mă străduiesc să mă obişnuiesc.

Dar, aşa cum se întâmplă atunci când stai la bloc, apare problema cu locurile de parcare. Problemă care nu ar exista dacă, în loc de garaje ar fi locuri de parcare sau dacă posesorii de garaje şi-ar ţine maşinile în garaj, în locur obiectelor pe care le tot strâng, că dacă le vor trebii într-o zi?

Un astfel de personaj e şi un vecin de bloc care are două garaje şi două maşini, dar pe una dintre ele nu o ţine în garaj, de frică să nu-i ocupe cineva locul de parcare, care, de fapt nu e al lui.

De multe ori, oamenii, dacă folosesc ceva un timp, au impresia că sunt stăpâni pe acel lucru. Aşa e şi respectivul moş, care crede că şi grădina din faţa blocului e a lui (îşi pune acolo tot felul de plante, pe care le păzeşte de sus), şi multe altele. Faza e că am auzit că el era tare pi-dos pe vremea lui Ceaşcă. Era turnător profesionist, şi toată lumea se temea de el. Iar dânsul crede că şi acum e la fel.

Şi moşul ăsta, ce credeţi că face când cineva vede locul liber şi îşi parchează maşina acolo? Pândeşte fain-frumos pe geam (că altceva nu face toată ziua) şi coboară la maşina omului, îi pune bolovani sub roţile din spate, îi ridică ştergătoarele sau îi desumflă o roată.

Asta se întâmpla şi acum 4 ani, când eu conduceam un logan. Dimineaţa, câteodată uitam de bolovani şi dădeam cu spatele. Vă daţi seama ce nasol era şi cât îl înjuram.

Şi acum trei zile, locul fiind liber, normal că am parcat acolo. A doua zi, o iau pe fiică-mea şi mergem la cinema, la Motanul Încălţat, că i-am promis de o lună că o duc.

Şi, când merg la maşină, văd ştergătoarele ridicate şi întoarse peste cap. O bag pe Ale în maşină şi,uitându-mă înspre geamul moşului (unde ştiam că stă acuns după perdea),  înjurând şi coborând toţi sfinţii (de şi eu m-am speriat de mine), întorc ştergătoarele, apoi urc în maşină.

Dau să pornesc, când îl văd pe moş coborând. Cobor geamul şi îl întreb:

 – Dumneavoastră îmi tot întoarceţi ştergătoarele?

 – Da! zice moşul.

 – De ce?

 – Că te parchezi pe locul meu.

 – Da? Aţi plătit pentru el la primărie?

 – Nu. Da ce, tu ai plătit?

 – Eu nu pretind că e locul meu şi nu desumflu roţile maşinilor altor oameni, când văd că sunt parcate acolo. În plus, eu nu am garaje.

 – Şi ce? Tu nu ai văzut că eu tot acolo îmi las maşina de câţiva ani? E locul meu de parcare.

Nu are rost să continui să scriu conversaţia, mai ales că s-a lăsat cu câteva “urături” nu prea plăcute. În fine, i-am zis că e nesimţit că îşi permite să se atingă de lucrurile oamenilor, şi că într-o zi, o poate păţi rău de tot.

Oricum, trebuie făcut ceva neapărat cu parcările de pe lângă blocuri, că treaba devine din ce în ce mai nasoală. Sunt câteva garaje, de pe vremea când erau trei, patru maşini într-un bloc, garaje care ocupă foarte mult spaţiu inutil. Ar trebui demolate, şi în locul lor ar trebui făcute parcări supraetajate. Cam asta ar fi soluţia, după mine, acum, când la fiecare apartament există cel puţin o maşină. Altfel, se ajunge ca oamenii să-şi dea în cap pentru un căcat de loc de parcare. La noi la bloc, sunt o grămadă care efectiv au bătut stâlpi şi au pus lanţuri cu lacăte. Mie nu mi se pare deloc normal. Şi ce dacă tu ţi-ai luat maşină cu doi ani înaintea mea şi tu ai parcat primul pe un loc? Asta nu-l face să fie al tău. Da, dacă tu l-ai făcut, asta e altceva. De exemplu, era un loc plin de noroi, unde nimeni nu parca. Soţul meu a adus nisip, l-a nivelat şi l-a făcut ok. Asta nu i-a oprit pe ceilalţi să-şi pună maşinile acolo, după aia.

Cam atât cu păţania mea. Dacă aveţi voi alte idei de rezolvare a problemei parcărilor, le puteţi scrie.

sursa foto