E bun sau nu e bun premergătorul / rotobilul?

Am văzut recent nişte discuţii cu privire la folosirea premergătorului la bebeluşi. Eu una pot doar să vă vorbesc din experienţa proprie.

Primul copil, care s-a născut cu 4,2 kg, a fost şi este precoce. Aşa că de la 5 luni, ea stătea singură în funduleţ, fără ajutor. Se ridica singură în picioare în pătuţ. Îmi aduc aminte prima zi în care s-a ridicat singură şi n-o s-o uit niciodată. Era dimineaţă. Ea ne dădea deşteptarea pe la ora 5, cu un ţipăt de sirenă. Deja îi dădeam lapte praf, şi, de multe ori eram ca un robot: după ce ţipa, eu eram drepţi, fugeam în bucătărie şi îi aduceam laptele în două minute, şi abia dup-aia mă dezmeticeam. Ei bine, în dimineaţa aia, când am mers cu laptele la ea, am găsit-o în picioare, în pătuţ, ţinându-se margine. Adormită cum eram, m-am speriat şi am ţipat, de parcă am văzut o fantomă, trezindu-l şi pe soţul meu, care încă dormea. 🙂 Bineînţeles că nu ne venea să credem, ştiind că bebeluşii se ridică în picioare de la 6 luni.

Apoi a început să vrea s-o plimb, ţinând-o de mânuţe. Nu mai avea stare deloc. Şi, când a avut aproape 6 luni, am întrebat medicul dacă o putem pune în premergător. După ce-a văzut-o, ne-a dat acceptul. Dar am zis, totuşi, să mai aşteptăm o vreme, până e mai mărişoară, deoarece citisem pe internet cum că premergătorul (sau rotobilul, cum îi spun eu) i-ar întârzia dezvoltarea motorie, va învăţa să umble pe vârful picioarelor, va merge singură mult mai târziu, îi va deforma structura osoasă şi multe alte lucruri negative.

Într-o seară, însă, soţul meu a trebuit să stea la serviciu până târziu. A mea mă chinuia de numa’. Dacă nu o plimbam de mânuţe, plângea de trezea tot blocul. Iar eu simţeam că mor de durere de spate. Aşa că, pe la ora 10 jumate noaptea, îl sun pe-al meu şi-i spun: “Nu ştiu ce faci şi cum faci, dar mie fără rotobil nu-mi vii acasă.” Aşa că, bietul meu soţ a mers prin supermarket-urile pe care le-a mai găsit deschise şi ne-a adus un premergător. Ţin minte că l-a luat foarte ieftin, că nu era nu ştiu ce calitate, dar, pentru mine, parcă a fost de aur. Fata mea era ca peştele-n apă. La început n-o lăsam în el decât puţin timp, pentru că, fiind atât de mică, nu era bine pentru coloană, dar, era suficient pentru a-şi consuma energia. Pentru că, nemaifiind susţinută, depunea mai mult efort să se mişte. Apoi a trebuit să mut toate lucrurile la care ajungea, să leg uşile la dulapuri, şi am avut pace în casă, ea putând să exploreze fiecare colţişor. Stând în apartament, n-am avut scări să poată cădea, şi toate au fost bune şi frumoase. Am auzit că cei mici se mai pot împiedica în covoare şi există riscul să se răstoarne cu tot cu premergător. Noi, cum nu avem covoare, n-am avut probleme de acest gen.

Nu ştiu la ce vârstă ar fi putut să înceapă să meargă singură, dar ea a făcut primii paşi la 10 luni şi jumătate. Fără să meargă pe vârfuri. Premergătoarele se pot regla în funcţie de înălţimea copilului. Iar, dacă e să meargă pe vârfuri, merge şi dacă e ţinut de mâini.

Cu băiatul a fost diferit. El a stat singur în şezut după 6 luni, şi l-am pus în premergător când avea aproape 8 luni. Şi a mers singur la 1 an şi câteva zile.

Fiecare copil e diferit. Şi e pregătit pentru premergător când îl vedeţi că stă în funduleţ fără ajutor şi când se ridică singur, ţinându-se de ceva. Eu aşa am procedat cu ai mei. Şi, bineînţeles, trebuie supravegheaţi în permanenţă.

În concluzie, eu spun da premergătorului şi sunt pro. Dar fiecare părinte ştie cum şi ce e mai bine pentru copilul său. Oricum, e bine să întrebaţi şi medicul pediatru.

Sănătate, şi să creşteţi mari! 🙂

Copilul şi tatuajul, cârnaţul şi porcul

Zilele trecute am auzit două “vorbe” foarte tari, spuse de femei. Mie mi s-au părut amuzante, aşa că o să vi le spun şi o să le dezbat puţin.

Prima am auzit-o într-un film cu Julia Roberts. Era o tipă cu un bebeluş, şi o sfătuia pe Julia, care nu avea încă copii, spunându-i: “Un copil este ca un tatuaj pe faţă. Trebuie să fii foarte sigură că-l doreşti cu adevărat, înainte să-l faci.”

Şi chiar aşa e. Un copil îţi schimbă toată viaţa, şi, odată ce l-ai făcut, nu-l mai poţi băga înapoi, nici măcar pentru o oră. Ţin minte când eram gravidă şi, fiindu-mi greu cu burta mea imensă, abia aşteptam să nasc. Şi mai îmi spunea câte una că acum e bine, şi să mă bucur de clipele astea, că va veni vremea când voi dori să-l trimit înapoi în burtă o oră, două. Şi mare dreptate a avut. Iar asemănarea cu un tatuaj pe faţă e perfectă.  Şi un copil e ca o etichetă, care ţi se pune pe viaţă. Eu am două tatuaje pe faţă şi sunt foarte mândră de asta.

A doua “vorbă” vine de la o femeie de peste 40 de ani, nemăritată. Pe-aici, prin Maramureş, unei astfel de femei i se spune “fată bătrână”. Şi colegii o tot întrebau pe tipa asta de ce nu se mărită. Iar răspunsul ei a fost: “Da’ ce, pentru o dărabă (adică “o bucată”) de cârnaţ, cât îmi trebuie mie, îs proastă să-mi iau tăt porcu’?”.

Şi nu zice ea drept? Adică, dacă până la vârsta aia nu s-a măritat, la ce-i trebuie “năcaz pă cap” când poate să-şi vadă de viaţă liniştită, în ritmul ei şi fără să-i toace nimeni creierii? Că doar cârnaţ se găseşte la tot colţul, nu?

sursa foto

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a II-a)

În episodul ăsta vreau să vă povestesc despre perioada când eram gravidă și despre primele zile cu “minunea urlătoare”. Eu una nu era foarte încântată de ideea de a face copii, fiind în al treilea an la facultă și având doar 21 de ani, dar soțul meu își dorea mult. Eu eram cam aiurită pe vremea aia, așa că, deși îmi era rău dimineața, nu m-am prins că eram însărcinată. Și, fiindcă era destul de nasol să-mi fie rău, fiindcă pe-atunci, pe lângă facultă, mai și lucram ca agent pubicitar și trebuia să merg cu mașina, băgam câte-un Red Bull dimineața, și îmi trecea starea de greață. Și asta a ținut vreo săptămână, până mi-a sugerat soțul meu să-mi iau un test de sarcină.

Nu prea-mi venea mie să cred că aș putea fi gravidă, dar, totuși, mi-am luat două teste de sarcină, ca să fie sigură treaba. Când am văzut două linii pe test, m-am uitat încă o dată pe prospect, să văd dacă sigur asta înseamnă că ești gravidă. Iar din momentul ăla, deja a apărut sentimentul ciudat, pe care nu l-am mai simțit până atunci: sentimentul de a proteja, dar și frica de a nu i se întâmpla ceva. Cică în prima lună e cât vârful unui ac de gămălie, iar în a doua, cât un bob de orez.

Și bobul de orez a crescut și a tot crescut. Dar și eu am crescut… cu vreo 30 de kilograme. Iar panica a crescut și ea. Pe măsură ce se apropia “sorocul”, eram tot mai speriată: “Ce naiba știu eu să fac cu un copil așa de mic? Eu, care nu am ținut niciodată un bebeluș în brațe și n-am avut de-a face cu creaturi așa mici? Cum o să-i schimb eu scutecele? Că n-are cine să mă învețe. Și dacă o să-l scap din brațe, la cât sunt eu de neîndemânatică?”

Și a ieșit un “fetițoi” de 4,2 kg, care plângea non-stop. Nu a vrut să iasă pe unde trebuia, și, după ce a mai stat în burtă vreo 11 zile peste termen, a scos-o doctorul pe ieșirea de urgență. Când am văzut-o prima oară, “drogată” fiind, de la anestezie, singura mea grijă era “de ce au învelit-o în pătură roșie și nu vișinie? Că eu vreau să fie rapidistă, nu dinamovistă”.

A doua zi, mi-au adus-o la supt (așa se zice). Și când am pus-o la sân, a râs cu jumătate de gură. Atunci m-am îndrăgostit de ea și a apărut și renumitul “sentiment matern”. Despre cum e când suge copilul, pot să spun doar că e ciudat și…ciudat. Adică, mie nu prea mi-a plăcut.

Pentru că nu mă puteam ridica din pat încă, au ținut-o cu ceilalți bebeluși, adică nu cu mine în salon. Fiind la o clinică privată, aveam un buton pe care, când apăsam, venea o asistentă. Iar eu apăsam de fiecare dată când o auzeam că plânge (că se auzea, eu fiind aproape de salonul cu nou-născuți). Și, probabil din cauza asta, mi-au și adus-o cu mine în salon. Dar a mea tot urla, iar eu tot chemam asistentele, că mi se părea ciudat că tot plânge. Și mă gândeam că poate îi e foame, sau poate îi e înfundat nasul, sau poate trebuie schimbată etc, și abia așteptam să merg cu ea acasă, să am eu grijă de ea, că asistentele astea habar n-au.

Și nu știu de unde și cum, dar eu le știam pe toate, și îmi venea să râd când îmi aminteam ce panicată eram înainte. Apoi au venit și nopțile albe, în care dormeam cam 2 ore, că în rest legănam copilul, în sunetul urletelor lui. Și erau nopți în care, doar ca să nu o mai auzim, o plimbam cu mașina, pe la unu, două noaptea. Iar când opream la semafor, începea din nou. Iar noi arătam ca doi zombi, mai ales soțul meu, care mergea și la lucru.

Va urma…

sursa foto