Cuvintele care iti schimba starea de spirit. Inelul lui David

David a fost cel care l-a învins pe uriașul Goliat, folosind o praștie. Era un rege corect, foarte iubit de supușii săi. Dar avea, ca oricare om, defectele lui.

I-a venit într-o zi ideea să ceară celui mai renumit bijutier din Israel să-i facă un inel. Dar nu orice inel, ci unul la care, dacă se uită și era bucuros, să devină trist, iar de era trist, să devină vesel. 3 zile i-a dat termen să-l facă, iar de nu reușea, plătea cu viața.

Bineînțeles că bijutierul s-a panicat și a devenit disperat. Orice diamante și pietre prețioase i-ar fi pus, nu reușea să schimbe starea cuiva, să-l facă din vesel trist și invers.

Chiar cînd era în culmea disperării s-a întâlnit cu înțeleptul Solomon, fiul lui David, care pe atunci era doar un copil.

 – Oare de ce ești atât de îngrijorat? întrebă Solomon. Se vede de la o poștă disperarea pe fața ta.

 – O, Solomon, mai am doar o zi să-i fac regelui David, tatăl tău, un inel la care de e trist și îl privește să devină vesel, și de e vesel și se uită la el, să devină trist. Nu știu ce să fac…

Atunci Solomon i-a dat bijutierului un sfat care i-a salvat viața: i-a zis câteva cuvinte…

Următoarea zi bijutierul s-a prezentat în fața regelui, care era foarte furios și supărat din cauza unor probleme administrative.

Regele David a luat inelul, s-a iuitat la el pe toate părțile, apoi și-a schimbat complet starea de spirit și a început să râdă.

Pe renumitul inel al lui David era gravat textul: ȘI ASTA VA TRECE! sau THIS TOO SHALL PASS!

Așadar, câteva cuvinte ne pot schimba starea. Și într-adevăr, nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de tristețe, mai ales în această grea perioada, deoarece și asta va trece.

Și ca să ne mai amuzăm puțin, bunica mea avea o vorbă: ”Cui pe cui se scoate. Vine dracu, iară-l bate.” 🙂

Crucea pe care o purtăm

Pentru că tot suntem în zona povestioarelor cu tâlc, vă mai spun încă una, pe care o ştiam de mică, şi pe care cineva mi-a reamintit-o zilele astea.

Uneori, ni se pare că viaţa ne e prea grea, şi “crucea”, adică greutăţile vieţii, sunt prea multe. De multe ori ne plângem, spunând că nu e corect, că unii duc o viaţă prea uşoară şi au de toate, pe când noi trebuie să ne chinuim din greu pentru orice. Însă uităm că orice greutate a vieţii ne e dată cu un scop. Din unele învăţăm, altele ne călesc pentru mai târziu, iar altele ne sunt date tocmai pentru a scăpa din alte necazuri mult mai mari. Iată şi istorioara pe care, din păcate, nu ştiu cine a scris-o:

” Era odată un om care mergea pe drumul vieţii alături de alţi oameni. Cu Toţii purtau în spate câte o cruce, însă nu erau toate la fel; unele erau mai mici, altele mai mari. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…

La un moment dat, omul nostru, obosit de atâta drum şi cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roaga lui Dumnezeu, spunând:

– Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine. Şi începe să taie din crucea ce-o purta…

– Doamne, Îţi multumesc atât de mult!

Îşi continuă bucuros acum drumul anevoios, gândind: Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puţin din ea, ar fi şi mai bine…. Şi o mai scurtează puţin.

Şi mai bucuros, continuă pe drumul vietii. Uitându-se in jurul lui, observă că ceilalţi sunt din ce în ce mai obosiţi şi necăjiţi. După ceva vreme, întâlneste în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalţi folosesc crucea pentru a trece, rdeoaece crucea fiecăruia era suficient de înaltă, ca atunci când o culcă,  să unească cele doua margini ale prăpastiei, transformându-se în podul necesar să treacă în siguranţă pe malul din faţă. Toţi trec bucuroşi acum, însă omul cu crucea scurtată rămâne, plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă si el.  Crucea lui era mult mai mică decât distanţa dintre maluri”.

Aşa că, ar trebui să ne bucurăm şi de cele bune, dar şi de greutăţile din viaţă, pentru că Dumnezeu nu ni le dă degeaba. Ni le dă ca să ne fie de folos mai târziu. Câţi dintre noi n-am vrea să câştigăm la loto şi să ducem o viaţă ca-n Paradis? Dar oare ăsta chiar ar fi un bine pentru noi?

Povestea stâncii, de Arsenie Boca

O povestioară foarte frumoasă, primită pe mail de la o prietenă, mi-a atras atenţia azi şi vreau să o citiţi şi voi. E plină de înţelepciune, şi e scrisă de un preot. Un preot adevărat. Spun un preot adevărat, pentru că, în decursul vieţii mele, am întâlnit, din nefericire, mulţi preoţi care nu au nici o legătură cu Dumnezeu, cel despre care ni se spune în Biblie. Preoţi care se plimbă în maşini de lux, pe când alţii mor de foame. Preoţi care construiesc biserici poleite cu aur, pe când spitalele sunt din ce în ce mai puţine, mai sărăcăcioase, şi bolnavii mor cu zile, că nu au medicamente.
Un preot adevărat, după părerea mea, e unul care ne transmite iubirea lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi.
Ca să vă faceţi o idee, Arsenie Boca fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A murit în 1989, dar a lăsat în urma lui poveţe, prin care ne învaţă cum ar trebui să fim în viaţă. O altă povestioară a acestui preot e şi Ceşcuţa de ceai.
“Un om dormea în coliba lui, când, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi de suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că a irosit întreaga zi fără nici un folos.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, necuratul a decis să-şi facă apariţia în gândurile lui deznădăjduite:
— De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit…
Aşa că omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat şi mai mult.
Necuratul i-a spus:
— De ce te ruinezi singur? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul, ostenit, tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-I spună păsul Domnului.
— Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. După atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce n-am izbutit?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
— Omule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că îndatorirea ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Datoria ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai dat greş. Aşa să fie…? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit tari şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar însărcinarea ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi nădejdea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, omule, Eu voi muta stânca.
Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel Care îi mută din loc.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.“

Povestioara regelui cu patru neveste

Zilele astea am primit pe mail o povestioară drăguţă, cu autor necunoscut, care, zic eu, merită citită.

Era o dată un rege care avea 4 neveste.
Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca cu haine din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine bucate.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie, şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era totdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare.
Prima soţie a regelui era foarte loială,  însă nu o iubea; abia de o lua în seamă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul este aproape. Se gândi la întreaga lui viaţă plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii, dar când voi muri, voi fi singur”.
A întrebat-o pe cea de-a 4 nevastă:

– Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vi cu mine?
-Nici vorbă! a replicat cea de-a patra soţie.
Răspunsul ei a străpuns inima regelui.
Regele a întrebat-o pe cea de-a treia soţie:
– Te-am iubit toată viaţa. Acum mor, vrei să vii cu mine?
– Nu! a răspuns cea de-a treia soţie. Viaţa este frumoasă. Când vei muri, mă voi recăsători!
Inima regelui s-a strâns de durere.
A întrebat-o pe cea de-a doua soţie:
– Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să fii cu mine?
– Îmi pare rău. Te pot doar înmormânta.
Regele a fost distrus de acest răspuns. Atunci a auzit o voce:
– Eu te voi urma!
Regele s-a uitat împrejur şi a văzut că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că a suferit mult din cauza neglijării.
Adânc îndurerat, el a spus:
– Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă, dar…

În realitate noi toţi avem patru soţii.
Cea de-a 4 este TRUPUL.
Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA.

Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA ŞI PRIETENII.
Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să ne ducă la mormânt.
Prima soţie este SULETUL.
Adesea neglijat, în goană după averi, bunăstare şi putere.
Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.

De ce ni se întâmplă lucruri rele? – Ceşcuţa de ceai

De multe ori ne întrebăm de ce ni se întâmplă anumite lucruri, pe care noi le considerăm rele şi care nu ne plac. “De ce am căzut la examen?” “De ce am avut accident cu maşina?” “De ce m-am îmbolnăvit tocmai acum?” etc.

Preotul Arsenie Boca ne spune o povestioară,  care ne ajută să înţelegem de ce uneori viaţa ne rezervă şi obstacole sau greutăţi:

“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”, “Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ”Încă nu.”

M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi el m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!” El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul.”

sursa foto

Povestea unui om leneş

Şi, ca să fiu în ton cu articolul de azi, iată şi “Povestea unui om leneş”, scrisă de Ion Creangă. Poate vă amintiţi de ea, din copilărie. De aici vine şi celebra vorbă: “Muieţi îs posmagii?”:

“Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâ să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute?

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că:  “Boii ară şi caii mănâncă”. Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul.  Ia, întreabă, că muieţi îs posmagii?
— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să şi-i moaie?
— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:

— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
— Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.”

sursa foto

Povestea lui Codruţ

Povestea e scrisă de mine prin clasa a IX – a şi sper să vă placă şi să vă ducă pentru un timp în lumea basmului…

“A fost odată un împărat pe nume Crai – Bun. Acesta, cu împărăteasa lui aveau un fiu şi erau tare fericiţi. Alături de regatul lor trăia Împăratul Năvală, care-i duşmănea pentru fericirea şi bunăstrea lor. De aceea, aceştia erau mai tot timpul în război.

Într-o zi, pe când Împăratul Crai – Bun sosi acasă de pe câmpul de luptă, să-şi vadă fiul de doar câteva luni, Împăratul Năvală îi trimise doi soli cu un mesaj: o colivie cu un porumbel alb, simbol al păcii. Împăratul Crai – Bun chiar căzu în capcană, neobservând inelul negru de la piciorul porumbelului, care prevestea moartea. Bucuros că a scăpat de conflicte, Împăratul şi-a retras oştile de pe câmpul de luptă.

Însuşi Împăratul Năvală a venit apoi şi i-a spus lui Crai – Bun că vrea ca de-acum încolo să devină prieteni. Crezând în cuvântul lui, Crai – Bun a dat o masă în cinstea împăcării lor şi chiar i-a permis Împăratului Năvală şi supuşilor acestuia să vâneze pe teritoriul lui.

Înrt-o după – amiază, Împăratul Crai – Bun a ieşit la plimbare cu împărăteasa şi cu fiul lor. Doreau să meargă să admire o livadă cu meri care erau în floare. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să treacă printr-o pădure, însă nu ştiau că sunt urmăriţi de patru soldaţi ai Împăratului Năvală, trimişi să-i ucidă.

Ajungând în livadă, Împăratul a văzut o mulţime de eşarfe negre, agăţate de crengile merilor. Neştiind ce să creadă şi cuprins de nelinişte, făcu cale-ntoarsă pe acelaşi drum. Trecând prin pădure, la o cotitură, au fost atacaţi şi ucişi de către soldaţii vicleanului Împărat Năvală. Neavând inimă să ucidă şi copilul, care ţipa ca din gură de şarpe, l-au luat şi l-au dus la stăpânul lor, care l-a dat în grija unei slujnice, urmând ca, atunci când va creşte, să fie îngrijitor la grajduri. Dar Împărtul Năvală nu ştia că acest copil moştenise de la tatăl său , ca semn de naştere, o ghindă pe umărul stâng.

Aflând că a fost luat din pădure, slujnica i-a pus numele Codruţ.

Nu trecu mult şi Împăratului Năvală i se născuseră trei fete. Cea mare se numea Luminiţa, cea mijlocie Garofiţa, iar cea mică, Crăiţa.

Timpul trecu, iar Codruţ era acum o frumuseţe de fecior. Cu ochii negri şi păr cârlionţat, ca de aur. Fetele, deveniseră şi ele domnişoare. Codruţ le văzu de multe ori pe fete, când îşi luau caii să meargă la plimbare, şi cea mică îi căzu cu tronc. Dar şi Crăiţa avea ochi doar pentru el.

Într-o zi, Împăratul Năvală dori să iasă la plimbare cu fetele, călare pe cai. Aşa că porunci să i se spună grăjdarului Codruţ să pregătească caii fetelor. Zis şi făcut. Numai că, atunci când tatăl şi fetele s-au întâlnit, acesta se făcu roşu de furie, iar fetele plângeau.

Codruţ a pregătit celei mari o mârţoagă de cal bătrân, celei mijlocii o iapă neastâmpărată, iar celei mici un mânz mic şi sprinten.

Împăratul porunci să-l cheme pe grăjdar, cu gândul să-l pedepsească aspru. Însă explicaţia lui Codruţ îl puse pe gânduri:

 – Luminate Împărate, zise Codruţ, fetele dumitale sunt întocmai ca şi caii pe care stau. Cea mare e deja trecută de vreme. Dacă nu o măriţi acum, tare greu îi vei afla un soţ. Cea mijlocie,de asemenea, trebuie să se mărite. Nu vezi cât e de neastâmpărată? Iar cea mică încă nu e coaptă. Mai poate aştepta.

 – Grăjdarule, îţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii! Zise Năvală. Timpul a trecut aşa repede, iar eu le credeam tot copile. Le voi mărita numaidecât.

Aşa că nu trecu mult şi îşi mărită cele două fete după fiii împăraţilor vecini.

Acum se gândea că îi cam venise rândul şi celei mici. Numai că inima şi gândul Crăiţei era tot la frumosul grăjdar, pe care îl tot întâlnea când mergea să-şi ia calul şi să meargă în plimbări. Mulţi prinţi veniră să-i ceară mâna, dar ea nu-i vru pe nici unul.

Aflând de dispariţia Împăratului Crai Bun, un alt împărat, crud şi lacom, pe nume Crai Hainul, i-a luat-o înainte lui Năvală şi a pus stăpânire pe împărăţia tatălui lui Codruţ. Apoi, i-a declarat război şi Împăratului Năvală.

Codruţ, fiind maestru la mânuitul armelor, a fost pus căpitan de oşti. Codruţ îl învinse pe Împăratul Crai Hainul, salvându-i viaţa Împăratului Năvală, care a fost rănit în război. Atunci Năvală văzu şi ghinda de pe umărul lui Codruţ, semnul moştenit de la tatăl său, Crai Bun.

Fiind pe patul de moarte, Împăratul Năvală porunci să-l cheme pe Codruţ şi, cu ultima suflare şi cu lacrimi în ochi, îi spuse:

 – Tu eşti fiul lui Crai  – Bun, iar eu, orbit de invidie, ţi-am ucis părinţii. Îţi cer iertare acum şi îţi dau împărăţia tatălui tău, şi mâna fiicei mele, Crăiţa. Du-te în faţa poporului tău şi arată-le semnul moştenit de la tatăl tău.

Închise apoi ochii şi îşi dădu duhul.

După ce-l jeliră pe Împărat, Codruţ şi Crăiţa făcură o nuntă la care chemară tot norodul împărăţiei tatălui său. Aici, Codruţ le spuse că el e fiul moştenitor la tron. Tare bucuros a fost poporul când a aflat că prinţul trăieşte.

Codruţ a fost făcut împărat, şi, împreună cu împărăteasa lui au trăit multe zile fericite, până la adânci bătrâneţi.”

 

 

Ignatul şi povestea lui Ignat

Ignatul, îmi spunea bunică-mea, e cu cinci zile înaintea Crăciunului. Atunci se taie porcul.

Și îmi spunea ea o poveste care mie îmi dădea fiori de fiecare dată și despre care ea zicea că e adevărată și că s-a întâmplat pe vremea când oamenii erau mai buni și când Dumnezeu mai obișnuia să umble pe pământ:

“A fost odată un om tare sărac, dar foarte bun la suflet, pe care-l chema Ignat. Și Ignat avea opt copii pe care-i creștea cu greu. Pe lângă asta, nevasta lui era grea.

Într-o zi, chiar înainte de Crăciun, i-a zis lui Ignat nevasta:

– Măi Ignate, ia creițarii pe care i-am adunat și du-te în oraș, la târg și ia-le copiilor niște coji de pâine, să aibă și ei ceva de Crăciun.

Ca să fac o paranteză, mai demult, domnii și boierii mâncau doar miezul de la pâine, iar țăranii mâncau cojile.

Și se pornește Ignat a doua zi, cu noaptea-n cap să meargă la oraș la târg, pe jos, că făcea câteva ceasuri bune până acolo. Și cum mergea el așa somnoros, că acum se mijeau zorile, vede că se apropie ceva de el, venind de pe o potecă alăturată. Când era aproape de el, văzu că era un om cu nouă porci mari și grași. Ajungând lângă el, îl întreabă unde merge.

– Mă duc la târg la oraș, zice Ignat. Să le iau copiilor ceva coji de pâine, să pun pe masa de Crăciun.

– Vai, omule! Te văd așa de amărât de mi s-a făcut milă de tine. Hai să facem un târg! Îți dau eu ție porcii ăștia dacă tu îmi dai ce ai acasă și nu știi că ai.

 – Ce pot eu să am acasă? Numai sărăcie am! Zise Ignat.

-Păi atunci hai să facem târgul! Ține porcii și eu vin  la noapte să-mi dai ce mi-ai promis! Zise omul.

Ignat, fericit, îi mulțumi omului pentru bunătatea lui și porni către casă, nu mai merse să ia pâine.

Apropiindu-se de casă, copiii îl văzură din depărtare și i-au fugit dinainte, strigând bucuroși:

– Tată, tată! Avem acasă ceva ce tu nu știi! Avem un frățior!

Atunci Ignat și-a dat seama de târgul făcut și că omul acela era necuratul în persoană.

Ignat merse și îi povesti nevestei ce a pățit, fiind supărat din cale-afară.

Copiii plângeau de foame, tot cerând pâine. Ignat tăie porcii și îi puse la afumat, făcându-le apoi de mâncare copiilor.

Seara, copiii nu au uitat de pâine și, fiindu-le poftă, îi tot cereau lui Ignat. Acesta, nemaiștiind ce să facă, le zise:

-Dragii tatii, puneți-vă voi la culcare, că eu acum fac foc în cuptor și bag pâinea la copt. Luă o balegă de-afară și o băgă în cuptor, spunându-le că a pus pâinea la copt, pe când se trezesc ei dimineața, în speranța că vor adormi și vor uita de pâine.

Aude apoi bătăi în ușă. Deschide și vede doi bătrânei care l-au rugat să-i lase să doarmă la el peste noapte, că sunt osteniți.

 – O! Eu vă las cu dragă inimă! Dar am opt copii. Azi mi s-a născut al nouălea și e mică camera la noi…

– Nu-i bai! Zise unul. Nouă dă-ne o pătură și dormim pe jos.

Ignat i-a cazat și le-a dat de mâncare celor doi, neștiind că sunt Dumnezeu și Sfântul Petru.

– V-aș da și pâine, zise Ignat. Dar nu am. M-am făcut doar că bag o pâine să vadă copiii, dar am băgat o balegă.

Copiii însă nu a adormit și iar au început să plângă după pâine.

 – Ia du-te și scoate pâinea din cuptor! Zise unul din bătrâni.

 – Dar mai înainte v-am spus că nu e pâine, ci balegă. Le spuse Ignat.

 – Ai încredere! I-a spus Dumnezeu.

Ignat merse cu inima strâmtă și deschise cuptorul. Nu-i veni să-și creadă ochilor: era o pâine mare și frumoasă, și mirosea de-ți lăsa gura apă.

O scoase, o tăie și mâncară toți din ea cu poftă. Atunci Ignat le povesti necăjit ce pățise el de dimineață și cum îl păcăli necuratul.

 – Noi știam de asta. Îi spuse Dumnezeu. El vrea sufletul copilului tău, dar eu am venit aici să te ajut. Numai să faci cum spun eu.

Copiii și nevasta lui Ignat se culcară, iar ei stăteau și așteptau. Se făcuse miezul nopții când auziră de afară o voce strigând:

 – Măi Ignate!

Ignat a fost sfătuit să nu răspundă și să nu cumva să deschidă ușa casei.

 -Măi Ignate! Ignat – nimic.

 – Măi Ignate!  – nimic.

 – Tu ești, socio? (soci – un fel de partener cu care s-a făcut un târg).

 – Io, socio, io! răspunse Ignat, așa cum l-a sfătuit Dumnezeu.

Atunci dracul, simțind prezența lui Dumnezeu, a început să geamă:

 – Hmmm! Mmmm! Măi Ignate! Ce-i unu?

Dumnezeu i-a spus că diavolul îi va pune zece întrebări, iar dacă nu știe să răspundă, îi va lua copilul. Și îi spuse toate răspunsurile.

 – Unu-i o lumină-n casă. Bine stă, bine luminează.

 – Hmmm! Măi Ignate! Ce-i doi?

 – Doi sunt ochii din cap. Bine șăd, bine văd.

 – Ce-i trei?

 – Trei coarne la o furcă. Bine stau și bine lucră.

 – Măi Ignate! Ce-i patru?

 – Patru roți la căruță. Bine merg, bine se-nvîrt.

 – Mmmm! Gemu dracul. Ce-i cinci?

 – Cinci degete la o mână. Bine stau, bine lucră.

 -Ce-i șase?

– Șase țâțe la o vacă. Două stau, patru dau lapte.

 – Hmmmm! Ce-i șapte?

 – Șapte fete la o casă. Mare sărăcie lasă. (fetele trebuie să aibă zestre)

 – Ce-i opt?

 – Opt feciori la o casă, mare bogăție lasă. (băieții aduc noră cu zestre în casă).

 – Mmmm! Ce-i nouă, Ignate?

 – Nouă porci grași, la Ignat pe coș agățați.

 – Hmmmm! Gemu iar dracu. Ce-i zece?

 – Capul lui dracu să sece în zece!

Și auziră atunci un geamăt și o pocnitură.

 – A crăpat diavolul de ciudă. Îi spuse Dumnezeu lui Ignat. De-acum puteți sta liniștiți. Nu vă va mai face nimeni nici un rău.

Dimineață, cei doi își luară rămas-bun și plecară, iar Ignat a rămas cu nouă copii și cu nouă porci, trăind fericit tot restul zilelor lui.”

Poveste: Pierino Pierone

E o poveste pe care i-o citeam fratelui meu când era mic. Habar n-am cine e autorul, dar ştiu că mă punea să i-o citesc de câteva ori pe zi, şi râdea se speria de fiecare dată, aşa că mi-a rămas în minte.

“A fost odată un băieţel foarte neascultător pe nume Pierino Pierone care, în drum spre şcoală, se căţăra prin toţi copacii şi uita de şcoală. Într-o zi, pe când stătea el căţăărat într-un păr, trecu pe acolo o vrăjitoare, care l-a văzut pe Pierino în copac. Numaidecât s-a transformat într-o fată frumoasă, şi a mers şi i-a spus:

Pierino Pierone, dă-mi o pară, cu mânuţa ta cea dalbă, frăgezioară!
Ce mai stai? Hai, dă-mi odată, că îmi lasă gura apă!

Pierino i-a aruncat o pară, dar a căzut într-o balegă, aşa că a trebuit să coboare din copac şi să i-o dea în mână. Fata, cum a pus mâna pe el, s-a şi transformat înapoi în vrăjitoare şi l-a băgat în sac, l-a legat bine şi-a pornit către casă. Vrăjitoarea băuse multă limonadă în acea zi, aşa că a scăpat-o să facă pipi. Lăsă sacul jos şi merse după un tufiş. Pierino avea la el un briceag, aşa că tăie sacul, ieşi afară şi băgă un bolovan în locul său, apoi o luă la sănătoasa.

După ce şi-a făcut nevoile, vrăjitoarea luă sacul în spinare şi merse mai departe.

– Văleu, Pierino, dar tare greu te-ai mai făcut până am venit eu.

Ajunse acasă şi îi spuse fiicei ei, Margherita Margheritone:

– Ia pune nişte apă la fiert, să-l gătim pe Pierino, că a chiulit de la şcoală şi era prin copaci. Mi-e o foame de lup, aşa că grăbeşte-te!

Vrăjitoarea cea mică puse apă la fiert, apoi luă sacul şi-l goli în apa care clocotea. Bolovanul din sac făcu “pleosc” în apă şi le opări bine pe amândouă.

– Nah, că m-a păcălit de data asta! spuse cu ciudă vrăjitoarea. Dar mâine nu mă mai păcăleşte el.

A doua zi, Pierino iar uită de şcoală şi mânca pere prin copac. De data asta, vrăjitoarea se transformă într-o bătrânică drăguţă. Merse la Pierino şi-i spuse:

Pierino Pierone, dă-mi o pară, cu mânuţa ta cea dalbă, frăgezioară!
Ce mai stai? Hai, dă-mi odată, că îmi lasă gura apă!

Făcându-i-se milă, Pierino coborî cu o pară la ea. Dar baba pe loc îl înşfăcă şi-l băgă în sac, scoţându-i tot din buzunare.

– Ha, ha, ha! De data asta nu mă mai păcăleşti tu!

Merse ce merse, dar, pentru că a mâncat numai fructe de o lună încoace, o scăpă să facă treaba mare. Aşa că lăsă sacul jos şi merse după un tufiş. Pierino, tremurând de frică, se zbătea şi urla cât îl ţinea gura. Taman atunci trecu pe acolo un jandarm cu un câine. Văzând că sacul se tot mişcă, îl dezlegă.

– Vai mie! Zise Pierino. M-a prins vrăjitoarea cea rea. Hai să băgăm câinele în locul meu.

Băgară câinele şi legară sacul, iar ei plecară în grabă. Vrăjitoarea, bucuroasă că şi-a făcut nevoile, luă sacul şi merse către casă. Câinele se zbătea şi scheuna.

– Poţi să te zbaţi şi să urli ca un câine, că tot te vom mânca, Pierino! M-am săturat să mănânc doar fructe.

Ajunsă acasă, îi spuse fetei:

– Margherita Margheritone, ia pune să fiarbă apa, că-l vom mânca pe Pierino la cină.

Pe când clocotea apa, vrăjitoarele goliră sacul. Dar câinele se aruncă la ele şi le muşcă de numa, apoi fugi la stăpân.

– Ah, Pierino! Lasă că te-nvăţ eu minte! Data viitoare nu mă mai păcăleşti tu pe mine.

Dar Pierino nu se-nvăţă minte, şi a doua zi iar era în copac. Acum, vrăjitoarea s-a trensformat într-o zână bună şi merse la el:

Pierino Pierone, dă-mi o pară, cu mânuţa ta cea dalbă, frăgezioară!
Ce mai stai? Hai, dă-mi odată, că îmi lasă gura apă!

Pierino, fermecat de frumuseţea ei, coborî cu para. Dar vrăjitoarea l-a prins, l-a băgat iar în sac, şi, de data asta nu de mai opri până acasă.

– Margherita Margheritone, desfă sacul, ia-l pe Pierino şi îinchide-l în pivniţă să îl mâncăm mâine. De data asta nu mai scapă el.

Toată noaptea, vrăjitoarele au făcut un foc mare, şi au pregătit un ceaun imens pentru Pierino. Dar el, toată noaptea a construit o scară din oale şi s-a căţărat, cocoţânduşse pe un raft. Dimineaţa, vrăjitoarele se lingeau pe bot de poftă. Merseră după Pierino, şi-l găsiră cocoţat sus pe raft. Nervoasă, vrjitoarea spuse:

 – Margherita Margheritone, ia adu aici ceaunul, că mă urc eu după el.

Şi se tot chinuia ea să urce, dar nu reuşi decât până la jumătate.

 – Ia hai şi tu, Margherito, că eşti mai tânără. Ajută-mă să urc!

Şi se căţărau ele pe scara de oale, dar când să pună mâna pe el, Pierino le împinse şi se răsturnă scara cu tot cu ele. Căzură chiar în ceaun, şi fierseră de n-a mai rămas nimic din ele.

De data asta, Pierino Pierone s-a învăţat minte şi niciodată nu s-a mai abătut din drumul său spre şcoală, şi nici nu s-a mai căţărat prin copaci.”

Sursa foto

Poveste: Pătrunjica

A fost odată o femeie însărcinată care era taaare pofticioasă. Într-o zi, pe când a venit bărbatul ei de la muncă, i-a zis:

– Bărbate, eu nu mai pot de poftă. Te rog să mergi să-mi aduci pătrunjel din grădina vecinelor. Toată ziua am privit pe geam la pătrunjelul lor din grădină. Eu pierd copilul dacă nu-mi aduci…

– Ptiu, bată-te norocul, femeie! Da numai pe pătrunjelul vecinelor vrăjitoare ţi s-a pus pata? Cine ştie ce ne vor face dacă ne prind…

– Du-te, bărbate, că eu nu mai pot. Du-te de fură nişte pătrunjel, acu, cât sunt plecate de-acasă, că stau eu la pândă să văd dacă intră pe poartă.

Neavând încotro, bărbatul sare gardul şi merge să fure pătrunjel. Dar, ce să vezi? Tocmai pe când culegea, vrăjitoarele au venit călare pe mături, ca un nor negru. Femeia a încremenit la geam…

– Măi vecine, dar tocmai de la noi ţi-ai găsit să furi? Nu ştii că noi suntem Cele Şapte Vrăjitoare Rele?

– Vă rog să mă iertaţi, le zise bietul om. Nevastă-mea e borţoasă şi a poftit la pătrunjelul vostru.

– Nu-ţi facem nimic, zise Vrăjitoarea Unu. Dar pentru că ne-ai furat, de ţi se va naşte băiat, îi vei pune numele Pătrunjel, iar de va fi fată, o vei numi Pătrunjica. Iar când va avea 18 ani, ne va veni de slugă nouă.

Degeaba au bocit, şi bărbatul şi femeia. Vrăjitoarele erau de neclintit.

Li se născu o fată şi îi puseseră numele Pătrunjica. Cei doi soţi au şi uitat de ceea ce le-a spus vrăjitoarea. Timpul a trecut, iar Pătrunjica a crescut mare şi frumoasă. Şi, într-o zi, pe când venea de la şcoală, se întâlni cu vecina lor, una dintre vrăjitoare, care i-a spus:

– Buuună, Pătrunjico! Ia spune-le tu părinţilor tăi să-şi amintească că au să ne dea ceva peste şapte nopţi.

-Bine, vecină!

Ajungând acasă, Pătrunjica le-a spus părinţilor ce le-a transmis vrăjitorea, iar aceştia mai-mai să intre în pământ….

Pătrunjica a tot insistat să afle despre ce-i vorba, iar aceştia i-au povestit. Şi s-au pus toţi trei pe plânsete, de se scutura casa, dar degeaba. Când Pătrunjica a împlinit 18 ani, vrăjitoarele au venit şi au luat-o la ele. Şi au făcut un zid imens între ele şi părinţii Pătrunjicăi, zicând:

– Dacă vreunul din voi şi Pătrunjica vă veţi mai vedea la chip vreodată, Pătrunjica va ajunge cina noastră.

Şi biata Pătrunjica trudea de dimineaţa până seara. Dimineaţa plecau vrăjitoarele de-acasă, şi până se întorceau ele trebuia să facă curăţenie, să spele, să grădinărească, să facă de mâncare, iar când veneau vrăjitoarele trebuia să le servească.

Într-o seară, a venit la cină la vrăjitoare Vrăjitorul Merlin, care se prefăcea a fi prieten cu ele doar ca să afle unde îşi ascund puterile şi să le ia, că vrăjitoarele făceau numai lucruri rele, făcând de ruşine Lumea Vrăjitorilor.

Cum intră pe uşă, Pătrunjica se şi îndrăgosti de el, pentru că pe-atunci era tânăr şi chipeş. Dar şi lui Merlin îi căzu cu tronc Pătrunjica. Le întrebă pe vrăjitoare cine e fata, iar acestea au spus că e o fată sărmană care lucrează la ele ca să-şi întreţină familia numeroasă.

A doua zi, pe când Pătrunjica trebăluia prin curte şi plângea de dorul părinţilor, auzi vocea mamei sale, de după gard:

-Pătrunjico, eşti acolo?

– Da, mamă, aici sunt.

Şi Pătrunjica nu se putu abţine. Deschise poarta şi îşi îmbrăţişă mama. Pe când plângeau ele de bucurie, ceasul rău făcu să vină acasă vrăjitoarele mai repede în acea zi. Văzându-le pe cele două, au spus doar:

– Pătrunjico, treci în casă!

Seara, Vrăjitorul Merlin veni iar la cină. Vrăjitoarele nu s-au aşteptat.

Pe când ele nu erau atente, Merlin îi şopti Pătrunjicăi:

– Draga mea, am aflat tot. Am reuşit să fac o vrajă şi să-i citesc gândurile Vrăjitoarei Doi, cea mai slabă dintre ele. Au plănuit să te gătească în seara asta, dar eu le-am stricat planul. Eu am să le ţin ocupate. Tu să mergi în pivniţă, unde vei găsi  o uşă încuiată. Să spui atunci: „Şapte cântece, şapte descântece, copii în pântece, noi avem puterile, uşă descuie-le!” Uşa se va descuia, iar acolo vei găsi şapte lumânări care ard. Acelea sunt puterile vrăjitoarelor. Suflă şi stinge-le, iar ele vor deveni atunci femei normale, fără nici o putere.

Zis şi făcut. Pe când Merlin le ţinea de vorbă, Pătrunjica a făcut întocmai cum a fost sfătuită. Şi când a suflat în lumânări, a auzit doar un urlet puternic. Cele Şapte Vrăjitoare urlau de spaimă, când au simţit că le pleacă puterile.

Pătrunjica nici nu îndrăzni să iasă din pivniţă. Merlin veni la ea şi o linişti:

– Cele Şapte Vrăjitoare nu mai există. Sunt doar şapte femei care acum sunt fiecare în alt colţ al lumii, servitoare la câte-un vrăjitor.

Merlin o luă de soţie pe Pătrunjica şi făcură o nuntă la care au participat şi părinţii Pătrunjicăi, iar mamei sale i s-a servit supă de pătrunjel. Şi au râs şi s-au veselit trei zile şi trei nopţi, de a rămas nunta în Istoria Lumii Vrăjitorilor.

1 2