Pro sau contra mersului pe bicicletă în parc?

Probabil că voi stârni multe critici, dar nu pot decât să fiu de acord cu Consiliul Local Baia Mare, care a propus interzicerea mersului pe bicicletă în parcuri.

Știu că voi supăra doi bloggeri băimăreni care au scris despre acest subiect (Andrei și Robert), dar le va trece, sper. 🙂

Cei care au copii mici cred că nu mă vor contrazice atunci când afirm că nu-ți poți lăsa copilul de mânuță când îl scoți în parc, de frica celor care circulă cu bicicleta. Bineînțeles că nu toți circulă cu viteză, dar mai sunt puștani care, din dorința de a-și arăta talentul, rup roțile de la bicicletă.

Nu cred că e un sacrificiu atât de mare pentru bicicliști ca, atunci când trec prin parc, să meargă pe lângă bicicletă.

Noi, părinții care locuim la oraș, oare unde ne putem scoate copiii la plimbare, să fie feriți de fuga în fața mașinii și să poată alerga în voie, dacă nu în parc?

Nu știu dacă cei care nu au încă copii cunosc asta, dar copilul, până pe la 3 ani, nu știe ce e pericolul. Și aleargă în toate părțile, fără să se asigure. Iar un biciclist, oricât de bine intenționat ar fi, nu poate evita un copil mic care-i fuge în fața bicicletei.

Parcul este pentru plimbare; bicicleta este pentru a te deplasa mai repede dintr-o parte în alta. Dacă ești în parc, și ești cu bicicleta, nu cred că ești într-o grabă atât de mare, încât să nu poți să mergi pe jos, pe lângă bicicletă.

Nu sunt de acord, în schimb, cu interzicerea bicicliștilor pe aleile pietonale, dat fiind faptul că nu avem piste pentru bicicliști, iar să mergi pe bicicletă pe lângă mașini, e sport extrem.

Mi-aș dori enorm să avem piste pentru biciclete. Anii trecuți am fost în Ungaria, la Balaton, și am făcut zeci de kilometri, zilnic, cu bicicletele, pe piste pentru bicicliști. Părinții, cu câte 2, 3 copii, se deplasau tot cu bicicletele, în siguranță. Cum să îndrăznesc eu, oare să-mi scot copiii cu bicicletele în oraș? Le-aș risca viața.

Așa că mi se pare absurd să interzici mersul pe bicicletă pe trotuare, atâta timp cât nu avem piste pentru bicicliști.

Maramureșeni, haideți la țurcă!

Mai demult v-am povestit despre țurcă – un joc pe care mulți îl știu din copilărie, și care a fost redescoperit nu demult, aici, în Maramureș. Odată ce l-ai jucat, îți intră la suflet.

Acum, că vine vara, cu soare și vreme bună, e păcat să stăm în casă. Așa că, un grup de maramureșeni din Baia Mare și-au făcut o echipă de țurcă – BIG. Unii dintre ei chiar n-au mai jucat până nu demult, dar odată ce-au intrat în joc, n-au mai vrut să iasă. 🙂

Iar sâmbătă, au hotărât să-i aducă aici, în Baia Mare, pe țurcașii cu experiență din Sighet, și să facă un meci demonstrativ, mai ales pentru cei care nu cunosc acest sport.

Eu sunt convinsă că o să vă placă, și, de ce nu, poate vă veți implica mai târziu, să facem ca acest joc să crească, să devină cunoscut, și să ne mândrim că a pornit de la noi, din Maramureș.

Așa că Sâmbătă, la ora 13:00, vă așteptăm, cu mic, cu mare, în Parcul Tineretului din Baia Mare (lângă Stadion și Chios) să fiți spectatori la un meci de țurcă. 🙂

Grădiniţa Wonderland din Baia Mare

După cum v-am mai povestit, în primul an am dat-o pe fiică-mea la o grădiniţă de stat, în ideea că era printre cele mai bune de la noi, şi că trebuie să se obişnuiască cu ce-i mai greu: copii mulţi, atenţie puţină (că doar asta o aşteaptă şi pe viitor).

Era în grupă cu încă 20 de copii, şi aveau o educatoare dimineaţa, alta după – masa şi o îngrijitoare.

Toate bune şi frumoase, numai că fata mea mergea 2 zile la grădi, apoi 10 stătea acasă (mulţi dintre părinţi îşi aduceau copiii răciţi, cu o ciocolată şi o cafea la educatoare şi asistentă). În plus, era foarte retrasă şi nu se simţea în largul ei. Şi nu rămânea cu mai nimic de acolo. Şi mi se pare normal şi nu acuz pe nimeni. Fizic, o singură educatoare nu poate face faţă la 21 de copii mici. La şcoală e altceva, că deja sunt mari şi stau cuminţi şi ascultă.

Aşa că am hotărât ca din anul următor să o dăm la o grădiniţă privată. Din întâmplare, o cunoştinţă mi-a zis că fiică-sa merge la grădiniţa Wonderland şi mi-a spus câteva cuvinte despre cum se ocupă de copii. N-am mai stat pe gânduri şi am tot sunat să facem o vizită. Şi de la vizita respectivă, a mea a şi rămas acolo.

Sunt aproximativ 10 copii într-o grupă, iar fiecare grupă are o singură educatoare. Fac engleză intensiv şi germană. Şi nu fac degeaba, că a mea ştie poezii şi cântece în engleză, şi o grămadă de cuvinte, pe care le leagă.

Eu cred că primii 6, 7 ani din viaţa unui copil sunt cei mai importanţi. Acum se construieşte “fundaţia”. Iar cei de la Grădiniţa Wonderland îşi dau tot interesul ca fundaţia lor să fie foarte rezistentă. Pentru că nu doar că îi învaţă, ci îi şi educă în acelaşi timp. Şi ce mi-a plăcut e că încearcă să-i facă pe copii să fie cât mai independenţi şi responsabili, dar într-un mediu călduros, de cămin şi de familie. Chiar şi eu, când merg să o duc sau să o scot de la grădiniţă, mă simt ca acasă.

Şi aici nu doar copiii sunt educaţi, ci şi noi, părinţii. De exemplu, recent, s-a făcut un curs de 5 ore (una pe săptămână), despre metodele de educare a copiilor. Iar mie mi-au prins foarte bine.

Bineînţeles că Alexandra a mai răcit şi aici, dar a avut şi perioade de 2, 3 săptămâni în care a mers (ceea ce e mult).

Aşa că, dacă vă permiteţi, vă sfătuiesc din suflet să vă daţi copilul la grădiniţă privată. Nu numai că sunt mai puţini copii şi se ocupă de ei, dar e perioada în care copilul e ca un burete uscat. E dornic să absoarbă cât de mult, şi acum se poate modela. Nu degeaba se spune “cei 7 ani de acasă”. Acum se pun bazele educaţiei, şi merită investit în educaţia copilului, pentru că e nepreţuită şi îi va prinde bine toată viaţa.

Grădiniţa e a doua casă pentru copil, iar educatoarele sunt mamele numărul 2. Aşa că trebuie să fim foarte atenţi pe mâinile cui ne lăsăm copiii.

Românii şi covoarele

Ţin minte de când eram mică, ce mare importanţă aveau covoarele pentru gospodine. Era moda pe atunci cu “covoare persane”, şi care mai de care se făleau cu frumuseţea şi coloritul covoarelor care se întindeau în mijlocul încăperilor.

Şi mai îmi aduc aminte că, întotdeauna, înainte de Paşte, toată lumea scotea covorul în curte şi-l frecau de mama focului, apoi îl întindeau pe gard sau pe poartă, să se usuce.

Ce m-a surprins a fost că la oraş, fiecare bloc avea o bară din fier. Îniţial, am crezut că e poartă de fotbal. Dar, înainte de Paşte, am văzut ce era, de fapt: bară de bătut covoare. Şi vedeam cum femeile îşi trimiteau bărbaţii cu covorul făcut sul, sub braţ şi cu paletuţa în cealaltă mână, să bată covorul, până sare tot praful din el. Şi, cu vreo săptămână înaintea Învierii Domnului, bara de bătut covoare era ocupată de dimineaţa până seara. Şi când treceai prin zonă, strănutai şi te înecai de numa, de la atâta praf. Ce să mai zic de bărbatul care bătea covorul… avea o faţă, de ziceai că i-a murit câinele…

Ei bine, timpul a trecut, iar lumea s-a modernizat. La noi în Baia Mare, s-a deschis de curând o spălătorie de covoare. Şi nu le spală cu mâna, ci cu o maşinărie, care scoate şi jegul din covor, nu doar praful. Şi ţi-l şi usucă. Spălătoria e a unui prieten de-al nostru, cu care am ieşit zilele trecute în oraş.

Şi l-am întrebat cum îi merge. A zis că înainte de sărbători a mers foarte bine, dar acum cam slăbuţ. EU nu ştiu, lumea îşi face curat în casă doar de Crăciun şi de Paşte? Eu nu am covoare tocmai din cauză că se adună foarte, foarte multă mizerie. Văd ce e pe parchet, că trebuie să spăl pe jos de două ori pe zi. Părerea mea e că, dacă tot ai covoare, spală-le, frate, măcar o dată pe lună.

Şi prietenul nostru, când şi-a deschis spălătoria, a avut promoţie o perioadă, transport gratuit. S-a dotat tipul şi cu GPS, şi s-a pornit să ia covoarele de la casele oamenilor. Se aştepta ca omul cu covorul să şi-l ia de pe jos, să-l facă sul şi să i-l dea, să-l bage în maşină. Dar ce credeţi? Majoritatea se aşteptau ca el să vină, să le tragă mobila, să scoată covorul şi să-l ducă.

“- Doamnă, dar de ce nu aţi pregătit covorul, că doar ştiaţi că vin după el.

 – Apoi, domnule dragă, cum să ridic io dulapu’ ăla? Nu vezi ce greu e?

 – Dar măcar masa puteaţi s-o daţi la o parte de pe covor…

 – Singură?”

Şi s-a mai întâmplat ceva de genul:

Ajunge prietenul nostru în faţa blocului cu pricina, şi sună, să vină omul cu covorul.

 – Aici suuuunt! Strigă o doamnă, făcând cu mâna de la etajul 10. Haideţi sus!

 – Doamnă, mă grăbesc, că mai am multe comenzi de luat.

 – Eu nu pot coborî, că am copil mic în casă.

Şi urcă al meu până la 10, scoate covorul de sub dulap, îl împătură, şi când să iasă, apare şi copilul mic… de vreo 12 ani. :))

Cam aşa stau lucrurile pe la noi, cu covoarele.

sursa foto

La bloc sau la casă? La ţară sau la oraş?

Ştiţi cum e vorba aia, că întotdeauna îţi doreşti ce nu ai… Ei bine, eu, crescând mai mult pe la ţară (doar vreun an am stat la bloc, în Timişoara), de mic copil doream să mă mut la bloc. Şi, după ce am terminat liceul, mi s-a îndeplinit dorinţa. Am stat 2 ani la bloc, în Arad, apoi m-am mutat în Baia Mare, tot la bloc. Toate bune şi frumoase până au apărut copiii şi au mai crescut.

Pe mine nu mă deranja nici că auzeam cum trag vecinii apa la WC, nici că auzeam săptămânal scandalurile Dirijorului. Nu mă deranjau nici vecinii care nu salutau, nu-i cunoşteam şi se mai şi uitau urât. Eu îmi vedeam de ale mele. Însă, după ce au mai crescut ăştia mici, deja a apărut dorinţa de a-i vedea zburdând pe-afară. Şi unde Dumnezeu să-i laşi liberi, aşa de micuţi? Că oriunde există pericolul ba de a fugi în faţa maşinilor, ba de a da vreun cretin cu bicicleta peste ei, ba de a-i pierde. În plus, şi eu, de multe ori simt că n-am aer şi că stăm ca şobolanii, închişi mereu.

Pe lângă asta, după ce am avut şi eu maşină, a început marea problemă a parcărilor de la bloc. Sunt zeci de maşini şi doar câteva locuri de parcare. Cine şi-a luat primul maşină, are locul lui, pe care îl mai şi îngrădeşte cu lanţuri şi lacăte, de parcă l-a moştenit de la mă-sa. Moşii pensionari, unii cu câte două maşini, îşi pun lomurile şi toate rahaturile în garaje, şi mai ocupă şi alte locuri de parcare, care, cică, sunt ale lor. Iar dacă parchezi o zi acolo, că era locul liber, îţi face pană la roată.

Noi avem un teren, la 10 km de oraş, unde vrem să ne facem casă. Până acum, eu eram total împotrivă. Ce? Să mă mut la ţară şi să fac naveta? Iar??? Dar acum, după ce m-am mai deşteptat şi eu, îmi dau seama că, dacă ai maşină, ajungi în centrul oraşului cam în acelaşi timp, ori din locul unde stăm acum, ori de la terenul unde vrem să ne facem casa.

De ce să crească copiii mei ca nişte plante de seră, când pot să le ofer copilăria pe care am avut-o eu? Să aibă un loc de joacă unde pot să se desfăşoare, să-şi cunoască vecinii (pentru că la ţară încă mai există oameni, nu s-au transformat în roboţi) şi de ce să nu crească într-un mediu mai sănătos? Pentru că, pentru cei ce nu ştiu, aerul din Baia Mare e foarte poluat. De ce să vadă animale domestice doar în poze? De ce să nu alerge desculţi prin iarbă? Şi ar mai fi multe, multe…

Zilele trecute am trecut printr-un sat din Maramureş. Şi când am văzut câtă bucurie era în ochii copiilor care erau pe uliţă şi se dădeau cu lencherul (un fel de sanie cu volan), m-am gândit că şi ai mei ar putea avea o copilărie ca şi ei, în loc să stea închişi în apartamente.

Băimăreni, hadeţi la ţurcă!

Ieri am fost la un meci de ţurcă, în Baia Mare, pe terenul de Atletism. După ce s-a aflat, am aflat şi noi că ar mai fi existat doritori care ar fi vrut să participe sau să fie spectatori. Pentru cine nu ştie ce e ţurca, aveţi detalii aici şi aici.

Noi ne-am simţit minunat şi jur că nu am simţit deloc frigul de afară. Din contră, a fost foarte bine că am ieşit la aer şi am făcut şi puţină mişcare. Şi, în plus, când joc ţurcă, mi se întâmplă ceva de care numai în copilărie aveam parte: nu simt deloc cum trece timpul, şi uit de tot şi  de toate. E foarte ciudat…

Băimărenii care doresc să ni se alăture, să descopere sau să îşi aducă aminte de un joc ce leagă prietenii, pot să ne lase adresa de e-mail pe mamebune@yahoo.com, iar noi le vom comunica de fiecare dată când mergem să jucăm ţurcă pe teren.

Să aveţi o zi bună! 🙂

Dacă vrei să-ţi transporţi copilul în siguranţă, eşti ţăran / de ce nu mai merg cu taxiul

Azi mi s-a întâmplat ceva şi simt nevoia să vă spun şi vouă, pentru că aşa mi se pare corect. Am mai zis şi în alte articole că, companiile de taxi de la noi sunt total pe dinafară, nu ştiu să îşi aleagă personal ok, nu au maşini ok, dar au tarife mari.

Astăzi  a trebuit să o duc pe fiică-mea la vaccinul de 4 ani. Din cauză că soţul meu era la servici, iar eu nu am maşină, am hotărât să chem un taxi, cabinetul doctorului fiind departe. Ca de obicei, am sunat la Usi, compania care mi s-a părut cea mai serioasă din Baia Mare. Întotdeauna când merg cu copilul, atunci când fac comanda cer ca maşina să aibă neapărat centuri de siguranţă în spate. Aşa am făcut şi acum, dar, surpriză, şoferul abia când a ajuns a văzut că avea centuri, dar nu avea şi închizătorul, adică partea în care se fixează centura.

Mă uit la şofer şi-i spun că nu-i nimic, să cheme altă maşină.

– Da pune-o doamnă în scaun şi trage-i centura pe după ea! îmi zice iritat şoferul.

– Cum să fac asta, dacă centura nu se închide?  Eu nu îmi duc copilul fără centură, iar când am făcut comanda, am zis clar că vreau maşină cu centuri în spate.

– Dar are centuri! Protestează şoferul. Eu când am auzit prin staţie că trebuie cu centuri, m-am uitat în spate şi avea. Nu m-am mai uitat dacă are şi închizător.

– Păi când am cerut cu centuri, m-am referit la centuri funcţionale şi normale. Aşa că vă rog să-mi trimiteţi altă maşină.

– Tu-ţi baţi joc de mine? Zice şoferul. Ce, eşti ţărancă de vrei să-ţi duci copilul cu centură de siguranţă?

Uimită şi de-a dreptul şocată de vorbele lui, i-am repetat că nu eu l-am chemat şi că s-a spus prin staţie de centură.

– Apoi f–ă -te Dumnezeu! Eu stau de-o oră în staţie şi când vin la comandă, tu faci figuri? A strigat taximetristul în gura mare. Eşti o ţărancă proastă! Şi nu-ţi chem nici o maşină!

Şi s-a urcat în taxi şi-a plecat. Fiică-mea a început să plângă, pentru că s-a speriat, iar mie nu-mi venea să cred. Am sunat la dispecerat, i-am spus ce mi s-a întâmplat, acesta fiind motivul pentru care eu nu o să mă mai urc niciodată în vreo maşină de la Usi Taxi, şi i-am mai spus şi că voi depune plângere la poliţie. Am cerut să-mi spună ce indicativ are (98) şi cum se numeşte “domnul” (Bone Otto).

După un minut m-a sunat şoferul:

– Tu, vezi că dacă încerci să-mi faci ceva rău, o să regreţi că te-ai mutat în Baia Mare.

– Vom vedea noi cine şi ce o să regrete. I-am spus.

Apoi a dat-o la întors, văzând că nu-i merge. A început să-şi ceară scuze, să-mi spună că şi el are copii, că atâta-i mai lipsea. Apoi a zis că el se lasă de taximetrie, că nu-i de el etc.

Noah, ce ziceţi de asta? Ce ziceţi de bunul-simţ a unor astfel de “oameni”? Eu, sincer, nici nu ştiu de ce m-am şocat. Parcă am uitat că trăiesc în România, unde nu te respectă nimeni, nici măcar dacă îi eşti client şi îl plăteşti.

Aşa că, pentru a evita să mai fiu jignită şi altădată (de un taximetrist), am hotărât să nu mai merg cu taxiul, iar soţul meu a hotărât să-mi ia maşină, pentru că până acum ziceam că la ce-mi trebuie mie un stres în plus, când pot oricând să merg cu taxiul. Ei bine, iată de ce.

Mie îmi pare rău că am ajuns la concluzia asta şi aş vrea din suflet să se pună la punct şi la noi sistemul de taximetrie. În alte ţări, taximetristul poartă uniformă, coboară şi închide şi deschide uşa clientului şi e cât se poate de amabili. În alte ţări civilizate, pentru a fi taximetrist, trebuie să faci cursuri şi să dai examene. La noi totul e superficial. De ce? Poate pentru că noi suntem superficiali şi nu avem pretenţii atunci când dăm un ban pe care l-am muncit.

Ştiu că sunt şi taximetrişti ok şi am cunoscut o grămadă, dar uite că apare câte unul din ăsta care îi trage pe toţi la fund.

Ţurca, un sport pe care-l pot practica şi fetele

Spuneam într-un  alt articol că ţurca e un sport pentru toate vârstele şi pe care-l poţi practica, indiferent de sex. Datorită faptului că în joc nu există contact direct (corp la corp) cu adversarul, pot exista şi echipe mixte (fete cu băieţi) şi chiar şi echipe de fete, care pot juca cu echipe de băieţi.

Aşa că noi (Cristina şi Iasmina) ne-am hotărât să ne facem echipă. Avem nevoie de încă 3 fete din Baia Mare să ne facem o echipă de fete. Prin asta vrem să susţinem şi să promovăm un sport şi un joc al copilăriei care te deconectează de tot stresul şi te face să uiţi de tot ce e rău şi negativ.

Doritoarele sunt rugate să lase un comentariu, iar noi le vom contacta prin e-mail.