Filme pe care vi le recomand

Eu una sunt destul de pretențioasă când vine vorba de filme. Un film bun, după mine, trebuie să transmită ceva, dincolo de povestea pe care o spune, fie că e comedie, dramă, thriller sau chiar horror.

În ultima vreme am avut ocazia să mă uit la câteva filme (unele noi, altele mai vechi), pe care vi le recomand din tot sufletul. Le pun în ordine aleatorie, iar când aveți timp și vreți un moment de relaxare, puteți alege din lista de mai jos. Am să vă spun și câte ceva despre fiecare.

  • Litera stacojieThe Scarlet Letter, 1995, cu Demi Moore, Gary Oldman, Robert Duvall. Este făcut după cartea lui Nathaniel Hawthorne. După ce l-am vizionat, mi-am dat seama cât de încuiați suntem, încă, noi, oamenii, chiar și în ziua de azi, când, cică, suntem “pe valul” evoluției umane. La fel ca și atunci, cel puțin la noi, la români, religia, societatea și biserica are întâietate, nu omul, ca individ. Suntem judecați și judecăm, când, de fapt, ar trebui să ne vedem fiecare de treabă; ne plac scandalurile (drept dovadă – audiențele la anumite emisiuni TV), punem oamenilor etichete și ne place să condamnăm. Nu știu dacă am evoluat sau dacă am involuat, ca oameni, din secolul al XVII – lea, când se desfășoară acțiunea și până azi. 

După mine, nu există o graniță între bine și rău. Nu putem cataloga o acțiune sau o persoană și să o înscriem în lista de “bine” sau “rău”. Totul e relativ. Și ceea ce nouă ni se poate părea a fi bun, poate fi, de fapt, o catastrofă și invers.

  • Dansând cu lupii – Dances with the wolves, 1990, cu Kevin Costner. Vă avertizez că durează aproape 4 ore, așa că rezervați-vă timpul dinainte. 🙂 Dacă nu l-ați văzut până acum, merită cu adevărat să-l vedeți, iar dacă l-ați văzut, merită să-l revedeți. Ascunde multă înțelepciune în spatele poveștii, și e vorba de simplitatea vieții, de care, de multe ori uităm să ne bucurăm, crezând că suntem mai fericiți în lumea “civilizată”. Veți vedea cum un trib de indieni din sălbăticie poate fi mai educat și mai respectuos decât cei care au crescut în orașe mari.

Respectul pentru natura care ne adăpostește și ne hrănește trebuie insuflat copiilor noștri de mici, dacă vrem să le asigurăm un viitor aici, pe pământ. Asta, spun eu, e primul și cel mai important lucru de care trebuie să ținem cont când vine vorba de educația copiilor noștri. Fie că e vorba de aruncatul gunoaielor pe jos, fie că e vorba de uciderea viețuitoarelor din jur.

  • Last night – Ultima noapte – 2010, cu Keira Knightley, Sam Worthington (din Avatar), Eva Mendez și Guillaume Canet. E vorba de iubire, trădare, adulter.
    în viața unui cuplu, chiar dacă cei doi se iubesc, pot apărea tentații și ispite. Unii le pot face față, alții nu. Unii înșală cu trupul, alții cu sufletul. Și iar e vorba de ideile greșite pe care societatea ni le-a implementat adânc: că, după ce te-ai căsătorit, nu poți iubi decât o singură persoană. Să fim serioși! Mulți nu o recunosc, dar, dacă ar fi să ne luăm după ce simțim, nu după ce ni se spune că e corect, nu există așa ceva, decât în povești. Noi, oamenii, nu suntem atât de limitați, încât să putem iubi un singur om (de sex opus) toată viața noastră. Nu există așa ceva. Suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar  Dumnezeu iubește oamenii. Normal că apar tentații tot timpul. Dacă înșeli sau nu depinde de cât de puternică e dragostea și de cât de mult dorești să-ți păstrezi familia, pentru că, odată ce ai înșelat, nimic nu mai poate reface ce-a fost. Important e să fii sincer într-o relație, și să ții cont de sentimentele partenerului.

Dacă vreți să aveți parte de puțină adrenalină, puteți viziona

  • Trespass – Ostatici – 2011, cu Nicholas Cage și Nicole Kidman.
  • Phone booth – Cabina telefonică – 2002, cu Colin Farrell.
  • Limitless – Dincolo de limite – 2011, cu Bradley Cooper și Robert de Neiro (e unul din filmele mele favorite 🙂 )

 

Viaţa lui Pi: un film care m-a impresionat

Mai nou, destul de rar se întâmplă să vezi un film în urma căruia să rămâi cu ceva bun, să înveţi sau să transmită înţelepciune. Şi la fel de rar se întâmplă să vezi un film care să te ţină în acelaşi timp cu sufletul la gură, şi să ai impresia că a durat jumătate de oră, deşi filmul a fost de 2 ore. Ei bine, ieri am avut parte să văd un astfel de film: “Life of Pi”.

Sincer, din trailer-ul filmului, mai ales cel de la cinema, nu îţi poţi da seama de mare lucru. Nu am să vă înşir acţiunea filmului, ci am să vă spun impresia mea în urma vizionării.

Întregul film arată călătoria iniţiatică a unui indian adolescent, călătorie pe care, la un moment dat al vieţii, cu toţii o parcurgem, şi în urma căreia devenim maturi. În această călătorie ne lovim de încercări şi de realitatea crudă a lumii în care trăim. Suntem doar noi şi ceilalţi, fără părinţi, fără altcineva care să ne ajute. Şi trebuie să-i ţinem piept. Copii fiind, ne imaginăm şi vedem, de multe ori, o lume mai bună decât e, mai frumoasă, dar, de fapt, este (ca şi în cazul lui Pi în relaţia cu tigrul), propria noastră reflexie. Lumea în care trăim e precum tigrul bengalez cu care Pi călătoreşte pe apele neliniştite: un alt univers, diferit de al nostru, în care trebuie să ne adaptăm pentru a supravieţui în călătoria vieţii. Trebuie să respectăm pentru a fi respectaţi, trebuie să învăţăm să comunicăm într-un limbaj comun, şi trebuie să înţelegem, în primul rând, că e cu totul şi cu totul altceva decât suntem noi. Abia atunci ne putem apropia.

Filmul ne învaţă şi despre religii. Pi încearcă, cât e copil, trei religii diferite: hindusă, islamică şi creştină. Încearcă să descopere adevărul şi le adoptă pe toate. Tatăl lui îi spune că el îl respectă mai mult pe cel care nu crede în nimic sau care crede în altceva decât crede el, decât să accepte totul orbeşte. Şi asta începe cu a gândi raţional. “Credinţa e o încăpere cu mai multe camere, cu îndoieli la fiecare etaj. Dar îndoielile sunt utile şi întăresc credinţa. Nu poţi ştii puterea credinţei, până ce nu a fost testată.”

Până la urmă, Dumnezeu există în fiecare religie. În cazul lui Pi, care a avut parte de o călătorie însoţită de lupta pentru supravieţuire după ce s-a scufundat nava, împreună cu tot ce avea, el trăieşte o experienţă incredibilă. Ajungând pe uscat, el povesteşte prin ce a trecut, dar oamenii nu-l cred. Atunci, îşi spune povestea în alt mod, personajele fiind nu animale, ci oameni, dar cu aceleaşi însuşiri. Şi le spune să o creadă pe care vor. “La fel e şi cu Dumnezeu”, spune el. Şi într-adevăr, e diferit în fiecare religie, dar, de fapt, e acelaşi. Noi alegem pe care îl urmăm şi în care credem.

Ar mai fi multe de spus, dar mai bine vă uitaţi la film şi trageţi voi concluziile şi învăţăturile pe care le doriţi. 🙂

 

Filmele – ţeapă de la cinema

Avem câteodată momente în viaţă în care ne dori să evadăm din realitatea cotidiană, fie din cauza oboselii acumulate, fie din cauza unor oameni care ne-au dezamăgit, şi motive pot fi multe.

Fiecare avem modul nostru de a evada. Când eram copil, evadam în lumea poveştilor. Acolo ştiam că orice ar fi, se termină cu bine, iar răul plăteşte întotdeauna pentru faptele sale. Apoi au urmat romanele. E frumos uneori să te întorci în urmă cu un secol, să te pui în pielea unui personaj, să trăieşti altă viaţă. Dar, de când timpul a intrat în sac, prefer să evadez uitându-mă la un film bun. Numai că şi astea sunt greu de găsit.

Nu ştiu dacă numai mie mi se pare, dar parcă omenirea regresează, în loc să progreseze. Nu o dată mi s-a întâmplat să merg la Cinema şi să ies de-acolo şocată, şi nu în sensul bun. Ies filme proaste pe bandă rulantă.

Atunci când văd un film (artistic, nu documentar), am pretenţia să învăţ ceva de pe urma lui. Să fie cât de cât încărcat de înţelepciune, să transmită un mesaj. Însă, din păcate, cam 90% din filmele care se scot în ziua de azi sunt… seci, că altfel nu le pot numi.

Mă gândesc, totuşi, că poate asta e cerinţa publicului, dar, după mine, un film, după ce l-ai vizionat, trebuie să-ţi rămână în minte şi-n suflet. Se cheltuiesc milioane de euro pe filme de rahat, în care mai mulţi se împuşcă între ei până crapă toţi (scuzaţi, dar m-am cam pornit), şi asta e cam tot.

Mie chiar îmi plac filmele. Şi pentru mine e o adevărată plăcere să merg la cinematograf. Nu des, o dată, de două ori pe lună. Dar când dai o grămadă de bani pe bilet (că nu e 2 lei), şi când, după 15 minute îţi vine să ieşi din sală, te întrebi de ce naiba le dă voie ăstora să ruleze rahatul ăsta la cinema şi, cel puţin eu, simt că am luat ţeapă.

Eu nu cred că oamenii au ajuns să fie chiar atât de înguşti la minte, încât, cum se spune şi despre TV, astea să fie cerinţele lor. Voi ce credeţi?

Oare şi noi jucăm The Hunger Games sau Jocurile foamei?

Aseară am avut fericita ocazie de a merge la Cinema. Şi am avut parte să văd cel mai cutremurător film din câte am vizionat până acum: Jocurile foamei – o hiperbolă a lumii în care trăim şi noi azi.

Şi vreau să vă spun că filmul m-a ţinut cu sufletul la gură pe tot parcursul. Tremuram şi îmi bătea inima de zici că urma să intru în sala de operaţii. Poate că am trăit eu filmul prea intens, dar pe mine chiar m-a afectat…

Dar să vă spun şi povestea filmului: e undeva în viitor, când, după ce populaţia s-a revoltat şi a pornit un război împotriva celor care îi conduceau şi îi exploatau, după mult timp, cei din urmă au învins. Şi, ca să le aducă aminte oamenilor de greşeala pe care au făcut-o când s-au răsculat şi să bage frica în ei, în fiecare an organizau “Jocurile foamei”. Fiind 12 Districte, din fiecare luau, prin tragere la sorţi, un băiat şi o fată, numiţi Tribut. Aceşti 24 de copii erau trimişi în pădure, unde trebuiau să se omoare între ei, ultimul care supravieţuia fiind învingătorul, cel care devenea bogat şi aducea mândrie districtului său.

Oamenii care locuiau în cele 12 districte erau foarte săraci şi înapoiaţi, unii murind chiar de foame, în timp ce conducătorii se lăfăiau, purtând haine scumpe şi savurând cele mai alese mâncăruri. Vă sună cunoscut?

Chiar dacă sărăcimea trăia de pe o zi pe alta, le era teamă să se revolte, pentru că cei care-i conduceau deţineau arme şi cea mai înaltă tehnologie. Iar când un district a început o revoltă, a fost rapid înăbuşită de către jandarmi. Şi, chiar dacă populaţia trăia de azi pe mâine, toţi aveau televizoare, unde priveau ce se întâmplă la jocuri. Aveau favoriţi pe care îi susţineau şi pe care îi plângeau atunci când mureau etc. Acum vă sună cunoscut?

Ei bine, cei care cereau mai multă mâncare, pentru că aveau copii de hrănit, numele copiilor era scris pe mai multe bileţele, având şanse mai mari să fie extraşi şi să participe la Jocurile foamei. Oare nu asta se întâmplă şi în ziua de azi, când ne împrumutăm de la bănci?

Nu am să vă istorisesc tot filmul, pentru că e mai bine să-l vedeţi şi poate vă veţi deschide şi voi ochii şi veţi recepţiona mesajul transmis.

sursa foto

 

 

 

 

Immortals – Nemuritorii: prea tare

De când am văzut că a apărut la cinema, am fost sigură că e un film bun, având aceiaşi producători ca şi filmul 3oo.  Între timp, am tot auzit păreri cum că “Immortals sucks”, că e un film slăbuţ şi plictisitor etc.

Am reuşit să-l văd abia aseră, 3D şi tot ce pot să spun e: prea tare! Un film care te ţine cu sufletul la gură, care te trimite în ţinutul legendelor şi care transmite înţelepciune, ceea ce eu consider că e cel mai important la un film.

Nu mă pun acum să vă înşir povestea filmului, ci pot să vă spun doar cu ce am rămas după ce l-am văzut. Ideea principală e un citat din Socrate, care spune: “Toate sufletele sunt nemuritoare, însă sufletele celor drepţi sunt nemuritoare şi divine.”  Şi o altă idee era: “nu carnea rămâne nemuritoare, ci faptele”. Prin faptele pe care le săvârşim în viaţa pe care o trăim aici, putem deveni nemuritori, trăind mereu prin ceea ce lăsăm în urma noastră. Iar dacă ne trăim viaţa într-un mod corect, fiind cinstiţi şi urmând regulile pe care le ştim cu toţii, atunci putem ajunge la fericirea supremă. Şi orice abatere şi orice greşeală sau faptă rea se plăteşte, în primul rând aici, pe Pământ.

Mi-a spus cineva că a citit o povestioară cum că un bunic încerca să-i explice nepoţelului diferenţa dintre bine şi rău. Acesta îi spunea să-şi imagineze că în fiecare dintre noi stau doi lupi flămânzi: unul e bun, iar celălalt e rău. Prin tot ceea ce facem noi, îi hrănim zilnic. Făcând fapte bune şi fiind corecţi, hrănim lupul bun, iar fiind răi şi făcând doar rău, îl hrănim pe celălalt. Cu cât e hrănit mai mult, cu atât acel lup devine mai puternic şi mai mare, iar celălalt tot mai slab. Eu tare aş vrea ca lupul rău care stă în mine să moară de foame. :))

Voi ce alegeţi? Cui îi daţi de mâncare?

Sursa foto

What’s Your Number? (2011)

Sâmbătă, soţul meu mi-a oferit imensa bucurie de a mă duce la un film. Dat fiind faptul că l-am ales eu, mă gândeam din start că poate fi o comedie proastă (de obicei, când aleg eu filmul, o dau în bară), dar nu a fost deloc… ba, din contră, chiar a fost o comedie reuşită, din care mai ai şi câte ceva de învăţat (nu doar te holbezi şi râzi). Şi după mine, un film bun e unul care transmite măcar un dram de înţelepciune.

În rolurile principale sunt Anna Faris (tipa care a jucat în Scary Movie) şi Chris Evans, filmul fiind bazat pe romanul “20 Times a Lady” al autoarei Karyn Bosnak.

Dar să vă povestesc în mare despre ce e vorba în film:

Ally Darling, o tânără a cărei soră se mărită, e dată afară de la servici. În drum spre casă, citeşte într-o revistă că media bărbaţilor cu care se culcă o femeie în viaţă e de 10,5. Astfel, ea îşi face o listă cu toţi bărbaţii pe care i-a avut numărul lor fiind 19. Aflând de la o prietenă că, dacă, după ce te-ai culcat cu 20 de bărbaţi, nu ţi-ai găsit unul, vei rămâne singură toată viaţa,  ea îşi propune să nu întreţină relaţii sexuale cu mai mult de 20 de barbati în decursul vieţii sale, spunând că, următorul (numărul 20 va fi şi alesul ei.

Dar, la petrecerea burlăciţelor, Ally se îmbată şi se trezeşte că a făcut sex cu fostul ei şef care e un scârbos şi pe care nu- vede deloc ca pe partenerul ei de viaţă. Atunci îi vine o idee: ca să nu depăşească numărul 20,  îi contactează pe primii 19 barbati cu care a avut idile, fiind ajutată de vecinul ei, care schimbă câte o femeie în fiecare seară.  Ally Darling constată că singurul faţă de care manifesta o atracţie irezistibilă este un tânar alături de care nu îşi poate concepe viitorul. Aşa că îşi programează câte o întânlire “neaşteptată” cu foştii ei iubiţi, în speranţa că măcar unul dintre ei s-o fi schimbat în bine.

Vă spuneam că, pe lângă că este o comedie bună, este şi un film de la care rămâi cu ceva. Şi ce vrea, de fapt să transmită e că alături de persoana pe care o alegi ca partener de viaţă, trebuie să poţi fi tu însuţi/însăţi, nu să te prefaci că eşti altcineva, doar ca să impresionezi .

Şi cred că ştiţi cu toţii că sunt persoane lângă care simţi nevoia să pari că eşti altfel decât eşti de fapt. Şi chiar cred că un prieten adevărat sau partenerul ideal e acela care te place pentru ceea ce eşti şi căruia îi plac şi defectele tale.

 

Contagion: Pericol nevăzut

Nu am mai fost de ceva vreme la film, aşa că ieri am zis că ar fi timpul. Şi am ales Contagion, chiar dacă nu părea a fi prea optimidt, datorită actorilor (Matt Damon, Kate Winslet, Marion Cotillard, Gwyneth Paltrow, Laurence Fishburne şi Jude Law), care au şi jucat impecabil…

Dar hai să vă vorbesc puţin şi despre scenariu. Celor care vor să meargă la film, le recomand să nu citească mai departe.

Beth Emhoff, o femeie de afaceri interpretată de Gwyneth Paltrow, se întoarce acasă, în Minnesota, după o călătorie business la Hong Kong (cu o escală la Chicago, unde-l vizitează pe fostul iubit).

Având simptome de răceală, soţul ei, Mitch, (Matt Damon) crede că e doar o simplă viroză şi cheamă salvarea abia atunci când femeia se prăbuşeşte pe jos. Ea moare la spital. Urmează şi moartea fiului lui Beth de şase  ani. În acest timp,se tot îmbolnăvesc oameni la Hong Kong, Tokyo şi Londra.

Se descoperă că virusul omoară gazda cu o rapiditate inimaginabilă, şi se ia prin respiraţie şi atingere (nu neapărat directă, adică îl poţi lua dacă ai apăsat butonul de la lift care a fost atins de un bolnav).

Dr. Leonora  (Marion Cotillard),  de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, merge la Hong Kong pentru a identifica Pacientul Zero.

Apare acum şi un blogger (Jude Law), care vrea să se îmbogăţească de pe urma a ceea ce se întâmplă în lume, şi încearcă să-i manipuleze pe cei 2 milioane de cititori ai săi. Aici, pe mine m-a cam atins la punctul sensibil, deoarece, în film, el e reprezententul bloggerilor, care sunt puşi într-o lumină negativă, că se cred jurnalişti, dar nu sunt etc.

Laurence Fishburne este Dr. Ellis Cheever de la Centrul pentru Controlul Bolilor din SUA. El o trimite pe Dr. Erin Mears (Kate Winslet) în Minnesota, pentru a controla răspândirea bolii.

Între timp se caută un vaccin împotriva virusului. Însă în lume se instaurează teroarea şi frica. Lumea o ia razna, nu se mai respectă nici o regulă, se jefuiesc unii pe alţii şi îşi dau în cap în plină stradă. Oamenilor le e frică şi să-şi dea mâna, gestul cel mai prietenesc.

Şi eu cred că asta s-ar întâmpla şi în realitate, poate chiar mai rău…

În final se descoperă un vaccin, dar virusul omorâse vreo 26.000.000 de oameni din toată lumea.

Ni se dezvăluie şi cum a pornit totul: un liliac (contaminat) rupe o banană din bananier, şi o bucată îi cade într-o crescătorie de porci. Purcelul care a mâncat-o e tăiat şi dus la bucătărie, bucătarul îl atinge, după care dă mâna cu Beth (Gwyneth Paltrow).

De recomandat, vi-l recomand, dar vă sfătuiesc să nu vă luaţi popcorn, că n-o să-l puteţi savura. :))

Sursa pozei

 

La răscruce de vânturi

Într-una din serile trecute, după ce-au adormit copiii, iar soţul meu încă nu a ajuns acasă, butonam plictisită telecomanda, când am vâzut că, pe Prima tv era filmul de dragoste sau drama, mă rog, “La răscruce de vânturi”. Eu mai văzusem filmul de două ori, şi mi-a plăcut enorm, dar nu m-am putut abţine să nu-l vizionez încă o dată, mai ales că în rolul principal (Heathcliff) era actorul meu preferat, Ralph Fiennes.

Filmul a fost făcut după cartea scrisă de Emily Bronte şi publicată in 1847. În carte este vorba de dragostea dintre 2 tineri, Heathcliff şi Catherine.

Ce vreau să vă spun e că sunt mare iubitoare de filme (bune), iar după mine, ăsta e cel mai bun film de dragoste ever. Bate Titanicul la fundul gol.

Acum, ori eram eu într-o stare mai sentimentală, dacă se poate spune aşa, ori, nu ştiu ce a fost, dar am plâns la filmul ăsta de am consumat o cutie de şerveţele…

Eu vi-l recomand cu căldură (chiar dacă e puţin trist). Aşa că, în weekend, dacă aveţi chef de un film de dragoste, daţi fuguţa la un dvd rent… dar v-am avertizat cu plânsul. 🙂

EU încă nu am citit cartea, dar am de gând. Oricum povestea (luată de pe wikipedia) e următoarea:

Domnul Earnshaw, tatăl lui Catherine era un domn bogat şi bun, care stăpânea casa “Wuthering Heights” (la răscruce de vânturi). Catherine avea un frate pe nume Hindley. Domnul Earnshaw aduce un copil murdar acasă, cu care Catherine se înţelege bine din primele clipe. Fratele ei, Hindley, din contră, nu doreşte prietenia copilului. Când tatăl lui Catherine moare, Hindley moşteneşte averea şi devine brutal şi rău cu sora lui. Îl chinuieşte pe Heathcliff, acesta declarându-i răzbunare. După ce pleacă de acasă, acesta devine bogat şi moşteneşte o altă casă, Thrushcrros Grange. Catherine e prinsă într-o furtună, şi se adăposteşte în casa vecină, unde îl găseşte pe Edgar Linton, unul din vecinii ei. Acesta se îndrăgosteşte de ea, urmând să se căsătorească cu ea. Heathcliff devine şi mai rece faţă de ea. Heathcliff se însoară cu sora lui, Issabela. Aceasta vine în casa lui, rămâne însărcinată, şi naşte un copil. La fel se întâmplă şi cu Catherine. La naşterea fiicei sale, Catherine moare. Copii lor se îndrăgostesc unii de alţii. Băiatul lui Heatcliff moare, iar fiica Catherinei se îndrăgosteşte de unul din nepoţii lui Heathcliff, Hareton.

 

Ștrumpfii ( The smurfs )

Zilele trecute am fost cu fiică-mea de 4 ani la cinema să vedem “filmu’ cu ștromfii”, pe care îl așteptam amândouă de ceva vreme.

Știu că erau desenele la tv când eram mică, dar, cum nu aveam televizor, mai vedeam și eu câte juma’ de episod pe la vreun vecin. Așa că vă dați seama că, fiind și mare iubitoare de desene animate, am fost mai fericită cred decât toți copiii din sala de cinema.

Oricum, așteptările nu ne-au fost înșelate. Chiar a fost un filmuleț super, pentru toate categoriile de vârstă. Fără violență, ceea ce rar mai întâlnești, chiar dacă e un film destinat copiilor, cu multă inocență, și în care au fost promovate valorile.

Ce mi-au plăcut mult au fost numele ștrumpfilor, care erau date în funcție de calitățile sau defectele fiecăruia, cum erau la indieni. Chiar mi-ar place să trăiesc într-o lume în care fiecare ar avea un nume care să-l caracterizeze. Pe mine cred că m-ar chema Înceata, la ce viteze am (încet, pe loc și deloc). Pe voi?

Cică știți cum le pun numele chinezii copiilor? După ce s-a născut, aruncă niște cutii goale de conserve pe podea. Și ce sunet scot, ăla e numele copilului. 🙂

Dar să nu uităm de unde am pornit. Ne-a plăcut filmul cu ștrumpfii și îl recomandăm tuturor cu căldură…

Doar nişte gânduri…

Până acum câţiva ani, pe când aveam timp cu carul, eram fan desene animate. Mă uitam pentru că mă relaxau, şi e o lume mai simplă şi mai inocentă acolo.
Am fost în seara asta la filmul de desen animat Fung Fu Panda 2. Dincolo de fazele amuzante şi de acţiune, filmul transmite multe învăţăminte… Chiar dacă pare banal.
În primul rând, mi-am dat seama ce poate face o echipă unită: poate face minuni, în adevăratul sens al cuvântului. Cu o echipă unită, poţi muta şi munţii din loc.
Apoi, se mai spune în film că nu contează cum începi, sau dacă porneşti rău în viaţă, ci contează ce alegeri faci în prezent, pentru că de alegerile pe care le faci depinde ce fel de om vei deveni. Şi mi-am adus aminte de nişte vorbe pe care le citisem prin generală în ceva revistă, şi după care mă ghidez eu:

AI GRIJĂ LA GÂNDURILE TALE, PENTRU CĂ ELE VOR FI VORBE!
AI GRIJĂ LA VORBELE TALE, PENTRU CĂ ELE VOR FI FAPTE!
AI GRIJĂ LA FAPTELE TALE, PENTRU CĂ ELE VOR FI CARACTERUL TĂU!
AI GRIJĂ LA CARACTERUL TĂU, PENTRU CĂ EL VA FI DESTINUL TĂU!

Şi chiar aşa şi e! Prin alegerile pe care le facem, ne putem controla destinul… Pentru că noi alegem cum gândim, ce vorbim sau ce facem.
Se spune că nu contează cum începi, ci cum termini. Apropo de asta, iată un clip de pe you tube pe care mi l-a arătat soţul meu în urmă cu ceva vreme. Mie mi se pare foarte tare şi m-a impresionat:

I love Living life. I Am Happy.