Ce bine-ar fi! – balada leneșului

Ce bine-ar fi de m-aș trezi

La 10 – n fiecare zi

Cu micul dejun la pat,

Gata spălat și îmbrăcat.

Ce bine-ar fi să am serviciu

Pe facebook. Zău, nu-i un capriciu.

Să n-am nici șef ce dă cu biciu’

Și să stau numai la oficiu.

Ce bine-ar fi de s-ar putea

Să stau numai la cafea

Cu țigara – alăturea

La o bârfă și-o bezea.

Ce bine-ar fi printr-o minune

Și numai din afecțiune

Să vină o aluviune

Cu bani și cu ascensiune.

Să urc pe scara socială

Să vadă ăia toți cu școală

Câte gagici am eu în poală

Și să îi bag pe toți în boală.

Ce bine-ar fi să am șofer

Și servitori, elicopter,

Să am și propriul meu frizer;

Chiar, n-ar strica să fiu bancher.

Ce bine-ar fi de n-ar fi ora șapte

Să nu mai sune ceasul ăsta, frate,

Să-mi zică iar să mă duc la scârbiciu,

Să mă prefac că lucru, și că e un deliciu.

 

 

De ziua ta, copile drag

Fără s-apari în viața mea

N-aș fi știut ce e iubirea

Fără de limite, condiții,

Fără de pată sau ambiții.

De când tu ai venit pe lume,

M-am trezit, parcă, fără urme

Ale trecutului ce-a fost

Fără de tine, fără rost.

Ai fost și soarele de vară,

Când mi-ai zâmbit întâia oară,

Și ești și-a toamnei ploaie rece,

Căci plânsul tău prin inimă îmi trece.

Tu m-ai făcut să știu ce-i oboseala,

Și să nu-mi amintesc ce-i plictiseala,

Să știu că am puteri nebănuite,

Ce numai de o mamă sunt știute.

Acum, de ziua ta, dragă copile,

Nu-ți pot dori decât să ai doar zile

Cu cer fără de nori, cu soare-n suflet,

Să nu cunoști durerea, să nu suferi,

Căci suferința ta o simt eu înmiită,

Și-a ta orice durere îmi face inima rănită.

Să nu cunoști ce-i ura, doar iubirea;

Să-ți fie călăuză fericirea.

Căci un drum lung și greu, numit viață

Te-așteaptă, iar eu voi putea să-ți fiu numai povață.

Te ocrotesc acum, cât ești micuț,

Și stau de veghe la al tău pătuț,

Însă vei crește, și mă-nspăimântă gândul

Că singur vei pleca, că-ți vine rândul

Să cunoști lumea, cu bune și cu rele,

Și nu voi fi cu tine, să te feresc de ele.

Dar azi mă bucur că ești lângă mine,

Și îți doresc din suflet numai bine!

Cine e Dumnezeu?

Și mulți văd, dar puțini pricep, spunea o vorbă din bătrâni;
Mulți vor vedea și-aceste versuri, dar înțelege-le-or putini
Că ard eu simt, de nu le scriu,
Chiar de e noapte și-i târziu.
 

Dumnezeu e iubire; nu e păcat, iubește!

Prin asta El trăiește,

Și va trăi doar cât iubirea dăinuiește.

Și ceea ce iubești, e Dumnezeul tău;

E tot ce crezi că-i bun și nu-ți va face rău,

Fie că e Pământul, că-i omul ce-l adori,

Ori e copilul, banul, sau soarele din nori.

Sau poate-i doar un vis, un vis prea-mult iubit,

Iluzie sau himeră, ce fără de sfârșit

Trăiește-n mintea ta și-a mea,

Și-avem atâta nevoie de ea,

Să ducem uneori, ușor, realitatea grea…

 

Pământul ne hrănește,

Soarele ne-ncălzește,

Și omul ne iubește.

Noi dăruim iubire,

Iubire-ntr-o privire,

Iubire-ntr-un sărut,

Pe buze ce le-am vrut.

Iubire-ntr-un cuvânt

Spus, scris, purtat de vânt…

 

Dumnezeu e iubire, nu e păcat, iubește!

Dumnezeu e în tine, în cel ce-acum citește.

Mai

E mai, și simt cum flacăra

Se-aprinde iar și-mi arde-n piept,

Și gândurile mi le-ndrept

Tot către tine, popor drept.

E mai, dar mai e oare mult

Până la astre?

Acolo vrem noi să ajungem,

Dincolo de castre.

E mai și nopțile-s iar calde,

Visele iar pot să se scalde

În apele minții,

Străbătând văile și munții.

E mai, și e speranță de mai bine,

Vântul schimbării, blând, poate că vine,

Gânduri și drepturi demult încorsetate

Poate primesc iar libertate.

E mai și arde soarele lui Zamolxis,

Lupul străbun e călăuză-n vis,

Și ne va spune el povestea noastră,

A dacilor, ținuți prea mult în glastră.

Primăvară – vară

Miroase-a primăvară – vară,

Narcise galbene și albe,

Soarele-și intră-n drepturi iară,

Nopțile sunt iar calde.

Pe-obraz simți razele fierbinți,

Ce dor, ce dor ți-a fost…

Pe câmp stau păpădii cuminți,

S-a dus albul anost,

Și frigul, vântul și ploi reci,

E galben, alb și verde-acum,

De-aici nici că mai vrei să pleci,

Din hornuri nu mai iese fum.

Natura-i iar prietenoasă,

Și vrea ca să-i fim frați,

Așa că nu mai stați în casă,

Pe câmpuri alergați!

Tu şi leul

Alerg spre tine şi te strig;

Un strigăt care ţipă şi în mine,

Aş vrea să pot să te ating,

Să te strâng, să-mi spui: “Bine,

hai, vino şi priveşte-mă,

şi uită-te de-aproape.

Tu mă cunoşti oricum, copilă,

eram în tine zi şi noapte.”

Să crezi, e greu, poate prea greu

Când totul e confuz, şi oamenii – nesiguri,

Când lumea toată e un leu,

Şi fără porţi şi ziduri,

Staţi în aceeaţi cuşcă,

Despărţiţi doar de-o uşă,

O uşă fără cheie, şi ştii că leul muşcă.

Ai vrea să-l poţi dresa, dar leul e sălbatic,

Cu el nu poţi dansa, dar nici nu poţi lupta;

Şi-atunci priveşti în tine, şi foarte-atent şi tactic

Îi dai leului hrană, puțin azi, puțin mâine,

Și-apoi vei observa

Cum sub privirea ta

Din leu se face câine

Și te va respecta.

sursa foto

Ploaia

Cu picuri mari şi reci, azi plouă, făcându-mă să-mi amintesc de tine.

Dorul pământului uscat s-a stâmpărat,

Însă al meu e încă însetat.

Aş vrea să ies în ploaie şi să strig, să urlu până uit de mine,

Iar ploaia să îmi spele tot, şi gânduri, şi durere, şi păcat,

Şi gândul care fuge către tine.

Sunt om, şi sunt făcut din lut, iar lutul, din iubire,

Singuri ne naştem, şi tot singuri pierim, rămânem amintire.

Iubim, sperăm, trăim,  rabdăm, şi suferim, şi sufletul ne arde,

De-aceea, să avem curaj, să facem ploile reci, calde.

Trecutul să-l lăsăm departe, să nu uităm că azi e azi,

Mâine poate vom fi iar lut, şi peste noi vor creşte brazi.

Să ascultăm, aşadar ploaia, şi să ne bucurăm de ea,

Să învăţăm să o iubim chiar rece, udă, la fel cum e şi viaţa.

Degeaba fugim de furtună. Am tot fugi o viaţă.

Mai bine să-nvăţăm să mergem prin furtună, cu zâmbetul pe faţă.

Să fii mamă…

Când oboseala te cuprinde, şi simţi că nu mai ai puteri,

Doi ochişori de te privesc, ca două primăveri,

Îţi e de-ajuns să uiţi de tot, de osteneli, şi de dureri,

Să ştii că numai tu deţii cele mai scumpe-averi.

Nici bani, nici faimă, nici palate nu pot înlocui

Căldura din privirea lor, ce-aduce bucurii.

Răbdare şi iubire, putere, suferinţă,

Şi multă bunătate, răspundere şi chibzuinţă,

M-ai învăţat, copile, cu multă sârguinţă.

Nici zece şcoli de-aş fi urmat, mai bine tot n-aş fi-nvăţat

Cum să iubesc fără de margini, şi fără de păcat.

Prin tine, Dumnezeu mi-a dat puteri din care nu credeam

Să am eu vreodată, ‘nainte să te am.

Nopţi nedormite, griji sau lacrimi, când te-atingea vreo boală

Sunt fleacuri, sunt rutină, nu e mare scofală.

M-ai învăţat să fiu şi medic, şi bucătar, şofer,

Sau partener de joacă, servitor sau frizer.

Aţi scos tot ce-i mai bun din mine, şi bucurii şi teamă,

Şi voi, copii, m-aţi învăţat cum este să fii mamă.

Speranţa primăverii

Speranţa reînvie parcă, când colţul ierbii stă să iasă,

Iar Baba Iarna pleacă, pleacă, cu a ei şubă albă, groasă.

Toată natura dezmorţeşte, şi odată cu ea şi noi,

La viaţă iarăşi se trezeşte, zâmbind c-a învins un război.

E Martie, luna iubită de moşi, strămoşi, când se rugau

Zeului Marte, să rodească semănăturile ce-aveau.

Urcând cu oile la munte, Baba Dochia un fir torcea,

De lână roşie şi albă, s-aducă-n grabă primăvara.

Roşul soarelui arzător, al focului şi-al sângelui

Se îmbină cu albul pur, supus, al omătului.

Sunt ca femeia şi bărbatul, pasiune şi înţelepciune,

Ce numai împreună pot, prin dragoste şi uniune

S-aducă viaţă pe pământ, regenerare, nemurire,

Speranţa unui început, iubire, fericire.

Primele raze de soare ne mângâie în suflete,

Culoare şi lumină blândă, păsări şi multe zâmbete.

Brânduşe, ghiocei, narcise,  lalele, şi zambile

Sunt primul dar al primăverii, sunt primele ei file.

1 2 3