Tu cum îţi controlezi furia?

Ni se pare normal, în ziua de azi ca, mergând pe stradă, să mai vedem şi oameni care se ceartă. Ni se pare normal, mai ales după câte vedem şi la televizor, să se bată, până intră-n spital. Dar oare chiar e normal?

Şi mie mi se întâmplă ca, atunci când mă enervez foarte tare, să strig la persoana cu care vorbesc. Când eram mică, mă luam chiar la bătaie.

Sincer, cred că, de-a lungul timpului, oamenii au început, cât de cât, să-şi controleze “nervii”. Gândiţi-vă numai, când eram mici, cât de normală li se părea părinţilor şi profesorilor bătaia. Ba chiar părinţii cereau învăţătorilor şă le “altoiască” copilul dacă e obraznic. Acum, să dai un copil cu capul de bancă sau de tablă, mi se pare o cruzime, oricât de “prost” şi de rău ar fi el. Consider că sunt multe alte metode, mult mai bune şi mai eficiente. Chiar şi a striga la un copil nu e prea bine. Am văzut pe propria mea piele că nu rezolvi nimic. Degeaba strig la ei. Reacţionează pe loc, şi după 5 minute fac din nou aceeaşi prostie.

E lucru mare şi nu e uşor deloc să reuşeşti să-ţi manifestezi furia cu calm. Cred că, în primul rând, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să te cunoşti pe tine şi să începi să te autoeduci. Mai întâi trebuie să-ţi recunoşti faptul că, uneori nu reacţionezi cu calm la presiunile din jur. Fie că ne enervează cineva în trafic (eu recunosc, înjur ca un birjar, de nu mă recunosc), fie că şeful e stresant, fie că ne scot peri albi copiii, trebuie să facem în aşa fel încât să fim mai presus de starea de furie care ne cuprinde.

Ştiu că sportul ajută foarte mult în a ne elibera de energia negativă. În plus, e şi foarte sănătos să faci mişcare, fie şi 20 de minute pe zi. În ultima vreme, nu prea am avut parte de sport, fiind non-stopă cu copiii, dar, cum se face vreme bună, voi merge la alergat în parc. Se ştie că mişcarea dă naştere la producerea de endorfine. Endorfinele, conform DEX, sunt substanţe chimice produse de creier ca răspuns la o varietate de stimuli care reprezintă o modalitate de reducere a stresului. Pe lânga scăderea senzaţiei de durere, secreţia de endorfine creează euforie şi dă apetit, elibereaza hormonii sexuali şi îmbunătăţeşte sistemul imunitar.

O altă modalitate de a mai reduce din stres este să faci, măcar o oră pe zi, ce-ţi face plăcere. De obicei, când vrei să faci ceva ce-ţi doreşti, şi cei din jur, sau mediul, nu-ţi permite, apar frustrările. De exemplu, când vreau să gătesc şi cei mici sunt pe lângă mine, cerându-mi ba una, ba alta, simt că o iau razna. Sau când vreau să scriu şi vin şi sar pe mine, şi-mi apasă taste sau îmi închid calculatorul, mă enervez foarte tare. Ei, atunci ce-i de făcut? E foarte greu să rămân calmă şi zâmbitoare. Dar am observat că dacă mă exteriorizez ţipând, fac mai rău. Îi agit şi pe ei, dar şi pe mine. Aşa că, le caut ceva să-i ţin ocupaţi până îmi termin treaba.

A fi agresiv sau irascibil, nu ne ajută cu absolut nimic, ba dimpotrivă, înrăutăţeşte situaţiile. Aşa că cel mai bine e să ne stăpânim nervii şi furia, şi să acţionăm cu calm, sau, de ce nu, cum face românul de obicei, să facem haz de necaz. Chiar şi această ultimă soluţie e mai bună decât violenţa, fie ea doar verbală.

Aşchia nu sare departe de trunchi

Noi, românii avem vorba asta: “Aşchia nu sare departe de trunchi”, care e similară cu:  “Ce naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.”

Sunt doar nişte proverbe, foarte simple la prima vedere, dar care ascund mult adevăr şi înţelepciune din popor.

În afară de moştenirea genetică, mai primim de la părinţi şi educaţia. Acestea două stau la baza caracterului nostru şi sunt structura pe care îl clădim. Aici aş adăuga un citat care mie îmi place: “Copiii învaţă să iubească din modul în care sunt trataţi de către părinţii lor şi din modul în care aceştia reacţionează faţă de greşelile lor.” (Dr. J. Gray)

Spuneam într-un articol (şi multă lume m-a contrazis) că până şi infidelitatea vine de la educaţia primită acasă. Dacă un copil vede, de mic, că părinţii lui nu sunt fideli unul altuia, lui aşa i se pare normal, şi când îşi va întemeia o familie, va prelua obiceiurile părinţilor lui. Dacă el a mâncat bătaie când a fost mic, la fel va proceda şi el cu copiii lui, şi chiar e convins că “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama creşte“.

Bineînţeles că mai sunt şi excepţii. Mai sunt şi oameni cu un caracter deosebit, dar care au crescut în familii dezbinate, în care palma şi pumnul făceau legea. Ei au învăţat de acasă educaţia cu “aşa nu!”.

Unde vreau, de fapt, să ajung, este că noi, părinţii, trebuie să încercăm să le oferim copiilor noştri modele de urmat, nu prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem. Trebiue să fim foarte atenţi la modul în care ne comportăm în preajma lor, pentru că ei copiază absolut tot. Iar copiii noştri sunt cei care alcătuiesc viitorul. Al lor, dar şi al nostru.

Educaţia cu palma

Zilele trecute, fiind în concediu, am avut parte de o privelişte mai puţin plăcută. Pe plajă, o femeie de vreo 30 de ani îşi ţinea copilul de vreun an jumate în braţe. Copilul plângea, nu ştiu din ce cauză, iar femeia ţipa la el ca descreierata să tacă. Nu ştiu, sincer, care ţipa mai tare. Ţipetele ei, însă, au fost fără nici un rezultat. Atunci a început să-l şi lovească peste gură. Dar nu numai simbolic, ci cu putere, de se auzea fiecare lovitură. Copilul ţipa şi mai tare, şi a început şi el s-o lovească în acelaşi mod.

Cu greu m-am putut abţine să merg să-i zic vreo două, dar nu ştiam ce să-i zic, că vorbea altă limbă, rusă, cred. Şi mă gândeam că dacă face aşa ceva în public, faţă de zeci de oameni care o priveau, oare cum îşi “educă” copilul acasă?

Unii păriţi spun că cel mic trebuie să ştie de frică şi că educaţia se face şi cu “bâta”. Eu spun că prin bătaie nu poţi câştiga nicicând respectul copilului tău, nici nu poţi să-i faci educaţie. Copilul, mai ales dacă e atât de mic, plânge ori că-i e somn, ori că-i e foame, ori ceva nu-i place. Trebuie să fii de-a dreptul nebun să-l baţi.

Rezultatele unei educaţii “cu bâta” se văd mai târziu, când cel mic îţi va urma exemplul şi va fi, la rândul lui, violent. Poate chiar cu părintele care i-a arătat că aşa se face: dacă ai putere mai mare şi nu-ţi convine că aproapele tău te deranjează sau îşi greşeşte într-un fel, îi tregi o palmă. Cam ăsta e exemplul dat de un părinte care-şi loveşte odrasla, în loc să-i explice, de 1000 de ori dacă e nevoie, că nu e bine ce face şi de ce nu e bine. Iar dacă nici aşa nu înţelege, cum a fost cazul de mai sus, îl iei frumos şi-l duci în cameră până se linişteşte, încercând să-i rezolvi problema.

Oricum, fiecare e liber să-şi educe şi să-şi crească copiii cum doreşte, însă să nu uite că la fel vor fi şi rezultatele.

Nu-ţi lovi copilul!

Mie una mi se pare cea mai mare greşeală posibilă să-ţi educi copilul prin bătaie şi violenţă. Există foarte multe metode de a educa un copil, şi poate şti de frică şi dacă nu îl loveşti.

Există părinţi care, în loc să-i explice copilului că nu e bine ce-a făcut şi de ce nu e bine, preferă să-i tragă vreo două, chiar dacă copilul nu a împlinit nici doi ani. Vă daţi seama că violenţa naşte întotdeauna violenţă. Am fost vara asta la iarbă verde cu nişte prieteni care aveau un copil de 10 luni. Iar când copilul greşea ceva, îl loveau peste mânuţă. Ai mei (copii) nu au fost loviţi niciodată. Orice prostie făceau, le explicam (chiar şi de 10 ori) că nu e voie. Apoi le spuneam că dacă se mai repetă, îi pedepsim (cu ce-i doare mai tare): pe cel mic îl puneam în pătuţ, de unde nu poate ieși, iar fetei îi interziceam televizorul toată ziua. Ei bine, ai mei se uitau foarte ciudat când au văzut că alţi părinţi îşi lovesc copilul. Cel mic al meu se juca cu cel mic al prietenilor noştri, iar când al meu i-a luat o jucărie, celălalt l-a lovit peste mână. De atunci, al meu a învăţat şi el să lovească, şi când îl enervează soră-sa, îi mai trage câte una. Bineînţeles că l-am certat, dar tot îşi mai aduce aminte câteodată.

Un părinte care îşi loveşte copilul la o vârstă aşa mică, îl va lovi şi când e mare. Şi nu doar peste mână. De la lovitul peste mână va urma palma şi aşa mai departe. Eu cred că, lovind un copil, nu numai că îl îndepărtezi de tine şi ţi-l faci inamic, dar poate rămâne traumatizat sau poate să-l afecteze toată viaţa.

Continuarea pe mamistie.ro