Cuvintele care iti schimba starea de spirit. Inelul lui David

David a fost cel care l-a învins pe uriașul Goliat, folosind o praștie. Era un rege corect, foarte iubit de supușii săi. Dar avea, ca oricare om, defectele lui.

I-a venit într-o zi ideea să ceară celui mai renumit bijutier din Israel să-i facă un inel. Dar nu orice inel, ci unul la care, dacă se uită și era bucuros, să devină trist, iar de era trist, să devină vesel. 3 zile i-a dat termen să-l facă, iar de nu reușea, plătea cu viața.

Bineînțeles că bijutierul s-a panicat și a devenit disperat. Orice diamante și pietre prețioase i-ar fi pus, nu reușea să schimbe starea cuiva, să-l facă din vesel trist și invers.

Chiar cînd era în culmea disperării s-a întâlnit cu înțeleptul Solomon, fiul lui David, care pe atunci era doar un copil.

 – Oare de ce ești atât de îngrijorat? întrebă Solomon. Se vede de la o poștă disperarea pe fața ta.

 – O, Solomon, mai am doar o zi să-i fac regelui David, tatăl tău, un inel la care de e trist și îl privește să devină vesel, și de e vesel și se uită la el, să devină trist. Nu știu ce să fac…

Atunci Solomon i-a dat bijutierului un sfat care i-a salvat viața: i-a zis câteva cuvinte…

Următoarea zi bijutierul s-a prezentat în fața regelui, care era foarte furios și supărat din cauza unor probleme administrative.

Regele David a luat inelul, s-a iuitat la el pe toate părțile, apoi și-a schimbat complet starea de spirit și a început să râdă.

Pe renumitul inel al lui David era gravat textul: ȘI ASTA VA TRECE! sau THIS TOO SHALL PASS!

Așadar, câteva cuvinte ne pot schimba starea. Și într-adevăr, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de tristețe, mai ales în această grea perioada, deoarece și asta va trece.

Și ca să ne mai amuzăm puțin, bunica mea avea o vorbă: ”Cui pe cui se scoate. Vine dracu, iară-l bate.” 🙂

Imaginația noastră poate face minuni – fabula cerșetorului cu supa de piatră

Dacă observăm atent, vedem cum copiii își folosesc imaginația pentru a crea tot felul de lucruri. Nu știu dacă și voi făceați asta, dar eu, când eram mică, obișnuiam să fac mâncare din nisip, plăcinte din noroi și multe alte “mâncăruri alese”. Cu trecerea timpului însă, imaginația ne părăsește încet, încet, izgonită de cei adulți, care impun copiilor să deseneze copacii verzi, chiar dacă ei și-i imaginează albaștri, cerul – albastru, chiar dacă ei și-l imaginează roz etc.

“Trăia odată într-un sat un cerșetor, fără casă, fără masă. Vara lucra pe la oameni și își procura mâncare.Dar când se apropia iarna, nimeni nu mai avea nevoie de el. Și încerca să supraviețuiască cum și pe unde putea, până venea iar căldura.

Era un început de iarnă friguros. Din hornurile caselor oamenilor ieșea fum, iar din bucătării ieșea miros de fripturi și plăcinte calde, pentru că bogații care ieșeau de la biserică erau așteptați de servitori cu mâncărurile cele mai alese.

Atunci, cerșetorul a mers la ieșirea din biserică, a luat un ceaun, a făcut un foc, a pus apă în ceaun și în apă a pus un pietroi. Apa fierbea, și cerșetorul amesteca, când sătenii, tocmai ieșiți de la biserică, curioși, l-au întrebat ce face.

 – Am găsit o piatră fermecată. Spuse cerșetorul. Și fac din ea o supă miraculoasă. Mai trebuie să fiarbă o oră, și supa e gata. spuse entuziasmat.

 – O să ne dai și nouă să gustăm? a întrebat un sătean?

 – Sigur! Vă poftesc pe toți la masă, într-o oră.

Sătenii au venit, și au adus de acasă tot felul de bunătăți, în completare la supa miraculoasă.

Cerșetorul nostru era în culmea fericirii, gustând din toate fripturile și plăcintele aduse de săteni, în timp ce aceștia își împărțeau supa miraculoasă.

Sătul, cerșetorul și-a luat piatra și a plecat în următorul sat. Imaginația lui l-a salvat de la foame.”

Obișnuim să nu dăm frâu liber imaginației, să o ținem închisă, crezând că am părea ridicoli dacă am folosi-o prea mult. Însă imaginația naște idei, naște creativitate, duce către succes, către prosperitate. Ar fi bine să ne punem mai des întrebările: : “Ce-ar fi dacă…?” și “Să presupunem că…”, pentru a ne dezvolta imaginația și creativitatea, pentru a urca la un nou nivel.

Crucea pe care o purtăm

Pentru că tot suntem în zona povestioarelor cu tâlc, vă mai spun încă una, pe care o ştiam de mică, şi pe care cineva mi-a reamintit-o zilele astea.

Uneori, ni se pare că viaţa ne e prea grea, şi “crucea”, adică greutăţile vieţii, sunt prea multe. De multe ori ne plângem, spunând că nu e corect, că unii duc o viaţă prea uşoară şi au de toate, pe când noi trebuie să ne chinuim din greu pentru orice. Însă uităm că orice greutate a vieţii ne e dată cu un scop. Din unele învăţăm, altele ne călesc pentru mai târziu, iar altele ne sunt date tocmai pentru a scăpa din alte necazuri mult mai mari. Iată şi istorioara pe care, din păcate, nu ştiu cine a scris-o:

” Era odată un om care mergea pe drumul vieţii alături de alţi oameni. Cu Toţii purtau în spate câte o cruce, însă nu erau toate la fel; unele erau mai mici, altele mai mari. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…

La un moment dat, omul nostru, obosit de atâta drum şi cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roaga lui Dumnezeu, spunând:

– Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine. Şi începe să taie din crucea ce-o purta…

– Doamne, Îţi multumesc atât de mult!

Îşi continuă bucuros acum drumul anevoios, gândind: Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puţin din ea, ar fi şi mai bine…. Şi o mai scurtează puţin.

Şi mai bucuros, continuă pe drumul vietii. Uitându-se in jurul lui, observă că ceilalţi sunt din ce în ce mai obosiţi şi necăjiţi. După ceva vreme, întâlneste în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalţi folosesc crucea pentru a trece, rdeoaece crucea fiecăruia era suficient de înaltă, ca atunci când o culcă,  să unească cele doua margini ale prăpastiei, transformându-se în podul necesar să treacă în siguranţă pe malul din faţă. Toţi trec bucuroşi acum, însă omul cu crucea scurtată rămâne, plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă si el.  Crucea lui era mult mai mică decât distanţa dintre maluri”.

Aşa că, ar trebui să ne bucurăm şi de cele bune, dar şi de greutăţile din viaţă, pentru că Dumnezeu nu ni le dă degeaba. Ni le dă ca să ne fie de folos mai târziu. Câţi dintre noi n-am vrea să câştigăm la loto şi să ducem o viaţă ca-n Paradis? Dar oare ăsta chiar ar fi un bine pentru noi?

Povestea stâncii, de Arsenie Boca

O povestioară foarte frumoasă, primită pe mail de la o prietenă, mi-a atras atenţia azi şi vreau să o citiţi şi voi. E plină de înţelepciune, şi e scrisă de un preot. Un preot adevărat. Spun un preot adevărat, pentru că, în decursul vieţii mele, am întâlnit, din nefericire, mulţi preoţi care nu au nici o legătură cu Dumnezeu, cel despre care ni se spune în Biblie. Preoţi care se plimbă în maşini de lux, pe când alţii mor de foame. Preoţi care construiesc biserici poleite cu aur, pe când spitalele sunt din ce în ce mai puţine, mai sărăcăcioase, şi bolnavii mor cu zile, că nu au medicamente.
Un preot adevărat, după părerea mea, e unul care ne transmite iubirea lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi.
Ca să vă faceţi o idee, Arsenie Boca fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A murit în 1989, dar a lăsat în urma lui poveţe, prin care ne învaţă cum ar trebui să fim în viaţă. O altă povestioară a acestui preot e şi Ceşcuţa de ceai.
“Un om dormea în coliba lui, când, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi de suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că a irosit întreaga zi fără nici un folos.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, necuratul a decis să-şi facă apariţia în gândurile lui deznădăjduite:
— De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit…
Aşa că omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat şi mai mult.
Necuratul i-a spus:
— De ce te ruinezi singur? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul, ostenit, tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-I spună păsul Domnului.
— Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. După atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce n-am izbutit?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
— Omule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că îndatorirea ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Datoria ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai dat greş. Aşa să fie…? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit tari şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar însărcinarea ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi nădejdea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, omule, Eu voi muta stânca.
Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel Care îi mută din loc.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.“

Povestioara regelui cu patru neveste

Zilele astea am primit pe mail o povestioară drăguţă, cu autor necunoscut, care, zic eu, merită citită.

Era o dată un rege care avea 4 neveste.
Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca cu haine din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine bucate.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie, şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era totdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare.
Prima soţie a regelui era foarte loială,  însă nu o iubea; abia de o lua în seamă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul este aproape. Se gândi la întreaga lui viaţă plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii, dar când voi muri, voi fi singur”.
A întrebat-o pe cea de-a 4 nevastă:

– Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vi cu mine?
-Nici vorbă! a replicat cea de-a patra soţie.
Răspunsul ei a străpuns inima regelui.
Regele a întrebat-o pe cea de-a treia soţie:
– Te-am iubit toată viaţa. Acum mor, vrei să vii cu mine?
– Nu! a răspuns cea de-a treia soţie. Viaţa este frumoasă. Când vei muri, mă voi recăsători!
Inima regelui s-a strâns de durere.
A întrebat-o pe cea de-a doua soţie:
– Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să fii cu mine?
– Îmi pare rău. Te pot doar înmormânta.
Regele a fost distrus de acest răspuns. Atunci a auzit o voce:
– Eu te voi urma!
Regele s-a uitat împrejur şi a văzut că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că a suferit mult din cauza neglijării.
Adânc îndurerat, el a spus:
– Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă, dar…

În realitate noi toţi avem patru soţii.
Cea de-a 4 este TRUPUL.
Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA.

Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA ŞI PRIETENII.
Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să ne ducă la mormânt.
Prima soţie este SULETUL.
Adesea neglijat, în goană după averi, bunăstare şi putere.
Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.

De ce ni se întâmplă lucruri rele? – Ceşcuţa de ceai

De multe ori ne întrebăm de ce ni se întâmplă anumite lucruri, pe care noi le considerăm rele şi care nu ne plac. “De ce am căzut la examen?” “De ce am avut accident cu maşina?” “De ce m-am îmbolnăvit tocmai acum?” etc.

Preotul Arsenie Boca ne spune o povestioară,  care ne ajută să înţelegem de ce uneori viaţa ne rezervă şi obstacole sau greutăţi:

“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu.”

M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi el m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!” El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul.”

sursa foto

Tu cum vezi lumea?

Ieri, stând de vorbă cu o prietenă şi povestind noi despre oameni, mi-a spus o povestioară pe care vreau să v-o spun şi vouă:

“Era odată un bătrân înţelept care stătea la intrarea unei cetăţi. La un moment dat veni un tânăr pribeag care îşi căuta un loc unde să se stabilească. Văzându-l pe bătrân, aceta îl întrebă:
– Bătrâne, eu mă gândesc dacă să intru sau nu în cetate. Spune-mi tu, cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
– Erau oameni răi şi zgârciţi şi egoişti.  Şi-ar fi dat în cap pentru o bucată de pâine. Mă bucur că am putut pleca de acolo!
– Ei, dragul moşului, mi-e teamă că nici aici nu vei găsi oameni mai buni… Şi aici oamenii sunt ca în cetatea de unde vii tu.

Tânărul, dezamăgit, plecă mai departe.

La scurt timp, un alt tânăr se apropie de bătrân şi îi puse aceeaşi întrebare:
– Bună ziua, bătrâne! Îmi caut un loc unde să mă stabilesc. Spune-mi tu, care le ştii pe toate, cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
– Erau buni la suflet, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
– Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un alt tânăr care, din întâmplare auzise cele două convorbiri, nedumerit, îl întrebă pe bătrân:

– Bătrâne, tu eşti nebun sau ca ai? Cum poţi să dai două răspunsuri cu total opuse la aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

– Fiecare om poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Iar cel care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei. Fiecare om are părţi bune şi părţi rele. De tine depinde pe care le vezi.”

E o istorioară asemănătoare cu cea pe care v-am spus-o mai demult, a cărei morală era: “Nu judeca pe altul, că te judeci pe tine.”

Povestioară cu tâlc: Omul şi prietenul său, câinele

Văzând fotografia alăturată pe facebook, mi-am amintit de povestioara cu omul şi câinele, care mor deodată şi ajung în cer. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…

Cei doi mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă imensă, construită din pietre preţioase, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om sezând în pragul ei.

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm? întrebă stăpânul câinelui.

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, a raspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunte la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe. Tot mergând, drumul poleit se termină şi intrară pe un drum pietruit şi prăfuit. Au ajuns la o poartă simplă de lemn, cu gard de nuiele. Un portar stătea rezemat de poartă şi citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă? întrebă omul nostru

– Desigur, cu placere. Intraţi! a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a raspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… a spus omul nedumerit.

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Si nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a raspuns portarul. Din contră. Ne bucurăm că ne selectează oamenii. Suntem bucurosi că ei îi pastrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să le pasă doar de ei!”

Putem învăţa multe din povestioara de mai sus, pe lângă faptul că a-ţi părăsi prietenul la nevoie e un lucru demn de dispreţ. Mai învăţăm şi că nu aspectul contează şi de multe ori te înşală. Şi în viaţa reală sunt mulţi oameni care au palate şi sunt îmbrăcaţi cu mii de euro, dar au un adevărat iad în suflet. Mai sunt şi oameni simpli, de la ţară chiar, care au un suflet de aur. Iar ceea ce contează cu adevărat e numai bogăţia din suflet. Restul sunt trecătoare. Vorba aia: “În curu’ gol venim pe lume şi tot aşa mergem de-aici.” Nu ducem nimic material cu noi.

Nu judeca pe altul, că te judeci pe tine!

Astăzi vreau să vă spun o povestioară sau pildă pe care am auzit-o la radio cu ceva timp în urmă:

“Într-un sat, un om şedea pe bancă, în faţa casei lui. Pe-acolo a trecut un consătean care venea de pe câmp

– Bună ziua, bade!

– Bună să-ţi fie inima! i-a răspuns omul care şedea.

“Bietul om! Stă şi el puţin să se odihnească, după ce a trudit toată ziua…” s-a gândit trecătorul.

Nu trece mult şi trece pe-acolo alt consătean, mergând agale şi fluierând. Dă din cap în semn de salut şi  trece mai departe.

“Nu-i e ruşine să stea aşa şi să lenevească pe bancă, în văzul lumii? Un puturos şi jumătate!” gândi al doilea trecător.

Vorbind şuşotit cu o fată din sat, trece şi al treilea om pe lângă ţăranul de pe bancă. Salută şi el, apoi se apleacă şi-i şopteşte fetei:

– Vezi ce curvar? Stă acolo, prefăcându-se că se odihneşte, când el, de fapt, se uită după muieri.

Primul era un om harnic, al doilea un leneş, iar al treilea un fustangiu.”

 

Ei, ce concluzie putem trage de aici? Eu cred că putem spune: “Nu judeca pe altul, că te judeci pe tine!” sau “Spune-mi ce gândeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”

Aici ar merge şi bancul ăla:

“- Ce faci, bade, stai şi gândeşti?

– Nu! numa stau.”

Bine şi rău / gura lumii

Zilnic suntem cuprinşi de sute de trăiri interioare, sau stări sufleteşti; pozitive sau negative, de bucurie sau tristeţe, pace sau nelinişte, siguranţă sau teamă, ş.a.m.d. Oricum, eu cred că există un echilibru în toate. Nu poţi să spui despre un om că e bun sau rău. toţi avem în noi, de când venim pe lume, un bine şi un rău, în egală măsură, care sunt într-o continuă luptă. Şi noi suntem cei care decidem cine iese învingător şi pe care îl lăsăm să se dezvolte şi să crească… Şi cu cât creşte, cu atât devine mai puternic.
Dar ştim noi cu adevărat ce e bine şi ce e rău? Există o graniţă bine-delimitată?
Mulţi îşi fac viaţa în funcţie de ce spune lumea, crezând că aşa e cel mai bine…
Şi ca să nu vă dezamăgesc, am să vă scriu iar o povestioară de-a bunicii, în legătură cu ce-am spus mai sus:

“Mergea un om împreună cu copilul său la târg, pe care l-a pus călare pe măgar, pentru că drumul era destul de lung. Văzându-i, lumea a început să-l critice pe copil, spunând că ar trebui să-i fie ruşine. El, tânăr merge pe măgar, şi bietul taică-său pe jos…
Auzind acestea, tatăl îl ia pe copil şi-l pune să meargă pe jos, iar el se urcă pe măgar. Nu merg mult, şi lumea iar începe să vorbească: “Uite nesimţitul! El om în toată firea se urcă be bietul măgar, şi săracul copilaş merge pe jos… Vai de picioruşele lui…!”
Omul, supărat, îl ia pe copil şi-l pune şi pe el pe măgar.
– Vaaai bietul animal! striga lumea. Ia uitaţi-vă cum se chinuie bietul animal să-i care pe amândoi în spate.
Înfuriat deja, se dă jos şi el şi copilul, mergând pe lângă măgar.
– Ia uitaţi-vă ce proşti! Ei merg pe jos, cu măgarul lângă ei. Vorbeau oamenii.
Atunci omul, enervat la culme, împreună cu copilul se pun şi iau măgarul în spate.
– Priviţi! Doi nebuni cară un măgar!”

Aşa că nu vă luaţi după gura lumii, dacă vreţi să nu o luaţi razna! 🙂

1 2