Cum se scrie corect: înșeală sau înșală, așează sau așază, vrăjeală sau vrăjală

A înșela e un verb pe care sper să nu-l folosesc prea des. 🙂 Însă, dacă tot îl folosim, ar fi bine să-l scriem corect.

Pentru verbul a înșela, cu sensul de a induce în eroare, a încălca fidelitatea, a greși, la timpul prezent, persoana a III – a singular, forma corectă este înșală.

La fel este și pentru verbul a așeza – corect este el/ea așază, nu așează.

Regula este destul de simplă: dacă avem literele “ș” sau “j” în interiorul radicalului verbului, vom avea  -a,  ca în cazurile de mai sus, dar unde literele “ș” și “j” sunt la sfârșitul radicalului, vom avea -ea, cum e la verbul a trișa – el/ea trișează, “a dirija” – el/ea dirijează, “a plonja” – el/ea plonjează, “a furișa” – el/ea furișează.

Pentru substantive nu mai e aceeași regulă. La substantive, pur și simplu se adaugă sufixul -eală. Astfel, corect este greșeală, nu greșală, vrăjeală, nu vrăjală, tânjeală, nu tânjală, moleșeală, nu moleșală.

Când se scrie cu un i, când se scrie cu doi i şi când se scrie cu trei i

Ieri mi-a spus cineva că niciodată n-a înţeles cum stă treaba cu i – urile de la sfârşitul cuvântului, şi că s-ar bucura tare mult dacă i-ar explica cineva într-un mod cât mai simplu, fără termeni gramaticali greu de înţeles. Sper că din ce voi scrie aici, va înţelege.

În liceu, profesoara de română ne atrăgea mereu atenţia, şi spunea că nu se zice “doi de i”, ci “doi i”, aşa cum nu se spune “doi de cai”, ci “doi cai” sau “doi de pantaloni”, ci “doi pantaloni”.

O să încep cu cuvintele care sună ca şi cum ar avea doi i la final, dar, de fapt, se scriu cu un singur i:

  • noştri şi voştri
  • pantaloni albaştri,  ochi negri. În acest caz, adjectivele sunt la plural, nearticulate.

“Roșu”, indiferent de sensul pe care îl are, la plural (ca-i leguma, ca-i culoarea) se scrie cu doi i, întodeauna!

Când sunt articulate cu articolul hotărât -i, (cel care e aşezat la sfârşitul cuvântului), se scriu cu doi i. În acest caz, adjectivul preia, prin inversiune, articolul de la substantiv:

Albaştrii pantaloni din vitrină mi-au plăcut.

Am văzut croiul acelei roşii rochii.

Negrii  ochi m-au tulburat.

Atenţie! Dacă  se face referinţă la negrii, ca oameni de culoare, atunci, la plural se scrie cu doi i.

  • mândri, membri, miniştri, maiştri –  sunt cuvinte care se scriu tot cu un singur i când sunt la plural şi nearticulate. Când sunt însă articulate cu articol hotărât, se scriu cu doi i:

Mândrii feciori din sat au trecut pe la noi.

Membrii comisiei au greşit.

Miniştrii guvernului au fost felicitaţi.

Toţi maiştrii  şi-au făcut norma.

De fapt, ca să înţelegeţi mai uşor, toate aceste cuvinte se supun regulii pe care o veţi găsi mai jos:

Când substantivele şi adjectivele, la singular, nu se termină în i, şi nici nu au penultima literă un i, cum sunt: maistru, socru, ministru, codru, negru, arbitru etc., se scriu cu un singur i când sunt la plural şi nearticulate: maiştri, codri, socri, miniştri, negri, arbitri, şi cu doi i, atunci când sunt articulate cu articol hotărât (articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului): codrii de aramă, socrii mei, miniştrii competenţi.

De multe ori, însă, ne dăm seama greu când există articol hotărât şi când nu există. În acest caz, punem cuvântul la genul feminin, unde articolul hotărât nu este  -i, ci este  -le. Înlocuim, în minte, cuvântul la masculin cu cel le feminin. Dacă la feminin trebuie pus articolul -le, atunci, şi la masculin trebuie pus articolul -i. Iată şi câteva exemple, ca să înţelegeţi mai uşor:

Dacă avem de scris undeva: “membri ai comisiei” şi nu ştim cum să scriem, înlocuim în minte cu substantivul la feminin: ” membre ale comisiei”  – nu are articolul -le, aşadar, nici membri nu va avea doi -i.

Dar dacă avem de scris “membrii comisiei” şi nu ştim dacă se scrie cu un i sau cu doi i, înlocuim în mintecu “membrele comisiei” – avem articolul -le, aşadar, membrii se scrie cu doi -i.

Dacă avem de scris: “acei domni sunt nişte maeştri“, înlocuim în minte cu “acele doamne sunt nişte maestre” – nu are articolul -le, aşadar, nu se scrie cu doi -i.

Dar dacă avem de scris: “maeştrii deghizării”, înlocuim în minte cu “maestrele deghizării” – are articolul -le, aşadar, aici, maeştrii se scrie cu doi -i.

O să continui acum cu cuvintele care se scriu cu doi -i, dar şi cu trei -i:

  • Substantive şi adjective:
  1. la genul masculin, substantivele şi adjectivele care au penultima literă -i, cum sunt: , macaragiu, copil, fiu, zglobiu, argintiu etc. se scriu, atunci când sunt la plural, cu doi -i: macaragii, copii, fii, zglobii, argintii;
  2. tot aceste cuvinte, atunci când sunt articulate cu articol hotărât (cel care e aşezat la sfârşitul cuvântului), se scriu cu trei -i: macaragiii, copiii, fiii, zglobiii (copii), argintiii (brazi);
  3. când sunt la cazul genitiv (cel care exprimă posesia sau apartenenţa) şi dativ (care răspunde la întrebarea Cui?), numărul plural se formează de la forma de Nominativ plural a cuvântului, la care se adaugă terminația -lor. Prin urmare, dacă la Nominativ plural cuvântul are 2 i (rosu-rosii, farmacie-farmacii, copil-copii), și G-D-ul plural vor avea 2 i (Roșiilor din ciorba trebuia sa le cureți pielița. / Rețeaua farmaciilor de stat / Copiilor le plac bomboanele.). Daca pluralul cuvântului e într-un singur i la Nominativ (ministru-miniștri, tablou-tablouri, floare-flori), si G-D-ul plural vor avea un singur i (ministrilor, tablourilor, florilor).
  4. tot aceste cuvinte se scriu cu doi -i şi când sunt la cazul vocativ (cel care se exprimă prin strigare şi are după el semnul exclamării sau virgulă): Macaragii/copii/argintii (se poate referi la o echipă), veniţi aici!
  5. celelalte substantive masculine, cum sunt:  băiat, cal, zidar, frumos, mare etc. se scriu cu doi -i atunci când sunt articulate cu articol hotărât: băieţii, caii, zidarii, frumoşii, marii;
  6. substantivele la genul feminin care au penultima literă  -i: cofetărie, prostie, fistichie, zglobie etc., atunci când sunt la plural, se scriu cu doi -i: cofetării, prostii, fistichii, zglobii;
  7. tot aceste cuvinte, formează doi -i  în interiorul cuvântului, când sunt articulate cu articol hotărât cofetăriile, prostiile, fistichiile, zglobiile (fete);
  8. şi tot aceste cuvinte, atunci  când sunt la cazul genitiv (cel care exprimă posesia sau apartenenţa) şi dativ (care răspunde la întrebarea Cui?),  formează doi -i în interiorul cuvântului: cofetăriilor, prostiilor;
  9. substantivele la genul feminin care la plural se termină în  – i (cărţi, săgeţi, găleţi, ), se scriu cu doi -i atunci când sunt la genul genitiv (care exprimă posesia) şi dativ (care răspunde la întrebarea Cui?) la singular: coperta cărţii, vârful săgeţii, mânerul găleţii;
  10. celelalte substantive feminine, sau chiar adjective, dacă la plural (atenţie, nu la singular, ca mai sus) se termină în – i, precum: telecomandă – telecomenzi, lopată – lopeţi, pătură – pături, cuminte – cuminţi, se scriu cu doi – i dacă sunt în cazul genitiv (cel care exprimă posesia sau apartenenţa) şi dativ (care răspunde la întrebarea Cui?), la singular: butonul telecomenzii, coada lopeţii, căldura păturii, cuminţii fete i-am dat o floare;
  11. substantivele în cazul neutru, cum ar fi: pat, creion, şerveţel etc., nu se scriu cu doi i.
  • Verbe
  1.  Verbe de conjugarea I (care  se termină în a la infinitiv) cum sunt: a vedea, a dansa, a mânca nu se scriu niciodată cu doi i;
  2. Verbe de conjugarea a II-a (care  se termină în ea la infinitiv), cum sunt: a vedea, a avea, a plăcea, de asemene, nu se scriu cu doi i;
  3. Verbe de conjugarea a III-a (care  se termină în e la infinitiv) cum sunt: a zice, a scrie, a ţine, a face, a cerne se scriu cu doi i:

– dacă rădăcina (rădăcina este baza de la care se alcătuiesc, cu ajutorul sufixelor gramaticale şi al desinenţelor, formele unui cuvânt. De exemplu, în formele verbului merge, rădăcina este merg- ) se termină în i (scri, ţi) formează doi i:

3.1. la modul indicativ, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular (tu scrii, tu ţii);
3.2. la modul indicativ, timpul viitor popular, persoana a II-a, numărul singular (tu o să scrii, tu o să ţii);
3.3. la modul conjunctiv, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular (tu să scrii, tu să ţii)

– dacă rădăcina nu se termină în i ( zic, fac, cern), nu formează doi  i.

4. Verbe de conjugarea a IV-a (care  se termină în i sau Î la infinitiv):

4.1. dacă se termină infinitiv în i, cum sunt: a citi, a vorbi, a şti, a fi:

– în general, se scriu cu doi i la modul indicativ, timpul perfect simplu, persoana I, numărul singular (eu citii, eu vorbii). Excepţii de la această regulă sunt verbele precum: a şti şi a fi.

– unele verbe, precum a şti şi a veni se scriu cu doi i  la:

  • modul indicativ, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular: tu ştii, tu vii;
  • modul indicativ, timpul viitor popular, persoana a II-a, numărul singular tu o să ştii, tu o să vii;
  • modul conjunctiv, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular tu să ştii, tu să vii.

– verbul a fi formează doi i la:

  • modul indicativ, timpul viitor popular, persoana a II-a, numărul singular tu o să fii
  • modul conjunctiv, timpul prezent, persoana a II-a, numărul singular tu să  fii
  • impertativ (poruncitor, care ordonă), persoana a doua, numărul singular, forma pozitivă: fii! (la forma negativă are un singur i: nu fi!
  • în rest, se scrie cu un singur i, cum ar fi la:
  • – imperativ negativ: Nu fi obraznic!
    – condiţional prezent: aş fi, ai fi
    – condiţional perfect: aş fi fost, ai fi fost, ai fi spus, ai fi făcut
    – conjunctiv perfect: să fi ştiut, să fi fost, să fi avut
    – viitor: voi fi, vei fi
    – verb + fi: pot fi, poţi fi, să poată fi, să poţi fi, vei putea fi.

Atenţie! Verbele care se termină la infinitiv în doi i, cum sunt: a înmii, a prii, a pustii:
– formează 3 i la modul indicativ, timpul perfect simplu, persoana I, numărul singular: eu înmiii, eu pustiii;
– formează doi i la modul indicativ, timpul viitor eu voi înmii, tu vei prii, el va pustii etc.,  şi modul contiţional, timpul prezent: eu aş înmii, tu ai pustii etc.

4.2. Verbele care la infinitiv se termină în î, cum sunt: a coborî, a doborî, a urî, nu formează doi i niciodată.

Sper ca acest articol să vă fie de folos.

 Mulțumesc, Angela Celea, pentru contribuție!

Când, cum şi unde se pune virgula

De multe ori, din cauza virgulei care nu e pusă unde trebuie, sau care lipsește dintr-un text prin care cel ce-l scrie  vrea să spună ceva, reiese cu totul şi cu totul altceva. Iată nişte exemple amuzante:

Vindem cizme din piele, de damă. Dacă virgula lipsește, avem : “Vindem cizme din piele de damă.”

– Camelia, Ion te cheamă! Dacă virgula e pusă greşit, iese cu totul altceva: “Camelia Ion, te cheamă.”

– Hai să mâncăm, copii! Dacă nu punem virgula, iese: “Hai să mâncăm copii!”.

Nu, voi veni mâine după tine. Dacă lipseşte virgula, iese: “Nu voi veni mâine după tine.” Şi exemplele pot fi multe…

Iată când şi unde, în propoziţie, se foloseşte virgula şi rolul ei (am încercat să explic cât se poate de simplu; sper că se înţelege):

  • Virgula separă construcţiile în cazul vocativ de restul propoziţiei: Scumpa mea, promit că mâine te voi vizita! sau: Pleacă de-aici, măi copile!
  • Virgula separă interjecţiile de restul propoziţiei: Vai, dar ce dezastru ai făcut în bucătărie!
  • Virgula separă apoziţia de restul propoziţiei. Pe scurt, apoziţia e un cuvânt care aduce explicaţia unui termen şi intră în egalitate cu el: Amica mea, Ioana, va veni luni pe la noi.
  • Virgula marchează predicatul care lipseşte din propoziţie, sau predicatul eliptic: Eu i-am cumpărat un fular de Crăciun, şi mama, o căciulă. sau: Am făcut mâncare şi tu, nimic.
  • Virgula separă părţi de propoziţie de acelaşi fel, enumeraţie: Ieri am fost la ţară şi am fotografiat animale, păsări, fluturi şi un lan de grâu.
  • Virgula izolează construcţiile incidente de restul comunicării. Construcţiile incidente sunt cele care sunt suplimentare şi nu au nici o legătură sintactică cu enunţul sau propoziţia din care fac parte: Îţi voi spune, evident, totul. sau: A fost, la drept vorbind, un neserios.
  • Virgula se foloseşte când inversăm topica, adică ordinea părţilor de propoziţie sau a propoziţiei. Acest caz se întâlneşte adesea în poezie şi se numeşte inversiune. Dar iată un exemplu de zi cu zi: Până când, dragul meu, vei continua să fumezi?
  • De exemplu se desparte întotdeauna prin virgulă: Colega mea, de exemplu, e foarte bună la sport.
  • În faţa conjuncțiilor adversative dar, iar, ci, însă, ba, deci, aşadar, prin urmare, în concluzie, precum şi, sau, fie: Am vrut să-ţi cumpăr ceva, dar nu mi-au ajuns banii.
  • În frază, virgula marchează raportul de coordonare şi de subordonare.  Iată câteva exemple:
  1. Vom merge mâine la meci ca să câştigăm, să fim cei mai buni. (raport de coordonare prin juxtapunere. Virgula leagă propoziţiile care sunt alăturate, fără conjuncţie)
  2. Nu îmi place cum ai lucrat, prin urmare nu vei fi angajat. (virgula se pune întotdeauna înaintea conjuncţiilor sau locuţiunilor conjuncţional coordonatoare conclusive: deci, asadar, prin urmare, în concluzie)
  3. Ori mă scoţi în oraş, ori ne uităm la un film acasă. (virgula se pune înaintea conjuncţiilor disjunctive: sau, ori, fie, numai atunci când ele se repetă)
  4. L-am văzut ieri pe un vechi prieten, cu care am vrut să merg mai demult în Franţa. (virgula desparte atributiva explicativă de propoziţia principală)
  5. Virgula desparte propozițiile subordonate completivă directă sau indirectă, de loc, de timp, de mod, de scop, de cauză, condiţională, consecutivă, atunci când stau în faţa propoziţiei principale: Când voi avea timp, te voi vizita. (completiva de timp); Unde voi găsi cazare, acolo voi dormi la noapte. (completiva de loc).
  6.  Virgula desparte întotdeauna circumstanţiala de cauză, concesiva, consecutiva şi condiţionala, de propoziţia principală: Din cauza ta, acum trebuie să stau la serviciu peste program.
  7. Virgula desparte şi propoziţiile intercalate (introduse între părţile altei propoziţii): Eu, aşa cum am făcut întotdeauna, te voi susţine până la capăt.

Cum se scrie corect: sau şi s-au

După cum mai spuneam, tuturor ni se mai întâmplă să facem greşeli gramaticale. Şi asta nu ţine neapărat de cât eşti de inteligent. Cunosc oameni foarte deştepţi care mai fac câte o greşeală gramaticală atunci când scriu. Însă, uneori ni se pune etichetă în funcţie de asta, aşa că, pe cât posibil, trebuie să fim atenţi.

Cred că prin clasa a II -a am învăţat când se scrie sau legat şi când se scrie cu cratimă.

Se scrie “sau” (legat) atunci când cuvântul  poate fi înlocuit cu ori şi cu fie. În acest caz, “sau” este conjuncţie.

Şi se scrie “s-au” (cu cratimă) atunci când nu poate fi înlocuit, aici fiind vorba de un pronume în formă neaccentuată “s” + verbul auxiliar “au”.

Aşadar, ca să fie mai uşor de ţinut minte, este corect:

1. Sau la bal, sau la spital. Aici, sau poate fi înlocuit cu “ori”: Ori la bal, ori la spital.

2. Când au căzut, ouăle s-au făcut omletă.

Şi iată şi o propoziţie care include ambele variante (şi cu, şi fără cratimă):

3. S-au dus sau la mare, sau la munte.

Cum se scrie corect: iasă şi iese

De multe ori ni se întâmplă să facem greşeli gramaticale. Şi asta nu ţine neapărat de cât de inteligent eşti. Cunosc oameni foarte deştepţi care, însă, mai fac greşeli gramaticale atunci când scriu. Însă, uneori ni se pune etichetă în funcţie de asta, aşa că, pe cât posibil, trebuie să fim atenţi.

Cum se scrie corect: el iese sau el iasă? El să iese sau el să iasă?

La verbele care se termină în “i”, cum este şi “a ieşi”, avem verbe precum:

a iubi – el iubeşte, el să iubească

a muri – el moare, el să moară

a citi – el citeşte, el să citească

a ieşi – el iese, el să iasă.

Aşadar, dacă indicativul prezent se termină în -e, conjunctivul se termină în  – ă, cum este şi verbul : el coase, el să coasă.

Iar dacă indicativul prezent se termină în, atunci conjunctivul se termină în -e:

el dansează, el să danseze

el colorează, el să coloreze.

În concluzie, corect este:

Îmi iese perfect prăjitura cu mere.

Aştept să iasă soţul de la serviciu.