Schimbarea – singurul lucru statornic din viața noastră

Mă gândeam zilele astea la cât de teamă îmi e mie de schimbare, chiar dacă știu că e schimbare în bine.

Viața înseamnă schimbare, chiar dacă nouă, oamenilor, în general, nu ne place schimbarea. Nouă ne place siguranța, și asociem siguranța cu stabilitatea, pe care o considerăm opusă schimbării.

Însă, fără schimbare nu putem evolua. Schimbarea înseamnă necunoscut, iar nouă ne este frică de necunoscut. Și, de multe ori, chiar dacă nu ne e bine, preferăm să continuăm astfel, pentru că ne simțim mai în siguranță. Cunosc femei care au acum în jur de 50 de ani, și au trăit toată viața cu un soț alcoolic, care le mai și bătea. Întrebându-le de ce nu au divorțat, ziceau: “Cine știe de ce bărbat mai dădeam?” Așa că frica de necunoscut le-a făcut să nu facă nimic ca să-și schimbe viața. Riscul e cel pe care nu vrem să ni-l asumăm, pentru că, făcând o schimbare, ne asumăm un risc.

Preferăm, de multe ori, din comoditate, ca viața să ne trăiască pe noi, nu să ne trăim noi viața. Așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, să intervină o forță divină, decât să facem noi pașii spre schimbare. Preferăm să credem în destin, decât să credem că ne facem singuri destinul. Ne place să dăm vina pe soartă, pe viață, pe divinitate etc. atunci când ni se întâmplă ceva ce nu ne place, sau când nu se întâmplă ceva ce ne place.

Cu toții suntem conștienți ce schimbări ar trebui să facem și când anume ar trebui să le facem. Numai că ne prefacem, chiar și față de noi înșine, că nu știm.

Pentru a atinge succesul, trebuie să ieșim din zona noastră de confort, să acceptăm schimbarea și să evoluăm, ajungând, astfel, la fericire. Nu putem fi fericiți dacă vrem să stagnăm, pentru că stagnarea înseamnă involuție. Și nu putem fi fericiți atunci când ne dorim să involuăm.

Așa că haideți să îndrăznim să ne depășim teama de schimbare!

Rodul iubirii

Avem în noi bine şi rău,

Egale la măsură,

Şi ştie numai Dumnezeu

Câtă iubire şi câtă ură.

Şi de iubire dăruieşti,

O să primeşti doar bine.

Dar ura când o-mparţi şi-o creşti,

Precum un bumerang, se-ntoarce tot la tine.

Şi-atunci când noi o vom primi în vizita finală

Pe doamna care-n muritori stârneşte numai teamă,

Surprinşi vom fi când vom vedea că nu-i cale de-ntors,

Cum nici o frunză, căzută toamna de pe ram, sus înapoi n-a mers.

Şi tot ce ne rămâne-atunci va fi rodul iubirii,

Iar ura-o vom duce cu noi în negura pieirii.

Tot răul înspre bine

Câteodată avem impresia că toate ne merg prost. Şi parcă toate relele se ţin lanţ. Şi atunci începem să devenim pesimişti, trişti, şi chiar să dăm în depresie. Şi toate astea, nu din cauza a ceea ce s-a întâmplat, ci din cauza gândurilor noastre, pe care tot noi ni le formăm. Şi asta, anume gândirea negativă, poate deveni un obicei, un obicei prost.

Vă mai spuneam altă dată că modul în care gândim ne formează felul de a fi. Iar deprinderile, chestiile pe care le facem adesea, devin obiceiuri. Iar obiceiurile ne formează caracterul, caracter care, până la urmă ne formează destinul. Aşadar, totul porneşte de la cum gândim. Iar dacă nu încercăm să gândim pozitiv, adică să vedem binele în orice situaţie, vom ajunge să fim nişte persoane morocănoase, cu care lumea evită să se întâlnească, din cauză că deja ştie că o asemenea persoană nu face decât să se plângă şi să transmită energie negativă.

Asemenea persoane nu mai ştiu să se bucure de nimic, oricât de bine le-ar fi, şi mereu găsesc nod în papură la orice. Se axează mereu pe părţile negative, scoţându-le în evidenţă. Dacă le spui: “Ce vreme frumoasă e azi!”, ele vor spune: “Da, dar poate mâine o să plouă şi va fi vreme urâtă.” Astfel de oameni, nu numai că îşi provoacă singuri o stare de depresie, dar îi fac şi pe cei de lângă ei să se simtă la fel, transmiţându-le starea lor.

Poate că fiecare dintre noi avem asemenea porniri, să vedem ce-i mai rău, în orice, însă important e să ne străduim să nu fim aşa. Şi, încercând în fiecare zi, cu siguranţă vom reuşi. Nu odată mi s-a întâmplat să fiu foarte tristă din cauza unei situaţii, iar mai târziu să-mi dau seama că era un fleac, şi că nu trebuia să mă consum atât. Ba mai mult, datorită acelui lucru, pe care eu îl credeam oribil, mi s-a întâmplat ceva minunat mai târziu. De exemplu, acum, ambii copii sunt răciţi, şi noi la fel. Fizic, mă simt foarte rău, şi mă întristez şi când mă uit la cei mici, văzându-i “mucoşi”, dar încerc să mă gândesc că şi răceala asta le face bine, deoarece organismul produce anticorpi, care îi vor feri mai târziu de alte boli. 🙂

Încă mai cred în biruinţa binelui

În lume există nişte legi şi reguli nescrise, pe care, dacă le încalci, cu siguranţă vei plăti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

“Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii” spunea Marin Preda. Ei bine, eu cred în viaţa eternă a sufletului, şi cred că ticăloşia se plăteşte. Şi nu numai după moarte, ci şi aici, pe pământ.

Chiar dacă ticăloşii nu sunt pedepsiţi de lege şi scapă ca prin urechile acului, cu siguranţă sufletul lor nu e liniştit, chiar dacă ceea ce noi numim “conştiinţă”, lor le este cu totul străin.

Cu toţii mai facem greşeli, este omeneşte. Până şi zeii din Olimp au păcătuit. Important este să ne dăm seama de ele, să le recunoaştem şi, dacă nu e prea mult, să le regretăm şi să nu le mai repetăm. Dar când greşeşti, şi e evident că greşeşti, ţi-o spun milioane de oameni, iar tu continui să te adânceşti în greşeală, deja aici e ori prostie, ori ticăloşie, ori nebunie, ori toate la un loc.

Eu cred în Dumnezeu şi în puterea Lui de a îndrepta lucrurile şi greşelile oamenilor. Cred că El e corect şi cred în corectitudine. Şi sper să se facă dreptate…

Adevărata faţă

Atunci când cunoşti o persoană, îţi faci o anumită părere, fie ea bună sau rea. Însă, de cele mai multe ori, ne dăm seama de adevărata faţă a cuiva numai după ce petrecem o anumită perioadă de timp în compania lui/ei.

Iar ca să-i vezi “colţii” cuiva (dacă îi are) trebuie doar să fii atent la micile detalii şi să le acorzi importanţă.

Oamenii, când sunt puşi sub presiune, sau în situaţii de criză, se demască.

Acum, aş putea spune că e o astfel de situaţie la noi în ţară. Şi e foarte uşor să ne dăm seama de caracterul celor de lângă noi. Putem vedea dacă sunt de partea minciunii şi a hoţiei sau de partea dreptăţii.

E ciudat cum unii, chiar dacă le pui adevărul sub nas, scris negru pe alb, neagă.

Dacă tu susţii şi îţi place un om despre care sunt dovezi clare că este un mincinos, un hoţ şi un ticălos, nu pot decât să trag o singură concluzie: că şi tu eşti la fel.

Oricum, eu una cred în puterea binelui şi în triumful acestuia. Şi cred că noi, românii, vom renaşte din cenuşă, ca pasărea Phoenix.

Când această pasăre mitică simte că i se apropie sfârşitul,  își face un cuib din plante aromatice și tămâie, apoi dă foc cuibului,  arzând odată cu el, iar din cenușa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îi îngroapă cenuşa celeilalte.

 

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Să ne deschidem ochii…!

Noi, românii, ne-am ales un imn care ne caracterizează perfect: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”. Însă, sincer, nu ştiu când şi dacă se vor trezi românaşii noştri odată, sau, şi dacă vor deschide ochii să vadă ce se întâmplă, nu ştiu dacă vor face ceva…

Mă doare sufletul când aud în stânga şi-n dreapta: “De ce să se schimbe lucrurile? Poate va fi şi mai rău. Ce, şi ăia dinainte au furat şi vor fura şi următorii.” Lor li se pare ceva firesc ca cineva să le bage mâna în buzunar şi să le ia banii munciţi. De ce?, mă întreb. Poate pentru că şi ei, dacă ar fi acolo, ar face la fel. Asta e singura explicaţie care-mi vine în minte.

Chiar atât de orbi să fie unii? Chiar nu-şi dau seama ce e bine şi ce e rău? Că doar au învăţat din primii ani de viaţă. Chiar nu pot vedea bestia umană ce se ascunde în spatele unui chip? Chiar cred că îi reprezintă nesimţirea, mârlănia, hoţia? Le place să trăiască de azi pe mâine sau le creşte adrenalina trăind cu nesiguranţa zilei de mâine?

Cândva am fost un popor demn, mândru şi cu coloană vertebrală. De ce am ajuns să fim chiori şi strâmbi? Oare până când? Poate mă lămureşte cineva şi pe mine.

Bine şi rău / gura lumii

Zilnic suntem cuprinşi de sute de trăiri interioare, sau stări sufleteşti; pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe, pace sau nelinişte, siguranţă sau teamă, ş.a.m.d. Oricum, eu cred că există un echilibru în toate. Nu poţi să spui despre un om că e bun sau rău. toţi avem în noi, de când venim pe lume, un bine şi un rău, în egală măsură, care sunt într-o continuă luptă. Şi noi suntem cei care decidem cine iese învingător şi pe care îl lăsăm să se dezvolte şi să crească… Şi cu cât creşte, cu atât devine mai puternic.
Dar ştim noi cu adevărat ce e bine şi ce e rău? Există o graniţă bine-delimitată?
Mulţi îşi fac viaţa în funcţie de ce spune lumea, crezând că aşa e cel mai bine…
Şi ca să nu vă dezamăgesc, am să vă scriu iar o povestioară de-a bunicii, în legătură cu ce-am spus mai sus:

“Mergea un om împreună cu copilul său la târg, pe care l-a pus călare pe măgar, pentru că drumul era destul de lung. Văzându-i, lumea a început să-l critice pe copil, spunând că ar trebui să-i fie ruşine. El, tânăr merge pe măgar, şi bietul taică-său pe jos…
Auzind acestea, tatăl îl ia pe copil şi-l pune să meargă pe jos, iar el se urcă pe măgar. Nu merg mult, şi lumea iar începe să vorbească: “Uite nesimţitul! El om în toată firea se urcă be bietul măgar, şi săracul copilaş merge pe jos… Vai de picioruşele lui…!”
Omul, supărat, îl ia pe copil şi-l pune şi pe el pe măgar.
– Vaaai bietul animal! striga lumea. Ia uitaţi-vă cum se chinuie bietul animal să-i care pe amândoi în spate.
Înfuriat deja, se dă jos şi el şi copilul, mergând pe lângă măgar.
– Ia uitaţi-vă ce proşti! Ei merg pe jos, cu măgarul lângă ei. Vorbeau oamenii.
Atunci omul, enervat la culme, împreună cu copilul se pun şi iau măgarul în spate.
– Priviţi! Doi nebuni cară un măgar!”

Aşa că nu vă luaţi după gura lumii, dacă vreţi să nu o luaţi razna! 🙂