Cum e mai bine, cu un singur copil, sau cu mai mulți?

Eu am fost singură la părinți. Mai am un frate (numai de mamă), dar cu el mă vedeam doar în vacanțe, ai mei fiind despărțiți (eu am rămas la bunică-mea, cu taică-meu).

De când eram mică, mi-am propus ca, atunci când voi crește, să am doi copii, o fată și un băiat. Asta pentru că vedeam diferența. Când eram în vacanțe, la maică-mea, nu mă plictiseam niciodată. Chiar dacă între noi e o diferență de șase ani, ne jucam împreună mereu, și plângeam când ne despărțeam.

Iar la taică-meu, unde eram singură, mă plictiseam de moarte. Se mai juca bunică-mea cu mine, dar nu era nici pe departe ca și cu frate-meu. Mai ieșeam afară, la joacă, dar asta era doar câteva ore pe zi.

Mai demult, se credea că cel mai bine e un singur copil în familie. “Ce te plângi că nu ai frați? mi se spunea. Ai fi vrut să împarți totul cu ei? Ciocolata asta trebuia să o împarți, dacă aveai frați, dar așa, o mănânci tu singură.”

Așa că, atunci când eu și soțul meu am hotărât să avem copii, am zis că vom face cel puțin doi. Și, sincer, am văzut diferența. Între copiii mei sunt doi ani și 3 luni. Fiică-mea e mai mare, și până să-l am pe cel mic, pur și simplu mă înnebunea. Nu puteam să fac nimic în casă, numai când dormea, iar în rest eram numai după fundul ei. Îi lovea pe copiii mai mici când trebuia să împartă jucăriile, făcea “crize de isterie” când nu-i făceam pe plac, trebuia să o legăn ca să adoarmă etc.

Ei bine, după ce a venit pe lume al doilea copil, lucrurile s-au schimbat, atât pentru ea, cât și pentru noi. Mai întâi, nu i-a venit să creadă că nu mai îmi petrec tot timpul cu ea. Chiar dacă-l iubea, și-i tot pupa mânuțele și piciorușele, odată, când era supărată, mi-a zis: “Bagă-l înapoi în burtă! sau “Du-l înapoi la spital!” Și, când a mai crescut îmi zicea: “Hei! De ce tot îl iei în brațe? Pe mine nu mă mai iubești?”

E destul de greu, ca părinte, să împarți dragostea în egală măsură, și să nu faci niciodată diferențe, mai ales când cel mic are mai mare nevoie de tine… Și e destul de greu în primii doi ani de viață ai copilului mai mic, până încep să se joace împreună. Dar sunt și părți extraordinar de bune, atunci când ai doi copii:

  • învață să împartă (de la jucării la iubire)
  • copilul mare nu se simte singur și nu se plictisește, pentru că tu, ca părinte, mai ai și altele de făcut, și nu poți să te joci non-stop cu copilul, oricât ai vrea. În schimb, când sunt doi copii, își găsesc tot timpul ceva să se joace
  • pentru tine, ca părinte, e minunat când stau și se joacă împreună ore bune, cuminți, lăsându-te să-ți faci treaba
  • cel mic învață de la cel mare tot felul de lucruri, și dorește să devină independent (fetei i-am dat eu să mânce până la patru ani, iar cel mic mâncă singur de la 1 an jumate, chiar dacă dădea pe haine și murdărea tot în jurul lui)

“Ooo! dar sunteți curajoși că l-ați făcut și pe-al doilea!” Ne spuneau unii, care aveau un copil. Nu știau că, de fapt, ei sunt mai curajoși decât noi, pentru că e mai greu pentru părinții cu un copil, decât pentru cei cu doi copii. 🙂

Bubițele de la căldură la copii / miliaria

Când ploua continuu, ne plângeam că nu-i putem scoate pe cei mici la plimbare. Apoi, când au venit căldurile care indicau 30, 31° C, iar nu e bine. 😀 Din cauza căldurii și a transpirației, fiicei mele de 5 ani i-au ieșit ieri pe burtică și pe spate niște bubițe, chiar dacă alaltăieri a făcut băiță. Am dat un ochi pe net, să văd dacă și alte mămici s-au confruntat cu situația asta, și am văzut că mulți copii fac acest tip de iritație sau alergie, denumită și miliaria sau sudamina.

Noi am mai pățit-o când era bebeluș, și atunci am fugit repede la medic (pe vremea aia, și dacă sughița dădeam fuga la doctor), și am fost sfătuiți s-o spălăm de 2, 3 ori pe zi, în apă curată, fără săpun sau șampon, și s-o usuc cu prosop moale, prin tamponare.

Acum, fiind seara târziu când am observat, n-am mai sunat doctorul. Am băgat-o la duș, am uscat-o și apoi am dat-o cu pudră mentolată, pentru că-mi zicea că o mănâncă pielea.

Am citit pe net de tot felul de creme și unguente, dar, ca și data trecută, am ales să nu folosesc nimic, pentru că, în astfel de cazuri ușoare, unele creme înrăutățesc situația.

Dimineață nu mai avea aproape nimic. Așa că am putut s-o duc la grădiniță. Iar când o voi aduce acasă, îi voi face iar duș. Avem noroc acum că s-a mai și răcorit puțin vremea. 🙂

Oricum, materialele din care sunt făcute hainele ajută la dezvoltarea acestei iritații, așa că cel mai bine e să folosim haine din fibre naturale și să nu-i îmbrăcăm prea gros pe cei mici, ci la fel de gros cum ne îmbrăcăm și noi.

Marea schimbare: mutarea copiilor în camera lor

Poate fi ceva banal pentru unii, dar pentru mine, și cred că pentru orice mamă, a-i muta pe copii în camera lor e o mișcare destul de grea. Am mai încercat o dată, în urmă cu doi ani, iar cel mic a făcut a doua zi laringită și era să se sufoce în somn, dacă nu-l auzea taică-său. Așa că am i-am mutat din nou cu noi, și amânat cât am putut eu momentul în care îi voi muta la ei în cameră, pentru că dormeau în pătuțurile lor, lângă patul nostru, și îi știam în siguranță.

În primul rând, având paturi supra-etajate, îmi imaginam tot felul de scene, în care cel care doarme sus, cade din pat. Așa că soțul meu mi-a făcut pe plac, și am tăiat din pat, aducându-l pe cel de sus la un nivel mai jos. Înainte, copiii puteau sta în picioare pe patul de jos, și ajungeau cu capul exact la patul de sus. Normal că, după ce am tăiat din el, au dat de câteva ori cu capul, încercând să se ridice, dar nu s-au supărat, pentru că au crezut că au crescut ei mai mari. :)) Și cu ocazia asta le-am spus că, acum, că au crescut, trebuie să se mute.

Ei nu au protestat deloc, ba chiar le-a plăcut ideea, mai ales că le-am luat și o lampă care proiectează steluțe pe tavan. Cea care a suferit am fost eu, mai ales că așa au hotărât ei, ca în prima zi, cel mic să doarmă sus, iar fiică-mea, jos. Vă dați seama că am pus pe jos perne, în caz că va cădea din pat, însă nu a fost cazul, m-am speriat degeaba. Și, pentru că suntem la capitolul ăsta, mi-am adus aminte de un banc:

“Două mămici blonde vorbeau:

 – Dragă, dar de ce ți-ai pus copilul să doarmă pe dulap?

 – Pentru că noaptea trecută a căzut din pat, și nu l-am auzit.” :))

Așa că spaima a fost degeaba. De atunci, în fiecare noapte fac cu schimbul la dormit sus: așa s-au înțeles. Și nimeni nu a pățit nimic. Așa că, dragi mămici, vă sfătuiesc să aveți curajul să faceți pasul ăsta cât de devreme, nu ca mine. 🙂

P.S.: Mă gândesc cât voi suferi când vor merge la facultate și se vor muta de-acasă.

Perle de copil mic – funny

Fiică-mea, care acum are 5 ani, e o figură, și nu încetează să mă uimească cu răspunsurile pe care le dă uneori. Îmi pare rău că până azi nu am notat undeva toate perlele pe care le-a scos de când a început să vorbească, dar niciodată nu e prea târziu, nu?

1. După Crăciun, vine frate-meu, de 21 de ani pe la noi. Și o întreabă:

– Ce ți-a adus Moș Crăciun?

– Hahaha! Tu nu știi că nu există Moș Crăciun?

Apoi, uitându-se la mine:

– Hahaha! E așa mare și încă mai crede în Moș Crăciun.

2.  Stăteam noi două de vorbă, despre ce va face ea când va fi mare. Și o întreb:

– Și câți copii vrei să ai?

– Nici unul!

– ??? De ce?

– Păi de ce să fac copii? Să mă streseze, cum te stresăm noi pe tine? Și să mă pună să fac tot felul de lucruri pentru ei? Nici nu mă gândesc!

3. Se știe că oamenii beți și copiii mici spun adevărul. La fel și  Ale a mea, nu contează că jignește, ea spune ce are de zis. Așa că, i-a zis bunicului:
” – Bunicule, ești urât!
– Da, scumpo, sunt urât, că sunt bătrân.
– Nu, ești urât pentru că nu ești frumos!” – ce ziceți de logica asta? :))

4. Și tot din seria asta:

 – Câți ani ai, tanti?

 – 83

 – Oau! Înseamnă că mai ai foarte puțină viață. Știi, cu cât ești mai bătrân, cu atât ai mai puțină viață.

P.S. :Mă gândesc cum s-o fi simțit biata femeie.

4. Urmează ziua mea, așa că s-a gândit ea la ceva:

 – Știi ce cadou o să-ți fac de ziua ta, mami? O să te ascult și o să fiu cuminte. Dar să știi că așa cadou se face doar o dată pe an!

5. Nașii noștri au o fetiță tare isteață. Și, la masă, ei sting televizorul. Parcul cu flori e chiar în fața casei, iar televizorul, cu spatele la parc. Și, într-o zi, când avea doar 3 ani, pe când mânca fetița, mama ei vrea să stingă televizorul, pentru că nu era atentă la mâncare, doar la desene.

 ”- Mami, nu stinge televizorul, pentru că eu nu mă uit la televizor, eu admir florile din parc. Și chiar nu mă deranjează dacă merge și televizorul.” Șmecheră, nu? :))

5.  – Mami, tu când o să mori? m-a întrebat fiică-mea.

– Nu știu, dar de ce întrebi?

– Că mă gândeam că înainte să mori, să nu uiți să-ți faci testamentul, și să-mi lași mie hainele tale, că-mi plac. Dar vezi, dacă te îmbolnăvești, să știi că poate o să mori. Să nu uiți de testament, da?” :))

6. Uneori rămân mască când aud ce scoate pe gură, la doar 5 ani, pentru că știe foarte multe lucruri, pe care eu le știam prin clasa a III – a:

– Du-te și adună-ți jucăriile, îi spun într-o zi, că imediat vine taică-tău și nu vrei să vadă ce dezastru ați făcut în cameră.

– Dar când vine tati? mă întreabă ea

– Cam în 10 minute.

– Ooo, păi am timp, 600 de secunde e muuult!

– ?!

6. Fiică-mea e total anti-somn. Și, într-o seară am avut niște musafiri care au stat până târziu, și pe la ora 11 seara, am mers cu copiii și cu ei, până la Mac Donald s.

A doua zi, fiică-mea îmi spune, hotărâtă:

– Acuma știu ce o să mă fac când cresc mare: bucătar la Mac Donald s, că așa o să pot să stau până noaptea târziu, și nu trebuie să dorm.

Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!

Cred că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, în pragul disperării. Şi asta din cauză că răbdarea a ajuns undeva pe fundul sacului. Eu, de cinci ani şi ceva stau acasă cu copiii. Vorba vine “stau”. Că, pe lângă faptul că trebuie să îi speli, să le faci şi să le dai de mâncare, să faci curăţenie non-stop (că parcă sunt nişte maşinării de făcut mizerie), trebuie să le şi dai atenţie, tot timpul.

Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.

Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.

Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.

Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.

Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂

 sursa foto

 

Tratamente naturiste pentru raceală, gripă şi tuse la copii, dar şi la adulţi

De ani buni, de toamna până primăvara, sărim dintr-o răceală în alta. Ba laringită, ba tuse, ba gripă…

În ultima vreme am încercat, pe cât posibil, să nu apelăm la antibiotice, dacă nu e neapărată nevoie (dacă nu avem febră mare sau infecţii). În plus, antibioticele la răcealile simple sunt “frecţie la picior de lemn”. Nu o spun eu, ci medici specialişti.

La copii, răcelile sunt cam inevitabile. Se ştie că sunt aproximativ 200 de tulpini de viruşi. În decursul vieţii, un  om le cam face pe toate. Şi, dacă a făcut un tip de răceală, în cazul în care nu a luat antibiotic, organismul îşi face anticorpi, şi a doua oară nu mai ia acelaşi fel de viroză. Cu cât îmbătrânim, cu atât răcim mai rar, deoarece deja ne-am făcut anticorpi pentru majoritatea tipurilor de viruşi. Bătrânii răcesc foarte rar. Am o vecină de 83 de ani care, de 5 ani nu a răcit deloc. Bunăcă-mea răceşte cam o dată pe an.

Despre copii se spune că răcesc de 8, 10 ori pe an.

În situaţia dată, am recurs la tratamente naturiste, sau chiar “leacuri băbeşti”.

Am întrebat femei de la ţară, şi toate mi-au spus că un bun remediu împotriva tusei este scaiul vânăt, cimbrişorul şi busuiocul. La răceală mai e bun teiul, măceşele, mierea şi lămâia. Plantele din imagine le-am primit de la o femeie şi sunt: busuioc, cimbrişor, scai vânăt, tei şi mentă.

Bineînţeles că nu am trecut direct la fapte. Am căutat informaţii despre fiecare plantă, cât şi cum se administrează şi dacă e bună şi pentru copii. Şi am aflat că la bebeluşi nu sunt tocmai indicate, însă la copii (ai mei au 2 ani şi 9 luni  – băiatul şi 5 ani – fata) sunt benefice, însă numai în perioada răcelilor. Plantele precum menta sau teiul nu sunt indicate decât în cantităţi foarte mici, deoarece pot provoca dependenţă.

Scaiul vânăt se poate găsi în farmaciile naturiste şi se administrează sub formă de ceai. Tratează tuse, bronsita, şi e bun şi pentru afecţiunie urinare. Denumirea îi vine de la culoarea cu tentă de albastru – violet. Se prepară conform instrucţiunilor de pe pachet.

Cimbrişorul are acţiune antibacteriană, fiind şi un bun expectorant. Este bun şi pentru colici şi enterocolite. Ceaiul de cimbrişor are efect tonic şi stimulent, bun pentru combatere anemiilor.

Busuiocul ameliorează simptomele răcelii și decongestionează căile respiratorii. Mai e bun şi la diaree, gripă, bronşită, cefalee şi infecşii urinare.

Teiul este bun în afecţiuni ale aparatului respirator: bronsita, astm bronsic, tuse cronică şi convulsivă, guturai, raceli, gripă cu febraă, faringite şi reducerea inflamatiilor gatului;
E bun şi în tratarea insomniilor, durerilor de cap, stărilor de nervozitate, tensiune psihică, migrene.
Tratează şi afecţiuni precum: amigdalite, laringite, stomatite si rinite. Însă, după cum am menţionat şi mai sus, la copii se administrează în cantităţi foarte mici, şi doar când sunt răciţi, deoarece are efect de sedativ.

Mierea, pe lângă alte proprietăţi, este un bun expectorant, diluează secreţiile bronhice şi combate tusea. La copiii sub un an, însă, mierea nu este recomandată, deoarece poate determina la sugari gastroenterite grave (botulism). Şi în cazul copiilor mai mari, trebuie să aveţi grijă, să nu fie alergici. În orice caz, nu trebiue exagerat cu consumul de miere. O linguriţă în ceai e suficient. Dar, atenţie, ceaiul trebuie să nu fie fierbinte, deoarece, nu doar că mierea îşi pierde proprietăţile, dar devine şi toxică.

Lămâia, la fel ca măceşele, e o sursă importantă de vitamina C. Lămâia are şi rol diuretic, antiseptic şi antiinflamator. Măceşele, pe lângă că fac imunitate organismului, sunt bune şi în caz de gripă, guturai, cistită şi multe altele.

Supa de pui şi legume face minuni, de asemenea, în cazul răcelilor.

Plantele de mai sus le puteţi găsi în toate magazinele naturiste, sub diferite forme. E important să respectaţi indicaţiile şi să nu depăşiţi dozele recomandate.

Sănătate şi numai bine!

 

Dovleci de Halloween făcuţi de copii la grădiniţă anul ăsta

După cum v-am promis, iată şi pozele cu dovlecii, opere ale copiilor (ajutaţi puţin de părinţi, recunosc). 🙂

După cum vedeţi, piraţii au avut un succes extraordinar anul ăsta. 🙂

Dar şi fetele – dovleciţe:

Cred că aţi recunoscut-o pe-a noastră. 🙂

Per total, au fost foarte drăguţi.

Cum se face un dovleac de halloween

Să faci un dovleac de halloween nu e mare filozofie, dar nici uşor nu e. Îţi ia cam jumătate de oră şi îţi trebuie ceva forţă. Nu recomand să lăsaţi copiii să-l sculpteze. 🙂

Îţi trebuie un cuţit cu vârful ascuţit şi care să taie bine.

Noi nu am avut un dovleac perfect rotund. Am primit unul de la ţară, dar a fost bun şi ăsta.

În primul rând, îi tai “capacul” de deasupra. Înainte de a-l tăia însă, marchează cu creionul linia pe unde vrei să o faci, ca să-ţi fie mai uşor. Apoi, cu cuţitul puţin înclinat înspre interior, începi să tai, adâncind cuţitul în dovleac, apoi scoţându-l, de mai multe ori.

Nu poţi să mergi cu o singură tăietură până-n capăt, că e prea tare dovleacul.

Apoi scoţi capacul şi-l cureţi de seminţe, după care îl cureţi şi în interior, cu o lingură din metal tare. Îi scoţi toate seminţele şi “aţele”.

După aceea, cauţi partea în care e mai frumos (pentru că, de obicei, dacă dovleacul a stat pe pământ cu o parte, arată mai urât), şi poţi începe să-i sculptezi ochii, nasul şi gura, în funcţie de forma dorită. Ca şi la capac, e de preferat să trasezi cu creionul liniile formelor.

Anul ăsta, dovleacul fiind pentru grădiniţă, nu l-am făcut deloc înfricoșător, ci ne-am propus să-l facem vesel. Fiică-mea a vrut neapărat să facem din el o “dovleciţă”, ca anul trecut ,aşa că am ascultat-o.

Am avut de la ceva jucării (legume, gen mr. potato) nişte mânuţe şi picioruşe, şi le-am înfipt în dovleacul nostru de halloween.

Nu stătea prea bine pe picioarele lui (sau ei 🙂 ), aşa că am rezemat-o. 🙂

 Am scos apoi capacul şi am introdus lumânarea.

La grădiniţă o vom machia, îi vom pune păr şi multe altele, promit că deseară sau mâine pun pozele cu rezultatul final, dar şi cu alte modele de dovleci, făcuţi de alţi copii şi părinţi. 🙂

Aşchia nu sare departe de trunchi

Noi, românii avem vorba asta: “Aşchia nu sare departe de trunchi”, care e similară cu:  “Ce naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.”

Sunt doar nişte proverbe, foarte simple la prima vedere, dar care ascund mult adevăr şi înţelepciune din popor.

În afară de moştenirea genetică, mai primim de la părinţi şi educaţia. Acestea două stau la baza caracterului nostru şi sunt structura pe care îl clădim. Aici aş adăuga un citat care mie îmi place: “Copiii învaţă să iubească din modul în care sunt trataţi de către părinţii lor şi din modul în care aceştia reacţionează faţă de greşelile lor.” (Dr. J. Gray)

Spuneam într-un articol (şi multă lume m-a contrazis) că până şi infidelitatea vine de la educaţia primită acasă. Dacă un copil vede, de mic, că părinţii lui nu sunt fideli unul altuia, lui aşa i se pare normal, şi când îşi va întemeia o familie, va prelua obiceiurile părinţilor lui. Dacă el a mâncat bătaie când a fost mic, la fel va proceda şi el cu copiii lui, şi chiar e convins că “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama creşte“.

Bineînţeles că mai sunt şi excepţii. Mai sunt şi oameni cu un caracter deosebit, dar care au crescut în familii dezbinate, în care palma şi pumnul făceau legea. Ei au învăţat de acasă educaţia cu “aşa nu!”.

Unde vreau, de fapt, să ajung, este că noi, părinţii, trebuie să încercăm să le oferim copiilor noştri modele de urmat, nu prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem. Trebiue să fim foarte atenţi la modul în care ne comportăm în preajma lor, pentru că ei copiază absolut tot. Iar copiii noştri sunt cei care alcătuiesc viitorul. Al lor, dar şi al nostru.