Usturoiul, strigoii și vampirii

Se știe că usturoiul e foarte sănătos, fiind printre primele antibiotice naturale. În trecut, la țară, pe când nu existau alte tratamente, oamenii mâncau usturoi cât de mult, mai ales în anotimpurile reci. Probabil ca să-i îndemne pe cât mai mulți să consume miraculosul usturoi, oamenii au născocit poveștile cu vampirii sau strigoii care se tem de usturoi și nu-l atacă pe cel care a mâncat usturoi mult. Pentru că, la drept vorbind, usturoiul nu are nici gust, nici miros plăcut, și nu-ți prea vine să-l consumi. Dar, de frica vampirului, îl mănânci, ce să faci? :))

Iar oamenii, mai ales la țară, chiar credeau în existența strigoilor, care, fie erau oameni care în timpul zilei se comportau normal, și noaptea se transformau, fie erau morți, și noaptea “înviau” ca să sugă sângele oamenilor sau al animalelor.

Se spune că în noaptea de Sf. Andrei, toți strigoii și strigoaicele se adună și se prind în horă deasupra turlelor biserici, și joacă cum joacă duminica oamenii-n sat, scoțând sunete care te asurzesc. Lăutari le sunt cucuvelele și huhurezii, și joacă până la cântatul cocoșului, după care se reîntorc în morminte sau la casele lor. Și vai de cel ce trece pe lângă acea biserică, pentru că toți strigoii tabără pe ei și-i amuțesc sau îi nenorocesc pe viață.

După ce se satură de jucat, încep și se bat cu coasele, atunci când căpetenia lor strigă: “usturoi roșu!”, și se bat până când spune iar “usturoi alb”. Ei se bat, dar nu se taie, că de se taie, ar recunoaște oamenii pe cel care e strigoi.

În noaptea de Sf. Andrei, sau marți noaptea, strigoii umblă pe la casele oamenilor să le sugă sângele, și vai de cel ce n-a mâncat usturoi. Strigoiul bate la uși și la geamuri să-i dai drumul în casă, de bunăvoie. Și dacă faci asta, strigoiul te chinuie în toate chipurile. Dacă nu i se deschide, el strigă pe nume un lucru din casă: “Scaun, deschide ușa!”, iar dacă scaunul nu e întors cu picioarele în sus, prinde viață și deschide ușa strigoiului. De aceea, marți seara, țăranii întorceau obiectele din casă cu fundul în sus.

Dacă ai mâncat usturoi, strigoiul nu-ți poate face nimic, dar de nu, te chinuie până te omoară. Iar cine moare, se transformă și el în strigoi. El umblă noaptea, și, neplăcându-i singurătatea, își strigă rudele, să le sugă sângele, să nu mai fie singur.

Așa că oamenii, ca cel îngropat să nu se transforme în strigoi, îi îndesau în nări boabe de tămâie, să nu poată respira, la fel și în urechi, să nu audă cum îl strigă diavolul și în gură, să nu spună numele rudelor lui.

Se știa cine e strigoi, dacă, atunci când îl dezgropau, era întors cu fundul în sus, pe o parte sau cu mâna sub falcă. Ochii îi erau roșii, iar trupul nu era răcit. Atunci, i se înfige în inimă un țăruș sau un par de fier, și strigoiul moare de tot. Trupul îi e trecut peste hotar și e ars.

Oricum, fie că credeți sau nu că există strigoi, e bine să mâncăm usturoi. Ce e sigur e sigur. :))

Bibliografie: Carte de superstiții, Iași, editura Porțile Orientului, 1993.

Superstiții legate de zilele săptămânii, în tradiția populară

Știm cu toții că există oameni superstițioși, și au fost de când lumea. De mii de ani, oamenii au observat că dacă fac un anumit lucru într-o anumită zi, ceva se întâmplă. Astfel s-au creat superstițiile, transmise prin viu grai.

La țară, și acum se păstrează anumite tradiții, unele chiar superstiții, legate de fiecare zi a săptămânii:

Luni nu se dă bani la nimeni. Cine dă bani lunea, va da toată săptămâna. Iar dacă luni primești bani, bucură-te, că toată săptămâna vei primi. Tot luni, nu trebuie să speli haine, pentru că unul din casă va face bube. Nici ouăle din cuibarul găinilor nu se iau lunea, pentru că acel cuibar va fi părăsit. Și cine postește lunea, va avea noroc toată viața. Dacă o femeie vrea să aibă copii și nu poate, trebuie să postească 12 zile de luni, în șir.

Tot luni nu e bine să-ți tai unghiile, căci prietenii îți vor deveni dușmani.

Marți nu trebuie să te pornești în călătorii, că îți va merge rău. La fel și sâmbăta. Tot marțea, seara, nu se stă noaptea până târziu, și nu se lucrează după ce apune soarele.

Miercuri e ziua Maicii Domnului și se postește în cinstea ei. Dacă nu postești, vei avea necazuri.

Joia, în Joia Mare, femeile trebuiau să termine de tors cânepa. Este și ziua binefăcătoare pentru sufletele morților.

Vineri, fetele mari mănâncă o singură dată pe zi. Vinerea nu se coase, căci te înțepi la mână, și-ți va ieși “bubă neagră”. Vinerea e zi primejdioasă, și trebuie postit, mai ales femeile.

Sâmbăta nu se mănâncă de dimineață, deoarece în această zi se împărtășește îngerul. Dacă sâmbăta te pui să croiești ceva, sau să începi un lucru, termină-l până seara, că de nu, te poți îmbolnăvi. Toate visele pe care le ai sâmbătă noaptea, spre duminică, se împlinesc.

Duminica nu se plantează și nu se seamănă nimic, pentru că se usucă. Tot duminica nu se pune varză la murat, că se strică.

Bibliografie: Carte de superstiții, Iași, editura Porțile Orientului, 1993.

Nu pleca!

Razele soarelui care pătrundeau prin geamul camerei îl făcură să se trezească. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi aminti că nu e aşa. Atunci, Răducu o zbughi pe uşă, fugind în camera mamei sale, care încă dormea. O strânse în braţe cât putu el de tare şi începu să plângă în hohote. Până acum a reuşit să se abţină, doar era băiat mare acum. În plus,  ştia care era situaţia şi nu voia ca mama lui să sufere şi mai tare.

– Ce e, Răducu? Ce-i cu tine? Îl întrebă mama, încercând să se dezmeticească.

– Nu vreau să pleci şi tu. Te rog, nu pleca! spuse copilul printre suspine.

 – Tu ştii că eu nu vreau să plec. Nici tatăl tău nu a vrut, dar n-avem încotro.

 – Mai bine stăteam în chirie, sau cu bunica. Nu trebuia să luaţi bani din bancă.

 – Nu fii ridicol, Răducu! Cum să stăm patru persoane în garsoniera bunicii? Cât despre chirie, ştii prea bine că tot acolo era. Vezi şi tu cât de mari sunt chiriile. Tot  salariul meu se ducea acolo, şi tot nu ne-am fi descurcat aici, în ţară.

 – Dar cum de ăia din alte ţări pot sta acolo? De ce la noi oamenii trebuie să plece?

 – Ţi-am explicat de-o mie de ori. La noi, salariile sunt foarte mici, taxele sunt mari, iar preţurile sunt ca în alte ţări, unde oamenii câştigă de 10 ori mai mult. Hai, că n-o să fie aşa de rău. Doar ştii că vom veni peste un an. Să sperăm că atunci va fi mai bine.

– Parcă vorbeşti de o lună. Un an e foarte mult. Ce mă fac fără tine atâta timp?

 – Va fi bine. Vei sta cu bunica. Doar ştii că dacă nu erai în clasa a VIII-a, te luam cu mine. Dar vrem să termini aici generala. Ar fi foarte greu acolo pentru tine. Cu cine să fi stat până veneam noi, seara, de la lucru? Noroc cu bunica, că de n-aveam pe nimeni, ce ne făceam?

Copilul izbucni iar în plâns. Ar fi făcut orice ca ai lui să nu fi plecat. Ar fi mers şi el la lucru.

 – Hai, că trebuie să-mi fac bagajele. Autocarul e peste trei ore, zise mama cu un nod în gât.

 La autogară, autocarul deja ajunse. Răducu şi-a promis că n-o să mai plângă. Îi era ruşine de scăparea de azi – dimineaţă. O ajută pe mama lui să-şi aşeze bagajele, apoi o îmbrăţişă. Simţi cum pe umăr, tricoul i se uda de la lacrimile fierbinţi ale mamei. O vedea acum, ca prin vis, cum urcă în autocar. Nu îi venea să creadă că n-o va vedea un an de zile. Trecuse un an jumate de când nu şi-a îmbrăţişat tatăl. Îl vedea doar pe net. Şi ar fi avut atâta nevoie de el uneori…

“Eu nu-mi voi lăsa niciodată copilul, când voi fi mare, orice-ar fi. Voi lupta pentru el aici, în ţara în care m-am născut. Eu sunt sigur că şi noi putem trăi la fel de bine ca şi spaniolii, italienii şi mulţi alţii, în ţara noastră. Ceva nu e bine acum. Ceva trebuie să se schimbe”,  îşi spuse el, cu dinţii încleştaţi, fără să-şi dea seama de durerea pricinuită de pumnii pe care-i strângea prea tare.

Să ne ferească Dumnezeu de spitalele din România!

Mergând azi la alimentara din colţul blocului, o aud vorbind, în faţa mea, la casă, pe caseriţă, care îmi este prietenă (mămică şi ea) cu un bătrân care tocmai îşi cumpărase o pâine şi o plătea cu bani mărunţi, de 1o bani:

  – Grele zile a ajuns poporul ăsta. Nu ştiu cu ce a păcătuit atât, de i-a dat Dumnezeu un criminal la bord, zice bătrânul. Am muncit toată viaţa ca acuma s-ajung să număr fiecare felie de pâine şi să mă uit în vitrină la o bucată de carne pe care nu mi-o pot permite.

 – Da… Dar să ne ferească Dumnezeu să mai ajungem şi-n spitale. Asta dacă încăpem acolo. Ieri am ieşit cu copilul din spital, şi a trebuit să dorm în pătuţ cu copilul, stând în şezut, că nu mai erau locuri. Şi am avut noroc încă, că pe mulţi nici nu i-a internat. Iar Băsescu afirmă că avem cu 100.000 de paturi în plus în spitale. Eu am auzit că 130.000 sunt de tot. Pe lângă că a închis atâtea spitale, acum unde vrea să ajungem? Ar putea la fel de bine să spună că sunt prea mulţi români, şi ar trebui desfiinţaţi din ei.

Mi-a venit rândul la casă. Eu, fiind mai în urmă cu ştirile, am întrebat-o dacă chiar e adevărat şi dacă preşedintele suspendat chiar a declarat asta. Mi-a confirmat.

Fiindcă sunt Toma Necredinciosul, am intrat pe net, cum am ajuns acasă. Şi nu mică mi-a fost uimirea când am văzut că el chiar a afirmat asta. Eu, care am trecut cu copilul prin spital, ştiu ce e acolo.

Cei care-l susţin pe Băsescu, ar trebui să se mai gândească. Şi ei, la rândul lor, ar putea fi puşi în situaţia de a ajunge în spital. Asta dacă vor fi locuri.

Închei cu vorba caseriţei, rugându-mă “Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de spitalele din România!”

Oare când vom avea şi noi taxiuri?

“Păi,  noi avem taxiuri!”, o să-mi spuneţi. Ei bine, după mine, ce avem noi acum sunt, din păcate, nişte maşini jegoase cu şoferi nesimţiţi, care costă foarte scump.

Normal că mai sunt şi mici excepţii, am cunoscut şi taximetrişti politicoşi, în a căror maşină mirosea frumos, dar atât de puţini, încât pot să-i număr pe degete.

Haideţi să vă spun eu cum ar trebui să fie o companie de taxi de care aş putea fi mulţumită. Nu cer prea mult, credeţi-mă:

  • maşina să fie curată pe interior
  • şoferul să fie spălat şi să nu miroase a transpiraţie
  • să fie politicos şi să vorbească frumos
  • să aibă aer condiţionat
  • să aibă centuri de siguranţă şi, eventual, dacă e nevoie, scaun de copil
  • să nu te plimbe tot oraşul, dacă tu nu eşti de acolo, când tu trebuia să mergi doar 3 km

Ar mai fi şi altele, dar, deocamdată, atât ar fi de-ajuns.

Eu circulam destul de des cu taxiul, până am dat de unul care l-a făcut pe soţul meu să ia o maşină şi să mi-o dea în primire. V-am povestit aici despre asta. De atunci, mai mergem cu texiul doar în anumite situaţii, cum a fost când am mers în Bucureşti cu trenul. Aici mi s-a dovedit că, dacă eu credeam că mai rău nu se poate, m-am înşelat.

Ieşisem de la un concert la care au fost mii de persoane şi, la ora 12 noaptea, fiind la vreo 6 km de hotel, am hotărât să luăm, bineînţeles, un taxi. În staţie stătea un taximetrist care părea că te invită să mergi cu el. L-am întrebat dacă e liber.

 – Da. Până unde mergeţi?

Îi spunem numele hotelului şi strada.

 – A, numai până acolo? Nu vă duc!

Puţin şocaţi, aşteptăm să mai vină şi alte taxiuri în staţie. Între timp, vine un grup de tineri la şoferul de mai sus şi se întâmplă aceeaşi chestie.

 – Pentru 50 de lei vă duc. Le spune flegmatic domnul taximetrist. (cursa respectivă costa cam 11 lei).

Soţul meu se enervează şi sună la compania de care aparţinea respectivul, să le spună cu ce se ocupă şi cum refuză clienţii. Dar… vorbeşte dacă ai cu cine – nu răspundea nimeni.

Am luat-o pe jos înspre destinaţie, iar de pe drum am sunat la vreo 4 companii de taxi – la nici una nu a răspuns nimeni. Probabil toate erau ocupate. Mai mergem ce mergem şi vedem un taxi gol oprit. SOţul merge şi îl întreabă dacă e liber. Acelaşi răspuns: “Da. Până unde mergeţi?” Al meu îi spune destinaţia, iar taximetristul, batjocoritor:

– Până acolo nu vă duc.

 – Îţi dau 20 de lei. zice soţul. (repet, cursa ar fi costat cam 11 lei).

 – Nu vă duc pentru atât!

 – 30!

 – Bine, urcaţi!

Am urcat, ce să facem, că după o zi de stat în picioare, în soare, la concert, numai de o oră jumate de mers pe jos n-aveam nevoie.

 – Vai, se plânge taximetristul! Ce zi proastă am avut azi! Pe lângă că mi s-a stricat GPS – ul azi – dimineaţă, mi s-a mai ars şi lampa acu ceva vreme.

     Mi-am muşcat limba, că-mi venea să-l întreb de ce se miră? Nu ştie că fiecare primeşte exact ce merită, iar Dumnezeu nu bate cu bâta, vorba aia.

Cât de nesimţit să fii şi ce tupeu jegos poţi avea să profiţi de oameni în anumite situaţii, doar ca să-ţi pice ţie bani nemunciţi? Credeţi că un om care face rahaturi de-astea are parte de lucruri bune în viaţă? Poate dacă respectivii taximetrişti nu stăteau jumătate de oră să le pice vreun fraier, şi ar fi luat în timpul ăla vreo 3, 4 comenzi, ar fi făcut mai mulţi bani şi ar fi putut să se şi bucure de ei.

Să nu mai vorbesc de jegul de 3 degete din taxiurile îmbâcsite şi de mirosul de transpiraţie care-ţi strâmbă nasul. Iar între timp, trebuie să-ţi spui şi rugăciunile, că nu se ştie dacă ajungi teafăr la destinaţie, la cât de buni şoferi sunt unii.

Dar asta e. Până când pretenţiile românilor nu cresc, atunci când scot banul din buzunar, nici condiţiile nu vor fi mai bune.

sursa foto

Curățenia este mama sănătății

„Curăţenia este mama sănătăţii”, spune un proverb, nu doar a sănătăţii noastre, a oamenilor, ci şi a întregii planete, iar sănătatea noastră depinde de sănătatea planetei. Dacă am fi conştienţi de acest lucru, nu numai că ne-am bate joc de natură lăsând peste tot în urma noastră munţi de gunoaie, ci am şi ajuta natura să-şi îndeplinească rolul de a susţine viaţa.

Pe noi românii, Dumnezeu ne-a înzestrat cu nenumărate şi variate comori, pe care, de multe ori nu ştim să le preţuim. De la seculare păduri de fag, stejar, brad şi molid care acoperă munţii, la imensele şesuri şi dealuri cu livezi. Să nu mai vorbim de subsol care e bogat în cărbune, ţiţei, fier, sare şi gaze naturale, dar şi în aur, argint şi multe alte minereuri.

Noi, mamebune.ro dorim să ne implicăm în campania celor de la „Let’s Do It, Romania!”, care îşi propune curăţarea deşeurilor din arealele naturale într-o singură zi, și anume în data de 12 mai 2012. Sperăm ca și cititorii și prietenii noștri să ni se alăture.

Dacă vreți să participați la cel mai mare proiect de voluntariat din România,  înscrieți-vă pe site-ul proiectului, www.letsdoitromania.ro, la secțiunea “Înscrie-te la curățenia de pe 12 mai”, la acest link: http://app.letsdoitromania.ro/userregister.jsf

De asemenea, echipa “Let`s Do It, Romania!” pune la dispoziție tuturor celor interesați de proiect un call center special creat, disponibil la numărul de telefon 0318 21 21 21. În perioada 7 – 19 mai, voluntarii “Let`s Do It, Romania!” vor răspunde tuturor întrebărilor despre curățenia națională.

Mai mult de-atât, puteți vota zona pe care vreți să o curățați pe 12 mai sau să propuneți o zonă plină de deșeuri care nu se regăsește încă pe harta „Let’s Do It, Romania!”. Toate informațiile se găsesc aici: http://www.letsdoitromania.ro/noutati/voteaza-zona-pe-care-vrei-sa-o-vezi-curata-pe-12-mai-ziua-de-curatenie-nationala

 Pentru mai multe informații, accesați:

Site: http://www.letsdoitromania.ro

Blog http://www.blog.letsdoitromania.ro

Twitter: http://www.twitter.com/letsdoitro

Cauza de Facebook: http://apps.facebook.com/causes/causes/403155/

Pagina de Facebook: http://www.facebook.com/LetsDoItRO

Descântece de deochi

Azi mi-am adus aminte de nişte descântece de deochi pe care mi le spunea bunică-mea când eram mică, atunci când credea ea că m-a deocheat cineva (de obicei vreo babă) :))

“Merse Iasmina (aici se spune numele celui deocheat) pe-o cale, pe-o cărare

Când fuse-n mijlocul căii, se-ntâlni cu douî moroni, cu două poroni, cu două sucituri, cu două pocituri

Inima-i mâncară, sufletu-i băură, faţa de măsură. Nu gândi nimic!

Cu inima te-oi mâna (aici se linge fruntea deocheatului), cu sufletul te-oi sufla (aici se suflă pe fruntea deocheatului)!

Du-te-n pădure, unde cocoş nu cântă, fată mare nu se perie, vacă neagră nu se mulge!

S-o laşi pe Iasmina curată şi luminată, ca de la Maica Sfântă lăsată!

Ca argintul strecurat, ca aurul luminat

Pfuuu (se suflă) pieri Deochi, de la Iasmina dintre ochi! Din capul ei, de sub capul ei,

Din ochii ei, de sub ochii ei, din gura ei, de sub gura ei (şi aici se tot enumeră tot felul de părţi ale corpului).”

Mai îmi descânta apoi un descântec de deochi, care pe mine mă amuza foarte tare, de fiecare dată (sună mai mult a blestem, dar nah):

“Dac-o fi de om (cu sensul de bărbat), să-i pice boaşele (cred că ştiţi ce sunt :)) ), să-i curgă pişaţii

Dac-o fi de fată mare (deochiul) , să-i pice părul, să rămână peleagă (adică cheală)

Dac-o fi de muiere (femeie), să-i pice ţâţele, să-i curgă laptele)”.

Oricum, eu nu credeam şi nu cred în astfel de descântece, dar mi se păreau amuzante, şi fac parte, într-un fel din folclorul poporului nostru.

Sursa foto

Târgul de toamnă de la Negreni

Negreni este o localitate situată între Oradea şi Cluj. Aici, de cinci secole încoace are loc, în fiecare an, “târgul de toamnă”, pe malul Crişului.

De mulţi ani am tot auzit da acestr târg, iar anul ăsta am participat şi noi, de vineri până duminică.

Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut cât de mare e, de fapt acest târg. Anul ăsta cică au fost cam 30.000 de oameni. Şi e pe bune, chiar dacă vremea nu a ţinut cu noi (pentru că a plouat şi a fost frig).

Oricum, una mi-am imaginat eu că ar fi, şi cu totul altceva a fost.

Sincer, parcă eram în Ungaria. Cred că 50% din participanţii la târg erau maghiari, 40% romi, iar restul români şi alte “naţii”. Dar, una peste alta, a fost o experienţă de viaţă utilă şi chiar frumoasă din anumite unghiuri.

Târgului i se spune “de vechituri” sau “de antichităţi”. Ei bine, vechituri au fost cu nemiluita, antichităţi mai puţin…

Tot la a 5-a tarabă, era câte unu care vindea tablouri. Şi, ca să atragă cumpărătorii, mă gândesc, cum se practică oriunde, mai nou, printre tablourile cu peisaje, clădiri şi sfinţi, apărea şi câte un tablou “porno”, aşezat chiar în centrul “expoziţiei”.

În rest, “ţoale secănd” şi papuci purtaţi erau cu grămada, pentru toate buzunarele.

De mâncare nu am de ce să mă plâng. Pot spune că a fost ok.

Am băut şi o bere în “cortul secuilor”, unde de cânta şi se dansa (ungureşte), şi unde parcă ne-am întors în timp.

Singurul obiect care ne-a făcut cu ochiul şi pe care l-am şi achiziţionat a fost o oglindă care are un secol vechime şi e în stare foarte bună.

Ce m-a dezamăgit însă a fost faptul că nu erau coşuri de gunoi, şi toată lumea arunca pe jos orice. Şi încă ceva: toaletele ecologice, care erau vreo două în tot târgul, era coadă tot timpul şi erau atât de murdare, încât cu greu te abţineai să nu vomiţi.

Maneaua ucide mințile lucide

Există trei categorii de oameni: oameni care trăiesc prin manele, care le suportă și oameni care și-ar dori să dispară și manelele și maneliștii. Noi facem parte din a doua categorie.

Nu sunt într-atât de deranjante ritmurile țigănești, cât sunt aberațiile alea care cică se numesc versuri, dar cel mai și cel mai tare deranjează dezacordurile și greșelile gramaticale întâlnite la fiecare 3, 4 cuvinte. Nu înțelegem un singur lucru: până iese pe piață o manea trece prin mai multe mâini, sau mai bine spus pe la mai multe urechi. Cum este posibil să nu se găsească măcar o persoană care să corecteze greșelile respective? Dacă tot au atâția bani, ar trebui să-și permită și să plătească un om care să la corecteze textul.

Nu spunem că nu ne plac unele dintre ele. Sunt câteva (foarte puține, ce-i drept) care sunt chiar faine, și merg ascultate la câte un chef. Dar nu zilnic, pentru că efectiv te poți tâmpi de cap, la ce mesaje transmit unele.

Chiar credem că din cauza unor manele ascultate repetitiv ajungi să îți dorești să devii exact ca în versurile alea: șmecher și hoț, iar visul tău să fie să ai merțan sub cur și zece femei pe lângă tine, și-n rest… să moară toți dușmanii:

„Da, da, da sunt mare barosan/ shmecher versat/ Smecher no 1./ Da, da, da sunt shmecher bogat/ Am multă putere,/ Ca un împărat… /Nu mă las la mâna lor,/ La mâna dushmanilor/ De mai am dushmanii mor/ Of, dushmanïlor…”

Un manelist este exact ca un fumător: te obligă să participi și tu la viciul lui, pentru că și maneaua e un viciu. De fiecare dată când ieșim din casă se nimeresc să treacă pe lângă noi vreo 6, 7 persoane care ascultă manele la maxim. Unii sunt mai șmecheri și le ascultă în mașină, evident cu geamurile deschise, alții, mai puțin șmecheri și le ascultă de pe telefonul mobil 🙂 . Problema o reprezintă cei din urmă, pentru că mașina trece în viteză pe lângă tine și după maxim un minut ai scăpat. Însă ce te faci când unu care ascultă manele pe telefon merge în aceeași direcție cu tine, și mai mult, merge cu aceeași viteză ca tine :)?

Ar trebui să se inventeze ceva, gen dezalcoolizare : dezintoxicarea de manele :).

Permisul pentru a face copii

Zicea Gaben în articolul de azi că ălora care cumpără o drujbă le-ar trebui un permis pentru asta, ca şi permisul de port-armă, că cine ştie ce naiba le poate trăsni prin minte să facă cu ea. Perfect de acord!

Eu vin cu altceva: aşa cum ne trebuie permis pentru a conduce maşina, permis pentru pescuit, permis pentru a construi o casă etc, ar trebui să se dea nişte teste pentru permis pentru a face copii.

Toţi nebunii din ziua de azi pot să facă copii. Vouă vi se pare normal? Vi se pare normal să vedeţi pe câte una la semafor cu un copil de o săptămână în braţe? Păi aia nu pune viaţa copilului în pericol? Sau mai vezi tot felul de ştiri de la ora 5, unde părinţii ba îşi omoară copiii, ba abuzează de ei sau mai ştiu eu ce. Că faza cu trimisul la cerşit e floare la ureche…

Ăştia, după mine, nu ar trebui să facă copii, pur şi simpu. Că şi ăia care scapă cu viaţă, când sunt mari, tot au sechele de pe urma copilăriei, şi majoritatea devin criminali sau infractori, sau vor face cu copiii lor acelaşi lucru.

Vă recomand să citiţi careta lui Constantin Creţan: “De la maimuţa sălbatică la maimuţa domestică”. El spune că, “în grupurile umane străvechi, altruismul era, deşi poate părea paradoxal, un avantaj în lupta pentru supravieţuire. În condiţiile unui surplus de hrană, era profitabil ca în ceată să fie tolerate şi exemplare umane mai slabe, mai neajutorate şi care nu reuşeau să producă nimic pentru colectivitate, ci doar să consume. Cel puţin în două situaţii aceşti nevolnici puteau deveni foarte utili grupului. În cazul unui atac al unor prădători, inclusiv al altui grup de oameni, nevolnicul era lăsat ca pradă, ceea ce îi putea salva pe cei valizi. Iar în cazul unei perioade de foamete cel slab putea fi mîncat de cei în putere, salvîndu-i astfel de la moarte. Aşa că surplusul de hrană din vremuri bune dat unor handicapaţi se dovedea o investiţie bună pentru supravieţuirea celor puternici, şi implicit pentru asigurarea descendenţei lor. Sigur că altruismul nu era nici atunci, cum nu e nici acum, rezultatul unor calcule, ci al unor sentimente. Grupurile care au avut astfel de sentimente au avut un avantaj faţă de cele care nu le-au avut şi care, în situaţii limită erau nevoite să sacrifice oameni valizi.”

Şi, apropo de ce spuneam şi eu mai sus: “În societăţile cele mai avansate tehnologic şi cele mai bogate, chiar dacă cei mai slabi nu sînt chiar egalii celor mai puternici, acestora li se asigură supravieţuirea şi li se favorizează reproducerea. Rata reproducerii lor este chiar mai mare decît media. Succesul biologic al celor mai slabi este mai mare decât al celor mai puternici, al căror singur succes e cel social, astăzi complet decuplat de succesul biologic.

     Iată cum altruismul de azi al celor puternici, ceea ce în cazul omului înseamnă al celor inteligenţi, duce inevitabil tocmai la scăderea ponderii inteligenţei în lume. Preţul pentru stima de sine pe care ţi-o dă altruismul îl plătesc urmaşii tăi. Cei mai mulţi dintre ei îl plătesc chiar cu viaţa. Pe care nici măcar n-o vor avea vreodată…”

Deci, aşadar şi prin urmare, ar trebui permis pentru a face copii, sau nu???

Poza am luat-o de aici.

1 2