Marea schimbare: mutarea copiilor în camera lor

Poate fi ceva banal pentru unii, dar pentru mine, și cred că pentru orice mamă, a-i muta pe copii în camera lor e o mișcare destul de grea. Am mai încercat o dată, în urmă cu doi ani, iar cel mic a făcut a doua zi laringită și era să se sufoce în somn, dacă nu-l auzea taică-său. Așa că am i-am mutat din nou cu noi, și amânat cât am putut eu momentul în care îi voi muta la ei în cameră, pentru că dormeau în pătuțurile lor, lângă patul nostru, și îi știam în siguranță.

În primul rând, având paturi supra-etajate, îmi imaginam tot felul de scene, în care cel care doarme sus, cade din pat. Așa că soțul meu mi-a făcut pe plac, și am tăiat din pat, aducându-l pe cel de sus la un nivel mai jos. Înainte, copiii puteau sta în picioare pe patul de jos, și ajungeau cu capul exact la patul de sus. Normal că, după ce am tăiat din el, au dat de câteva ori cu capul, încercând să se ridice, dar nu s-au supărat, pentru că au crezut că au crescut ei mai mari. :)) Și cu ocazia asta le-am spus că, acum, că au crescut, trebuie să se mute.

Ei nu au protestat deloc, ba chiar le-a plăcut ideea, mai ales că le-am luat și o lampă care proiectează steluțe pe tavan. Cea care a suferit am fost eu, mai ales că așa au hotărât ei, ca în prima zi, cel mic să doarmă sus, iar fiică-mea, jos. Vă dați seama că am pus pe jos perne, în caz că va cădea din pat, însă nu a fost cazul, m-am speriat degeaba. Și, pentru că suntem la capitolul ăsta, mi-am adus aminte de un banc:

“Două mămici blonde vorbeau:

 – Dragă, dar de ce ți-ai pus copilul să doarmă pe dulap?

 – Pentru că noaptea trecută a căzut din pat, și nu l-am auzit.” :))

Așa că spaima a fost degeaba. De atunci, în fiecare noapte fac cu schimbul la dormit sus: așa s-au înțeles. Și nimeni nu a pățit nimic. Așa că, dragi mămici, vă sfătuiesc să aveți curajul să faceți pasul ăsta cât de devreme, nu ca mine. 🙂

P.S.: Mă gândesc cât voi suferi când vor merge la facultate și se vor muta de-acasă.

De cine îi e frică cel mai tare unei femei?

” – De cine îi e frică cel mai tare unei femei?

– De barză!”

Ar fi frumos să fie adevărată povestea cu barza, dar trebuie să înfruntăm realitatea.

Probabil că multe viitoare mămici îşi pun problema dacă să nască pe cale naturală sau să recurgă la cezariană. În aceste articole vă vom prezenta câteva dintre avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de naşteri, nu din perspectivă medicală deoarece nu suntem în măsură, ci din punctul de vedere al unor proaspete mămici. Dat fiind că nici una nu “a testat” pe propria-i piele ambele situaţii, şi deci nu poate face o comparaţie, ne-am decis să scriem împreună acest articol.

Iasmina

În cazul sarcinilor cu probleme sau dacă viitoarea mămică are peste 35 de ani, unii medici recomandă din start naşterea prin cezariană. Alteori, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu, medicul a decis să apeleze la cezariană în timpul travaliului. Data la care era preconizată naşterea a fost depăşită cu mai bine de o săptămână, aşa că medicul mi-a declanşat travaliul din cauză că nu mai aveam destul lichid amniotic. Împreună cu medicul am hotărât să încerc să nasc pe cale naturală, dar din cauză că nu m-am dilatat deloc, după 3, 4 ore, acesta a decis să-mi facă cezariană. Evident că după o astfel de operaţie, la a doua sarcină medicii nu mi-au mai dat de ales, ci au pus “verdictul” : cezariană, din prima.

Cristina

Eu am născut pe cale naturală, şi vă pot spune că până atunci nu mi-am imaginat că există durere atât de mare precum cea pe care am simţit-o în timpul travaliului, mai ales în ultimele ore. În momentele alea m-am gândit că nu voi uita niciodată chinurile prin care treceam, dar după ce mi-am ţinut fetiţa în braţe pentru prima oară, durerea din timpul naşterii nu mi se părea mai mare decât cea din prima zi de menstruaţie. Ştiu că a fot groaznic, dar nu-mi mai amintesc cât de rău a fost

Citeşte continuarea pe mamiştie.ro

sursa pozei

Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău

Îmi aduc aminte de perioada când eram gravidă şi mă dureau toate, mi se umflau picioarele etc, şi abia aşteptam să nasc odată, să scap Atunci se găsea câte-o babă sau câte-o femeie mai deşteaptă să-mi toată spună: “Bucură-te acum, cât e în burtă, că după ce iese va fi şi mai greu.”

Bă, şi se adeverea. Îeşea ghemotocul urlător, care nu te lăsa să dormi, şi nici nu mai puteai merge oriunde, ca înainte.

Ziceam apoi: “Abia aştept să-l văd că stă în funduleţ, sau că se ridică în picioare.” Şi iar auzeam replica cu “bucură-te acum, că tot ce face e că stă pe spate, mâncă şi doarme, că va fi şi mai greu.” Şi iar aveau dreptate. Plângea că vroia să se ridice, şi toată ziua trebuia să merg cu el de mânuţe, că n-avea stare.

“Off! Abia aştept să umble singur.” “Bucură-te! Că dup-aia va trebui să fii tot cu ochii pe el, că umblă peste tot, trage şi răstoarnă tot etc.”

Acum aud altă replică. Când eu spun” Off! Abia aştept să crească odată, să scap de pampers, biberoane etc.”

“Cum cresc ei, cresc şi grijile şi responsabilităţile. Ai să vezi tu, mai ales pe la 12 ani.”

Băi, eu deja mă enervez! Măcar să nu-mi mai spună nimeni nimic, să mă bucur şi eu, să am şi eu o speranţă că va fi mai uşor.

Şi ce credeţi? Merg la o petrecere, unde era o gravidă care se tot plângea că abia aşteaptă să nască. Şi ce mă aud că spun? “Bucură-te acum, cât e în burtă, că după ce iese va fi şi mai greu.”

Aşa că hai să ne bucurăm! 🙂

Sursa pozei

Alimentele din ziua de azi

Mă tot gândeam eu de ceva vreme încoace cât de importantă este mâncarea pentru noi, şi ce puţină importanţă îi acordăm, totuşi. Cred că ştiţi proverbul ăla: “Eşti ceea ce mănânci.” Păi chiar aşa şi e.

Pe mine mă îngrozeşte de-a dreptul gândul că copiii mei vor creşte, vor merge la şcoală şi vor mânca tot felul de porcării pline de E-uri aproape imposibil de evitat. Deocamdată, eu pot controla alimentaţia lor şi încerc, pe cât posibil să evit anumite alimente, cum ar fi, spre exemplu, carnea de pui din supermarketuri. Din câte am auzit şi am văzut şi în documentare, puiul, din ou ajunge pe raft în trei săptămâni. Voi vă daţi seama câţi hormoni bagă în ei? Şi în plus li se mai administrează şi tot felul de antibiotice, pentru că altfel, picioarele lor nu ar putea susţine greutatea corpului. Consumând carnea lor, devenim imuni la antibioticele respective. Cel puţin, mie mi s-a întâmplat recent să fac un tratament cu antibiotice şi să nu aibă nici un efect.

Asta, ca să nu vă mai spun că am rămas şocată când am auzit de la câteva prietene învăţătoare că fetiţelor de 8 ani le vine menstruaţia şi le cresc sânii. De ce? Din cauza alimentaţiei!

Aşa că, când vine vorba de pui, prefer să cumpăr un pui care a fost crescut la ţară, în condiţii naturale. Şi am noroc că, la noi în Baia Mare, în fiecare vineri şi sâmbătă vin pe Platou (băimărenii ştiu) nişte comercianţi care vând produse naturale. Şi preferăm să dăm chiar dublu pe un pui, dar să ştim că e ok. Şi să vedeţi voi diferenţă de gust… exact gustul puiului din copilărie.

Şi să nu mai vorbesc de mezelurile de la noi… că mai bine mânci slănină cu pită şi cu ceapă, decât să consumi salam cu 10% carne…

Sursa pozei

Zilele delicate

Cred că ştiţi cu toţii la ce mă refer când spun “zile delicate”. Aşa denumesc cei care fac reclame zilele în care femeile sunt pe ciclu, pe roşu, pe stop, menstruaţie sau cum li se mai spune. Şi m-am hotărât să vă scriu câteva cuvinte despre asta, chiar dacă unii consideră că e un subiect greţos sau mai ştiu eu cum.

Încep cu un banc:

“Adam şi Eva în Grădina Raiului, după momentul în care Eva l-a convins pe Adam să muşte din fructul oprit.

Vine Dumnezeu furios şi-i spune Evei:

– Eva, pentru păcatul mare pe care l-ai săvârşit vei plăti cu sângele!

La care Eva:
– Auzi, Doamne, dar pot să plătesc în rate lunare?”

 

Nu ştiu cum se simt altele, dar eu cam aşa mă simt, ca şi cum a venit ziua în care tre să-mi plătesc rata. Cea mai nashpa e prima zi, că restul nu sunt chiar aşa rele.

Tare aş vrea o dată în viaţă să se simtă şi bărbaţii aşa. Nu din răutate, ci doar ca să ne înţeleagă.

– Ce ai, tu, de eşti nervoasă?

– Sunt pe roşu… 🙁

– Păi dă-te jos de pe el :))))

Şi tot soiul de glume d-astea, când ţie îţi vine să mergi în capătul lumii şi să stai acolo toată ziua.

Hai să vă descriu eu cum ar arăta prima zi, ca să fie o zi suportabilă: să stai în pat, la căldură, cu o ciocolată caldă în botniţă, uitându-te la filme romantice sau comedii. Nimeni să nu te deranjeze cu nimic, să nu-ţi ceară nimic, poate doar să-ţi dea un pupic pe frunte, în semn de consolare. Să nu te-trebe nimeni ce ai, doar să-ţi aducă masa la pat şi să nu-ţi urle copiii… Cam atât… dar poate-n altă viaţă…

Oricum,  toată lumea are de suferit, mai ales partenerul, care şi el are stop vreo câteva zile, şi chiar şi copiii, că o zi mama lor e indispusă…

Cred că cel mai bine e descrisă ziua respectivă în piesa “Nu am chef azi”, chiar dacă fără intenţie:

Nu am chef azi, nu am chef azi,
N-am chef de nimic.
Nu am chef azi, nu am chef azi
De vodca sau de gin,
Tequila, rom sau vin
Tigari, nu mai vorbesc
Iar pe tine, pe tine,
Pe tine te urasc.

Vama – Nu am chef azi

 

Femeia din ziua de astăzi

Am avut astăzi o discuţie în contradictoriu cu cineva care susţinea că o femeie trebuie să muncească la fel de mult ca un bărbat şi că femeile sunt egale cu bărbaţii. În legătură cu asta vreau să vă arăt şi vouă un e-mail pe care l-am primit, în genul ălora care tot circulă, şi unde sunt gândurile unei femei din zilele noastre, care vrea să fie şi femeie şi bărbat:

“MOTTO
Iubire, vezi cã azi ajung tîrziu acasã: LA 1.00 AM TELECONFERINTÃ, LA
2.00 NASC, LA 3.00 AM MITING

Odatã, la serviciu, am dat de o colegã nervoasã la toaletã. Iesise din cabinã, îsi netezea fusta si bombãnea: “Stii bancu-ãla cu Itic?”. N-am stiut dacã vorbeste cu mine, asa cã am mormãit incert, în asa fel încît, la o adicã, sã reiasã cã eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scãpat astfel de propria-mi mutrã buimacã: “Cicã se ruga Itic toatã ziua la Dumnezeu: dã, Doamne, sã cîstig la loterie! Ajutã-mã, Doamne, sã cîstig la loterie, hai, Doamne, zãu, de ce nu mã ajuti si pe mine sã cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta vãicãrealã, se repede la el: mã, Itic, pe cuvînt cã te-am auzit si m-am strãduit din rãsputeri, dar te rog frumos, ajutã-mã si tu putin: joacã la loterie!”
Am hãhãit cu ea un pic, dar asteptam legãtura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Asa si eu, dragã: tocmai am fãcut acum un test de sarcinã care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcã mã screm de vreo patru ani sã rãmîn gravidã si degeaba! Dupã aia însã, brusc, mi-a bubuit mintea cã de la ciclul trecut n-am mai fãcut sex, de fapt! Cã eu cu bãrbatã-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcã îmi fac pãrul cu drotul, pantofii cu cremã si botul cu ruj.”
Verificã-ti agenda, am putea sã ne vedem azi la 1.45 sã luãm lunch-ul si sã facem un copil?
Mã uitam la ea cu ceva ce fusese pînã de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigurã: femeie de carierã, obsedatã de promovare, leafã, autoritate si performantã. Vorbea jumate-n englezã, jumate-n românã, cum se poartã acum, era toatã numai taioare, promousãn, targhet, ãuernes, marchet, pablic-rileisãns, plening, risãrci, fidbec. Damã spirt, cu pãrul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fãrã-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomicã si de bãrbatii care cred cã femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si fãcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului nãpraznic si
ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au fãcut consiliu de familie, cu pãrinti si cu socri, cu tot, si au decis sã aibã un bãiat si o fatã, neapãrat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat sã aibã si-un pechinez, numai cã progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lãsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscãtura. Apoi se strecura în pat lîngã ea, dar n-o trezea niciodatã pentru sex, fiindcã el trisa, seara nu fãcea dus, nu mai avea timp. Fãcea doar dimineata. Ea vãzuse-n filme cum femeile de carierã îsi fãceau test de sarcinã la WC-ul firmei, deoarece acasã nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare datã era cã numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fãt, mai trebuia si ceva de le el, parcã. Dar el avea de învãtat ca s-ajungã docent, ea avea de ajuns cea mai sefã si de cîstigat bani. Copiii nu apãreau, iar cuscrii fãceau deja consilii numai între ei, hotãrau ceva, însã rezolutia rãmînea nerostitã, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu rãspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau sã mai si trãiascã, ea îi desenase douã ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadã.
Femeile s-au opintit cîteva secole sã ajungã egale cu bãrbatii, iar acum nu mai stiu cum sã scape de acest groaznic privilegiu.
Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului cã ne dã sansa extraordinarã de a lucra si-n weekend, ca sã ne afirmãm si sã ne tinem de deadline. Sefii pleacã de vineri la prînz si-i mai vezi luni dupã-masã, cînd se desteaptã din mahmutreli de cinci stele.

Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, cã de-aia ai dat atît din coate si-ai fãcut ulcer de cînd mãnînci numai kebab în chiflã, la serviciu, ca sã ajungi femeie de nãdejde.Firma te-a rãsplãtit cu douã dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tãu personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicãtit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pãtrãtici si te trezesti       tipînd. Nu pentru cã te înnebunesc folderele, ci pentru cã e deja 7.30 si la 8 trebuie sã fii la firmã si-ai dormit strîmb si-ti stã bretonul ca o bidinea. Scuzã-mã, te las putin pe fir, cã mã cere unul de nevastã… Munca e bunã numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dã si rãgazul sã-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede cã trebuie sã ametesti muncind cinci zile pe sãptãmînã si sã ametesti în bar douã zile pe sãptãmînã. Ãsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plãsmuirea bolnavã a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueazã cã o femeie poate face orice, dacã vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrãneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe sãptãmînã (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spalã vase si-o asteaptã pe ea cu masina la firmã, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd opereazã el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sã
investeascã. Femeile care au vãzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasã drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia cã se poate orice. Cã sotul, copilul, ciobãnescul german si siameza asteaptã oricît, ei latrã la unison de mîndrie cã au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivã, ajungi sã le întelegi masochismul, pînã la urmã. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carierã are acasã un inginer care scapã la 4.00 de la uzinã, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperatã ca sã nu cumva sã fie promovatã alta în locul ei, la o adicã, femeia se înscrie deja la divortul part-time si faciliteazã hîrjoana extraconjugalã a bãrbatului constrîns de hormoni. Cînd constati cã fetita ta îi spune “mamã” soacrã-tii (care
nici nu te-a vrut de norã, fiindcã nu pãreai gospodinã si uite cã stia ea ce stia) si bîzîie cã pe bonã o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu sã-ti dai demisia. Copilul nu întelege cã tu crãpi muncind ca sã aibã el garsonierã-n Bucuresti cînd terminã liceul (dacã l-o termina, cã tu n-ai timp sã-i verifici lectiile). Copilul vrea sã stai lîngã el, caldã, pufoasã, atentã, sã simtã dragostea ca pe o pernã de plus. Dar tu, care-ai rãspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ãla de nevastã, si i-ai spus lui “da”, acoperind o secundã telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sã vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carierã de dragul familiei.

Mircea, fã-te cã trãiesti!

Apropo, cînd ti-ai închis ultima datã telefonul, ca sã vezi un film fãrã sã te deranjeze nimeni? Nu e cazul, cã pe vremea cînd ai vãzut tu ultimul film încã nu se inventaserã telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roatã si fir cîrliontat.
Vasãzicã: ultimul film vãzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte cititã a fost “Notiuni de introducere în ciberneticã”, ultima iesire în naturã a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima datã cînd ai gãsit alimentara deschisã în drum spre casã încã se gãsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odatã i-ai fãcut uneia o confesiune prin fax, încã îi cumperi copilului haine cu douã mãsuri mai mici, fiindcã atît purta cînd te-ai angajat, ultima datã cînd ai fi vrut sã faci sex aveai ciclu, iar ultima datã cînd ai fãcut sex te-ai inhibat, fiindcã uitasesi sã-i spui ceva contabilei. Nu i-ai mai spus bãrbatului din viata ta “te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui sã i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupã ce-l ameninti sã nu cumva sã uite sã-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, cã-ti vine sigur desearã sau mîine.
Am chiulit si-am sã chiulesc cu voluptate de la muncã, întotdeauna. Chiuleste si tu, salveazã-ti viata, femeie! Atît cît se poate.
Ia bunul simt, în doze homeopatice. Sã stii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viatã le-am cãpãtat fugind de rãspundere. Cea mai bunã bere pe care am bãut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bunã, ci în Herãstrãu, cînd o tãiasem de la sedinta de redactie, lãsînd vorbã cã mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sã strîng apa. Mi-a rãmas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau cã intraserã deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fã-te cã lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe.

Pînã cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua sã ne prefacem cã trãim.”

Primul articol

Credeam că e floare la ureche să scrii și să îți așterni gândurile, dar nu e deloc, mai ales când ști ca vor fi citite…
Ceea ce vreau prin acest blog e să-mi împart experiența, de orice fel, cu cititorii. Am învățat multe de la viata, mai ales în ultimii ani, și sper să transmit, măcar o parte, și altora.
De multe ori, viața te ia prin surprindere și te șochează cu ce-ți oferă; se spun multe despre viață, dar din ce-am auzit, cel mai mult îmi place: “viața e un dar; a o trăi este o artă”.
Nu știu dacă credeți în destin. Unii spun că destinul ți-l faci singur. Eu cred în destin, dar mai cred și că avem întotdeauna posibilitatea de a alege, în fiecare zi alegem ce facem cu viața și cu timpul nostru, și avem atâtea opțiuni… Parcă prea multe.
Dar să nu-mi pierd ideea. Voiam, prin acest prim articol, să vă spun despre ce am de gând să postez pe acest blog:  câte o rețetă (pentru că îmi place să gătesc),  un gând sau o experiență de viață, de ce nu?
Cred că știți cu toții cum e viata de mămică tânără în aceste vremuri nebune, iar dacă nu știți, vă voi spune eu.
Zic “vremuri nebune” pentru că parcă a înnebunit toată lumea, iar timpul a intrat în sac… nu-ți mai ajunge sa faci nimic, sau cel puțin să faci așa cum trebuie, și atunci apare superficialitatea, care e la putere în zilele noastre. Facem totul doar să fie făcut, iar calitatea nu mai contează… Ceea ce e dureros, pentru că așa vom deveni și noi în timp, superficiali, și așa învață și copiii noștri să fie, și nu e bine deloc.