Nunţi şi divorţuri

Îmi tot povestea bunică-mea, când eram mică, tot felul de istorioare cu Dumnezeu şi Sfântul Petru. Iată una dintre ele:

“Mergea odată Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ. Şi mergând ei aşa, dau de un fecior, care stătea la umbra unui păr, doar- doar i-a cadea şi lui una direct în gură… Văzându-l, Dumnezeu îi spune:
– Ziua bună, fecior! Nu ne spui şi nouă, dacă eşti bun, încotro s-o luăm să ajungem în Satul Nou?
Băiatul, plictisit, întinde un picior către dreapta, apoi se întoarce pe-o parte şi-şi vede de somn.
Mergând ei mai departe, dau de o fată sprintenă şi voinică, care trebăluia de zor pe lângă casă. Dumnezeu o întreabă acelaşi lucru, iar fata, fără a sta pe gânduri, sare repede, le pregăteşte o traistă cu merinde, şi îi conduce, până se întrezăreşte satul cu pricina.
Sfântul Petru, impresionat, îi spune lui Dumnezeu:
– Doamne, ce fată minunată! Cum o răsplăteşti pentru fapta sa bună?
Iar Dumnezeu îi răspunde:
– Am să i-l dau pe feciorul de sub păr de soţ.”

Sec, nu-i aşa? Şi mai adăuga bunică-mea că aşa dă Dumnezeu întotdeauna, să fie unul harnic, iar celălalt leneş, unul bun, celălalt rău, ş.a.m.d., ca să existe un echilibru.

Ei bine, în zilele noastre, oricum ar fi un cuplu, nu se mai găseşte nici un echilibru. Divorţurile sunt la modă, şi fac furori. Divorţul a devenit un lucru mai mult decât normal, ca, dealtfel, a avea amant/ă. Toată lumea e nefericită alături de soţ sau soţie, toţi îşi văd defectele celuilalt numai după ce se căsătoresc, iar dacă mai au şi copii, le văd şi mai bine.
Poate sunt eu demodată, dar odată ce-ai mers la preot şi-ai jurat unele chestii, cred că ai fost conştient că e pe viaţă. Eşti nefericit numai dacă vrei asta. Cu toţii putem fi fericiţi dacă vrem, alături de persoana pe care am ales-o, că doar noi am făcut alegerea, nu? Mai demult erau căsătorii aranjate, şi tot supravieţuiau.
E clar că şi societatea e de vină, şi parcă te îndeamnă să înşeli. Divorţurile sunt pe primele pagini ale ziarelor, şi în topul emisiunilor de televiziune. Iar românii sunt leşinaţi după ele, le adoră.
Nu contest, mai sunt şi greşeli, sau “erori de căsnicie”, dar, de obicei astea nu prea funcţionează de la bun început. Şi e o mare greşeală dacă continui, şi nu divorţezi la timp, în speranţa că poate-poate se schimbă. Dar oamenii nu se schimbă deloc. Esenţa e tot aia pe veci.

Indreptarul betivilor

Tot cautandu-mi material pentru lucrarea de disertatie, pe tema “Limbajul din gastronomia romaneasca”, am dat de o poezie de-a lui Anton Pann, intr-un Almanah literar gastronomic, intitulata “Indreptarul betivilor”. Va scriu doua strofe, care mi s-au parut amuzante:

Cand vad vinul rosior
Galben, ori cam profior,
Ochii mi se veselesc,
Cu dragoste il privesc
Inima-mi salta in sus
Bucurandu-se nespus;
Si la gustu-i cand gandesc,
Balele mi se pornesc
De pofta bautului
Si de dorul suptului.

Betivii cei mai fruntasi
Sunt cinstiti de companasi
Ca stiu sa suga frumos
Cat raman ceilalti pe jos.
La bauturi cand pornesc,
Ei pe toti ii dobandesc.

Tot legat de subiectul asta, mi-am adus aminte de o povestioara ce mi-o spunea bunica-mea cand eram mica.
Cica s-a intalnit Mintea cu Norocul, prieteni vechi. Si de bucurie, merg sa bea si ei ceva. Insa inainte, Mintea ii spune Norocului ca ea mai mult de trei pahare nu bea, ca nu degeaba se zice ca deja, de la al patrulea pahar iti pleaca mintea de-acasa.
Si beau ei un pahar, apoi pe-al doilea, iar dupa al treilea, Mintea, constiincioasa, ca de obicei, se opreste. Norocul atunci a inceput sa ” se deschida”, cum se spune pe la noi, si mai baga vreo cinci pahare, pana se face prastie. Se pornesc apoi mai departe, la drum.
La un moment dat, Norocul nu mai poate, si se pune sa doarma in mijlocul drumului. Mintea, ca de obicei, gandeste inainte, si se aseaza frumos pe marginea santului, ca nu cumva sa vina vreo caruta sa dea peste ea.
Dupa jumate de ora, vine o birja, se sperie omul de Noroc, care dormea intins pe drum si, vrand sa il ocoleasca, da peste Minte.

Concluziile si morala le gasiti voi… 🙂

Frica de moarte…

Consider ca un om e fericit si implinit doar atunci cand e impacat cu gandul ca ar putea muri in urmatoarea secunda, si nu-i e frica de asta.
Imi aduc aminte ce teama le era oamenilor de anul 2000, crezand ca e sfarsitul lumii. Eu aveam vreo 7 ani cand am auzit prima data ca vom muri toti in 2000, si plangeam de numa’, ca voi muri la numai 15 ani, si chiar credeam asta, daca adultii o spuneau. Si ce stiam eu despre moarte?! Stiam doar ca mergi in rai daca ai fost cuminte, iar daca ai fost rau si ai facut prostii, mergi in iad. Iar eu facusem cateva… La minciuni eram experta, imi puteam da si doctoratul.
Probabil ca de aici se trage frica oamenilor de moarte; stim fiecare ce prostii am facut, si ne cam temem sa nu ajungem pe mana aluia cu coarnele, cu furca si cu flacarile lui. Ma gandesc la bietii copii care au auzit de 2012.
Am ascultat de curand o emisiune la radio, in care ascultatorii erau intrebati ce ar face daca maine ar fi sfarsitul lumii. Unul a zis ca si-ar bate seful, altul ca ar bea intr-una pana atunci, alta ca si-ar cauta actorul favorit si ar face dragoste cu el si tot asa o tineau. Pana atunci credeam ca oamenii se cred nemuritori, si de-aia uita ce inseamna valori, sau, pur si simplu, sa fi om bun. Dar daca nici frica de moarte nu-i face pe unii sa constientizeze anumite lucruri, atunci suntem cam pierduti…
Voi ce ati face daca maine ar fi sfarsitul lumii?
Acum, pe bune, totusi, oare de ce ne e frica de moarte? O fi poate frica de necunoscut, sau regretul pentru ce lasam in urma, cine
stie…? O auzeam pe bunica-mea, si mai nou pe maica-mea, ca nu ar mai vrea sa fie tinere inca o data, sa mai treaca prin atatea
greutati ale vietii, si ca nu le-ar parea rau daca ar muri. Dar mai
stiu si babe si mosi care se trezesc pe la 70 de ani ca-si trimite moartea vestitorii ( imi spunea bunica-mea ca slabirea vederii, a auzului etc sunt vestitorii mortii), se apuca de mers pe la biserici si de pupat icoane… Dar… niciodata nu e prea tarziu, nu?
Stiti bancul ala cand unei babutze de vreo 80 de ani ii e frica de moarte si merge la gradinita? O gaseste Moartea intr-un final si o intreaba: “Da’ ce faci tu aici?” Si-i raspunde babuta, asa, mai cu glas de fetitza: ” Paaapiii!” La care Moartea: ” Noah papi, papi, ca dup-aia facem tai – tai”.
Spuneam ca ii apreciez pe aia carora nu le e frica de moarte. Mie inca imi e. Sotului meu nu. Si mi-e un pic ciuda. 🙂
Oricum, de ce ti- e frica nu scapi, nu?

Alimentația, ieri și azi

Spuneam în articolul trecut că parcă totul devine superficial în ziua de azi, până și mâncarea.Iată un fragment scris în anul 1890, de Marcel Charlot: “Dacă ar fi să-i credem pe unii pesimiști, nu este departe ziua în care artei culinare îi va suna ceasul. Cum se poate concilia aceasta artă cu viata sub presiune, cu trepidația organismului, cu înnebunirea spiritului, cu dezechilibrarea întregii ființe, care caracterizează acest sfârsit de veac? Pentru a găti, e nevoie de timp; e nevoie de timp și pentru mâncat sau pentru digerat; dar noi nu mai dispunem nici de unul, nici de celalalt. Abia avem vreme sa ne susținem viața absorbind în grabă – și la ore neregulate – alimente a căror pregătire și confecționare ascund, uneori, taine îngrozitoare. Și iată încă un rău din cauza căruia va muri bucătăria: chimia o va ucide. Dăm gustul și numele de vin, de unt, de dulceață etc., unor produse chimice care exercită – câteodată lent, dar întotdeauna sigur – o acțiune distrugătoare asupra organelor; și dacă nu mai murim de indigestie, este pentru că murim otrăviți. Bucaătăria a devenit un laborator, iar prepararea alimentelor se numește falsificare.”
Dacă de pe atunci era așa, ce sa mai zicem de alimentația din zilele noastre???

Primul articol

Credeam că e floare la ureche să scrii și să îți așterni gândurile, dar nu e deloc, mai ales când ști ca vor fi citite…
Ceea ce vreau prin acest blog e să-mi împart experiența, de orice fel, cu cititorii. Am învățat multe de la viata, mai ales în ultimii ani, și sper să transmit, măcar o parte, și altora.
De multe ori, viața te ia prin surprindere și te șochează cu ce-ți oferă; se spun multe despre viață, dar din ce-am auzit, cel mai mult îmi place: “viața e un dar; a o trăi este o artă”.
Nu știu dacă credeți în destin. Unii spun că destinul ți-l faci singur. Eu cred în destin, dar mai cred și că avem întotdeauna posibilitatea de a alege, în fiecare zi alegem ce facem cu viața și cu timpul nostru, și avem atâtea opțiuni… Parcă prea multe.
Dar să nu-mi pierd ideea. Voiam, prin acest prim articol, să vă spun despre ce am de gând să postez pe acest blog:  câte o rețetă (pentru că îmi place să gătesc),  un gând sau o experiență de viață, de ce nu?
Cred că știți cu toții cum e viata de mămică tânără în aceste vremuri nebune, iar dacă nu știți, vă voi spune eu.
Zic “vremuri nebune” pentru că parcă a înnebunit toată lumea, iar timpul a intrat în sac… nu-ți mai ajunge sa faci nimic, sau cel puțin să faci așa cum trebuie, și atunci apare superficialitatea, care e la putere în zilele noastre. Facem totul doar să fie făcut, iar calitatea nu mai contează… Ceea ce e dureros, pentru că așa vom deveni și noi în timp, superficiali, și așa învață și copiii noștri să fie, și nu e bine deloc.

1 61 62 63