Soacra: so acră…!

O prietenă de-a mea se va căsători în curând şi e îngrozită de gândul că poate va trebui să stea cu soacra în casă.

Eu un n-am de-a face cu soacră-mea. Ne vedem cam o dată pe an, şi atunci toate sunt bune şi frumoase. Însă, mai demult, în tinereţele mele, am fost cu un tip câţiva ani. Şi vreau să vă spun că 50% ne-am despărţit din cauza maică-sii, care îşi băga nasul peste tot. Dorea cu ardoare să-i controleze ea viaţa lui fiu-so. Ştia câţi bani face şi câţi cheltuie în fiecare zi. Şi îl tot punea să adune bani la ciorap. La ciorapul ei, bineînţeles. 🙂

Dar să revenim la prietena mea. Stau şi mă tot gândesc de ce naiba sunt sau ajung femeile astea asemenea acrituri. Că, pe bune acum, subiectul ăsta cu soacrele trebuie dezbătut şi găsit nişte soluţii care să îmblânzescă soacrele.

La un  moment dat mă gândeam că bietele femei ajung aşa rele din cauza faptului că nu se simt importante. Iar copilul, care le iubea atât, a uitat de ele de când şi-a găsit perechea.

Am observat că, în general, soacrele cele mai rele sunt cele care s-au despărţit de soţ sau cărora le-a murit soţul. Atunci, în mintea alor, copilul înlocuieşte, într-un fel, soţul care nu mai e, iar nora devine o rivală.

Dar haideţi să privim puţin problema şi din alt unghi. Pentru că şi nora e puţin geloasă pe soacră, din cauză că soţul îi dă uneori atenţie şi o iubeşte atât.

Eu una, ca mamă de băiat, dar şi de fată, sper să nu ajung niciodată să doresc să controlez viaţa copiilor sau să mă bag în familiile lor. Pentru că multe familii s-au destrămat din cauza părinţilor.

Mă gândesc că problema soacrei a existat în toate timpurile. Cel puţin, şi bunică-mea îmi spunea că ea şi soacra nu se înghiţeau prea mult. Dar, totuşi, au locuit în aceeaşi casă, sau, mă rog, împărţeau aceeaşi curte, pentru că socrii ei locuiau în altă căsuţă, iar ei şi-au făcut, lângă, o casă mare. Dar mâncau zilnic la aceeaşi masă şi nu-şi scoteau ochii. Acum, nu prea mai vezi aşa ceva. Fiecare cu casa lui, dacă se poate, cât de departe de socri.

Oamenii cu greu se suportă unul pe celălalt, chiar dacă au acelaşi sânge. Soţul meu spune că se va ajunge ca instituţia familiei să se destrame. Pentru că doar se pot descurca şi singuri, ce naiba? Iar copiii pot fi făcuţi şi în vitro.

Şi eu chiar cred că se va ajunge aici. Pentru că s-a ajuns ca soţii să se vadă câte trei ore pe zi, în cel mai bun caz, iar unul dintre ei sigur e plecat mai tot timpul prin delegaţii. Toţi fug de responsabilităţi. Iar când îţi întemeiezi o familie, trebuie să îţi asumi responsabilităţi.

Câteva lucruri despre educaţia copilului

La grădiniţa unde merge fiică-mea se fac acum nişte cursuri pentru părinţi, o oră pe săptămână, despre educaţia copilului.

Sunt lucruri pe care le ştie orice părinte, dar pe care nu punem preţ cât ar trebui.

De exemplu, fixarea unor limite sau impunerea unor reguli care trebuie respectate neapărat. Iar cine nu le respectă, va fi pedepsit. În ce constă pedeapsa? Normal că nu e vorba de bătaie, că asta nu ar rezolva nimic. Cică cea mai bună pedeapsă şi care într-adevăr dă rezultate, e izolarea. Îl pui separat, într-un loc neplăcut, timp de cinci minute. În acest timp, copilul trebuie ignorat şi nu trebuie discutat cu el. Şi întotdeauna când face un lucru urât, sau când îi interzici ceva, trebuie să-i explici copilului de ce nu e bine ce face. De exemplu, dacă se joacă cu mingea prin casă, îi explici că nu e bine, că poate să spargă ceva.

Şi încă ceva: copilul trebuie lăcat să se descurce şi singur. Uneori, din prea multă dragoste, îl tot ajutăm: să se îmbrace, să mănânce (eu şi acum, că are 4 ani jumate, îi dau în guriţă), sau îl legănăm să doarmă.  Nu e bine deloc. Nu vom fi lângă copil în permanenţă, şi atunci, lui i se va părea foarte greu şi nu-i va plăcea niciunde, numai acasă, lângă mama.

Copilul trebuie responsabilizat. Trebuie să aibă sarcini zilnice şi trebuie pus să ajute în casă. Şi pentru orice lucru pe care şi-l doreşte, trebuie să muncească, în măsura în care o poate face. Altfel, când va fi mare, va aştepta totul de-a gata, crezând că i se cuvine. Va aştepta să primească, fără a da sau a face nimic în schimb.

Acum, să nu exagerăm… Copiii nu trebuie puşi la munci grele. Să vă dau şi un exemplu de “aşa nu”: fratele meu, care acum are 20 de ani, muncea în fiecare vacanţă de vară (3 luni) la pleţi, începând cu clasa a VIII-a şi până a treminat liceul. Era o muncă grea şi lucra de dimineaţa până seara târziu; ridica greutăţi şi stătea în praf şi rumeguş. Pe lângă şcoală, el mai mergea la fotbal, unde era foarte bun, visul lui fiind să ajungă un mare fotbalist (ca al tuturor băieţilor, dealtfel). Numai că, în clasa a XI-a, la un antrenament a avut probleme cu respiraţia. A mers să-şi facă analizele  şi a descoperit că nu mai poate juca fotbal, deoarece are probleme cu inima. Nu foarte grave, dar îndeajuns încât să i se interzică să mai joace fotbal şi destul cât să-i distrugă visul.

Acum face altceva, e bine şi fericit, dar a trebuit să uite de fotbal…

 

Ştiţi cum e viaţa de soţie şi mamă? (partea a III – a)

Vă povesteam în episodul trecut că, după ce-a ieşit afară, minunea noastră urlătoare ne-a făcut nopţi albe şi zile fripte. Eu, după operaţia de cezariană am făcut ceva complicaţii, şi nu aveam voie nici măcar să o ţin în braţe, timp de o lună. Aşa că, noaptea, soţul meu o aducea la “supt”, iar ziua, când mergea la serviciu, mi-o aşeza pe mijlocul patului, iar eu treceam de-o parte şi de alta, şi aşa o hrăneam. În primele nopţi, după ce am venit acasă cu ea de la maternitate, din cauza oboselii acumulate nu prea o auzeam cum plânge, iar soţul meu se ocupa de toate. După ce m-am pus pe picioare, soţul meu era cel care nu o mai prea auzea, şi nici nu mă mai ajuta ca înainte. Aşa că l-am întrebat de ce. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că el a crezut la început că poate sunt o mamă din aia, ca mamele noastre, care nu prea e înzestrată cu simţ matern, dar a văzut că nu e aşa şi s-a liniştit. Deci, dacă a văzut că sunt o “mamă bună”, al meu şi-a luat o piatră de pe inimă, şi m-a lăsat să mă descurc.

Dar şi el, după ce şi-a mai revenit din oboseală, iar auzea urletele micului monstru, care nu tăcea şi nu adormea, decât dacă îi scuturam pătuţul. Şi făceam cu schimbul la scuturat. Şi scuturam, şi scuturam şi iar scuturam. Şi parcă era conectată: cum ne opream, cum începea instant să urle. Şi astfel am rupt două pătuţuri. Şi câteodată, pe la 3 noaptea, îţi venea să o iei şi să o arunci pe geam, nu altceva. Iar al meu, ca să nu facă aşa ceva, mergea în baie şi îşi trăgea o palmă, apoi venea în cameră şi treceam eu la scuturat.

Toată tărăşenia asta a durat până când a venit un prieten la noi, care deja crescuse doi copii, şi ne-a zis că fata noastră ne joacă pe degete. Că ea a văzut că noi dansăm după cum ne cântă ea, şi că înţelege tot. Vă daţi seama că nu l-am crezut, dar, într-o noapte de disperare, ne-am gândit să îi ascultăm sfatul şi să nu mai rupem şi al treilea pătuţ. Aşa că am lăsat-o să urle până când nu a mai putut. Dar a putut mult, oricum. A doua noapte a plâns mai puţin, a treia şi mai puţin, până s-a dezvăţat de scuturat.

Ce să faci? Lipsa de experienţă… Nu degeaba se zice: “Cum îl înveţi, aşa-l ai.”

De ce să te căsătoreşti

Era o fază într-un film în care un tip care urma să se căsătorească vrea să renunţe exact în ziua nunţii. Zicea el că ce sens are să te căsătoreşti, să te bată la cap cineva zilnic, apoi să-ţi mai facă şi vreo doi plozi care să-ţi cheltuiască banii? Urmează apoi să fi bunic, şi nici atunci să nu fii liniştit, că-ţi vin nepoţii pe cap…

Da, e şi ăsta un punct de vedere, dar dacă stai mai bine să te gândeşti, poţi vedea lucrurile şi altfel, că nu degeaba s-a inventat căsătoria.

Înainte să vă dau argumentele pro căsătorie, fac o paranteză şi vă spun că mulţi bărbaţi susţin că, precum animalele, unde masculul are mai multe femele, şi bărbatul ar trebui să fie poligam. Eu cred că aşa gândesc cei care sunt mai mult animale decât oameni. Dacă ar fi fost să fie aşa, atunci Dumnezeu ar fi făcut mai multe Eve ca să-i fie pereche lui Adam, nu?

Şi acum, că am stabilit o treabă, să vă dau câteva argumente pentru căsătorie (monogamă), bineînţeles, în cazul în care cei doi se iubesc şi sunt compatibili:

  • în primul rând, se ştie că viaţa în doi e mult mai uşoară decât traiul de unul singur. Într-o familie (normală), fiecare are sarcinile lui, pe care şi le îndeplineşte cu drag: femeia face treburile casei (găteşte, spală, face curăţenie, calcă etc (chestii pe care oricum le-ar face şi dacă ar fi singură), iar bărbatul e responsabil cu suportul financiar al familiei;
  • oricum îmbătrâneşti, şi dacă eşti singur, şi dacă eşti căsătorit; şi, zic eu, e mult mai uşor când eşti bătrân şi ai pe cineva lângă tine, cu care să mai schimbi o vorbă, decât să fii singur-cuc la bătrâneţe;
  • ar mai fi apoi situaţiile în care eşti invitat la nunţi, botezuri etc şi ce bine e când ai cu cine merge, mai ales în cazul în care cunoşti puţină lume;
  • ai cu cine împărtăşi atât clipele de bucurie, cât şi grijile şi necazurile;
  • unele statistici arată că persoanele căsătorite trăiesc mai mult decât cele singure. Explicaţia ar fi că soţii se sprijină reciproc, atât fizic, cât şi spiritual: merg la doctor împreună, şi, în general urmează mai bine un tratament impus (că are cine să le amintească);
  • după ce s-au căsătorit, cei doi renunţă la o parte din vicii (mămicile, de obicei renunţă la fumat pentru copil, iar burlacii nu mai duc viaţa de noapte cu care erau obişnuiţi); intervine, aşadar un echilibru necesar unei vieţi sănătoase.

Dacă mai aveţi voi argumente pro sau contra, sunteţi liberi să le susţineţi. 🙂

Avortul – dreptul femeii la crimă

Avortul, după mine, este o crimă şi ar trebui interzis. E totuna că-ţi omori copilul înainte sau după ce l-ai născut. Ieri am citit pe facebook un post în care era descrisă discuţia dintre o femeie care merge să facă avort şi medicul ginecolog. Nu mai găsesc post-ul, aşa că am să vă scriu ce-mi aduc aminte:

“-Am venit să fac un avort, deoarece am rămas însărcinată, iar copilul meu nu are nici măcar un an. Nu cred că mă voi descurca cu doi copii aşa mici. Dar sper că nu voi rămâne cu urmări. E primul meu avort.

– Îţi dau eu o altă soluţie! zise medicul. Şi astfel, nu mă voi atinge de corpul tău şi nu va fi necesar să faci chiuretaj.

– Da? Şi care ar fi? Spuse femeia bucuroasă.

– Hai să ucidem copilul pe care îl ai deja. Astfel, corpul tău va fi în siguranţă şi vei rămâne tot cu un copil, aşa cum îţi doreşti. E totuna că-l ucidem pe ăsta din burtă – priveşte cum îi bate inimioara – sau pe cel de acasă. Ce zici?

– Vă mulţumesc că mi-aţi deschis ochii. Nu vreau să fiu o criminală. Voi păstra sarcina şi nu mă voi mai gândi niciodată la avort.”

Ei bine, ce ziceţi? Ce bine ar fi dacă femeile ar fi conştiente de crima lor! Sau măcar dacă medicii le-ar deschide ochii…

De ce fac românii aşa puţini copii?

Peste tot se spune şi se scrie că rata natalităţii scade constant în România, şi toţi se întreabă de ce.

Păi vă spun eu de ce: deoarece şi costurile pentru a creşte un copil cresc constant. Am spus doar pentru a-l creşte, de educaţie nici nu mai vorbesc.

Eu văd cât costă pe lună să întreţii un copil şi mă îngrozesc: oare cum se descurcă alţii, care sunt simplii muncitori şi au salariul de 700 de lei le lună?

Numai ca să aduci pe lume un copil costă enorm, la noi: în fiecare lună ecograf, naşterea, care costă cam cât câştigi în câteva luni (asta dacă vrei să te asiguri că vrei să naşti în condiţii cât de cât umane), plus toate cele necesare unui nou-născut: de la hăinuţe, la pătuţ, cărucior, biberoane etc.

Apoi urmează costurile lunare: scutece, şerveţele umede, lapte praf, hăinuţe (că, să nu uităm că creşte). Urmează apoi  premergătorul, scaunul de masă, tricicleta, alt pătuţ, că în celălalt nu mai încape etc.

Când face 2 anişori, mama trebuie să meargă la lucru. Noi sistem de creşe nu avem, aşa că, dacă nu sunt bunici (ca în cazul meu), trebuie să îţi angajezi bonă, căreia îi dai 70% din salariul tău.

Apoi urmează grădiniţa, care dacă e de stat (cu 25 de copii în grupă şi o educatoare) nici nu o frecventează cum trebuie, ţi se îmbolnăveşte tot anul, şi nici nu rămâne cu nimic. Bona oricum trebuie încă ţinută că copilul trebuie dus şi adus de la grădi, plus că două zile merge, o săptămână stă acasă pe tratament (care costă în jur de 100 lei tura, că nu toate medicamentele sunt compensate). Dacă merge la grădiniţă privată, unde sunt cam 10 copii în grupă, nu se îmbolnăveşte la fel de des şi învaţă mult mai multe, dar costă (cel puţin 700 de lei pe lună).

E un lux să faci un copil în ziua de azi, la noi.  Dacă îl faci şi pe al doilea nu mai zic. Asta dacă vrei să îi creşti şi să îi educi ok.

Alimentele din ziua de azi

Mă tot gândeam eu de ceva vreme încoace cât de importantă este mâncarea pentru noi, şi ce puţină importanţă îi acordăm, totuşi. Cred că ştiţi proverbul ăla: “Eşti ceea ce mănânci.” Păi chiar aşa şi e.

Pe mine mă îngrozeşte de-a dreptul gândul că copiii mei vor creşte, vor merge la şcoală şi vor mânca tot felul de porcării pline de E-uri aproape imposibil de evitat. Deocamdată, eu pot controla alimentaţia lor şi încerc, pe cât posibil să evit anumite alimente, cum ar fi, spre exemplu, carnea de pui din supermarketuri. Din câte am auzit şi am văzut şi în documentare, puiul, din ou ajunge pe raft în trei săptămâni. Voi vă daţi seama câţi hormoni bagă în ei? Şi în plus li se mai administrează şi tot felul de antibiotice, pentru că altfel, picioarele lor nu ar putea susţine greutatea corpului. Consumând carnea lor, devenim imuni la antibioticele respective. Cel puţin, mie mi s-a întâmplat recent să fac un tratament cu antibiotice şi să nu aibă nici un efect.

Asta, ca să nu vă mai spun că am rămas şocată când am auzit de la câteva prietene învăţătoare că fetiţelor de 8 ani le vine menstruaţia şi le cresc sânii. De ce? Din cauza alimentaţiei!

Aşa că, când vine vorba de pui, prefer să cumpăr un pui care a fost crescut la ţară, în condiţii naturale. Şi am noroc că, la noi în Baia Mare, în fiecare vineri şi sâmbătă vin pe Platou (băimărenii ştiu) nişte comercianţi care vând produse naturale. Şi preferăm să dăm chiar dublu pe un pui, dar să ştim că e ok. Şi să vedeţi voi diferenţă de gust… exact gustul puiului din copilărie.

Şi să nu mai vorbesc de mezelurile de la noi… că mai bine mânci slănină cu pită şi cu ceapă, decât să consumi salam cu 10% carne…

Sursa pozei

Unii bărbaţi…

Zilele astea am stat de vorbă cu mama unui prieten care mi-a spus povestea vieţii ei. Viaţă care a fost distrusă de nimeni altul decât de soţul ei.

Ştiţi cum era mai demult, mai ales la sate: dacă doi tineri se plăceau, nu stăteau ei prea mult la vorbe, că părinţii îi şi obligau să se căsătorească. Şi aşa a păţit şi tanti de care vă povestesc. Toate bune şi frumoase, a noastră crede că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, până după căsătorie, când al ei se transformă din Făt Frumos în Zmeul cu şapte capete, care scuipă foc. Acum era prea târziu să dea înapoi, că, ce zice gura lumii? În plus, a şi rămas însărcinată cu primul copil.

Bărbatu-său era tot timpul plecat, ba mai şi auzea că o înşală, iar când era acasă, o mai şi cotonogea şi vorbea cu ea ca şi cu ultima cârpă. Şi a venit şi-al doilea copil, şi a stat cu el până i-au crescut mari copiii şi au plecat de-acasă. Acum ea e în Italia, iar el a rămas aici. Dar tinereţea nu i-o mai dă nimeni înapoi.

Cazuri de genul ăsta sunt şi în ziua de azi, chiar dacă e atât de uşor să divorţezi şi să-ţi iei viaţa în propriile mâini.

Dar care ar fi explicaţia cu schimbatul bărbaţilor după căsătorie? Eu cred că nu se schimbă deloc, ci aşa sunt ei şi aşa au fost şi înainte, doar că şi-au jucat bine rolul până au obţinut ce-au vrut.

De asta există acum căsătoria de probă: să nu mai iei ţeapă. Zicea bunică-mea că până nu mânci un sac de sare cu un om, nu-l cunoşti. Eu pot să zic că am avut noroc. Am un bărbat de nota 10. Daaar, iarăşi îmi aduc aminte de ce spunea bunică-mea: “Nu te-ncrede nici în soră, nici în frate, nici în cămaşa din spate, că şi aia e întoarsă cu dosul.”

Oricum, ideea e următoarea: “fetelor, dacă vedeţi că s-a schimbat după căsătorie – la revedere!- că nu va mai fi niciodată ca înainte, ba tot mai rău. Iar dacă vă mai şi loveşte, căsnicia voastră va fi un calvar. Asta dacă nu vă place să fiţi bătute, că atunci nu mai am ce să zic…”

Şi, de obicei, bărbatul care-şi terorizează nevasta, îşi va teroriza şi copiii şi îi va lovi. Şi cu ocazia asta vreau să transmit ceva şi mămicilor care-şi lovesc copiii. Ţi se pare corect să loveşti pe cineva, chiar dacă a greşit, doar pentru că tu ai mai multă putere şi eşti mai mare??? Dacă da, atunci şi bărbaţii sunt îndreptăţiţi să ne lovească dacă am greşit cu ceva, doar pentru că sunt mai puternici decât noi.

Sursa pozei

Bau-Bau, Baba Cloanţa şi Dirijorul

Orice copil, când e mic şi neastâmpărat, are el pe cineva de care să-i fie frică şi să se cuminţească. Eu nu prea aveam treabă cu Bau-Bau, în schimb, pentru că seara nu voiam să dorm, şi făceam scandal, bunică-mea îmi spunea că vine Baba Noaptea la mine. Şi în geam se vedea becul din cameră. Ăla era ochiul lui Baba Noaptea. Şi într-o zi, pe când era bunică-mea cu treabă pe-afară, şi eu mă jucam singură în cameră, vine o verişoară de-a ei din alt sat, pe care eu nu o ştiam. Era bătrână, îndoită de spate şi cu o bâtă în mână. Vă daţi seama că am început să ţip de m-au auzit toţi vecinii: “A venit Baba Noaptea! Ajutooooor!” S-a speriat biata babă de numa, că de fiecare dată când mă vedea, după ce am mai crescut îmi tot povestea. Bine că nu a făcut infarct sau ceva. 🙂

Fiică-mea are aceeaşi problemă: seara face figuri şi nu vrea să doarmă. Şi noi avem un vecin care e ceva dirijor la biserică şi care are scris pe uşă cu litere aurite: Dirijor …….. Ei bine, dirijorul ăsta, într-o vreme, în fiecare seară se certa cu nevasta. Dar urât de tot, şi vă daţi seama că, fiind perete-n perete, se aude destul de tare şi la noi. Şi ce-mi vine mie-ntr-o seară? Îi spun fetei: “Tu, dacă nu te culci, vine Dirijorul la tine şi te dirijează.” Când a auzit a mea, a tăcut mâc. Şi, de vreo doi ani, tot vine dirijorul.

Într-o zi, mă plimbam eu cu maică-mea cu copiii, şi, văzându-l pe Diri în depărtare, îi spun la maică-mea: “Uite, ăsta-i dirijorul.” La care fiică-mea, speriată, începe să strige: “Unde-i Dirijorul? Unde-i Dirijorul?” de n-am ştiut cum s-o opresc.

Cine ştie cum şi-l închipuie ea pe Dirijor… că habar n-are cine e şi cum arată, cu toate că l-a văzut de-o grămadă de ori. :)))

…acasă…

Există o vorbă care spune că niciunde nu-i mai bine ca acasă… Dar oare ştim noi oare unde e “acasă”? Adică se referă la casa în care locuim, la locul în care am copilărit, la ţara în care trăim sau la oamenii care ne sunt apropiaţi şi dragi?
Eu cred că se referă la toate astea.
“Acasă”, adică în locul copilăriei mele, merg foarte rar, de vreo două-trei ori pe an. Deşi nu e un loc cu multe amintiri plăcute, mă încarcă cu energie de fiecare dată.

Oricum, dorul de casa ne urmareste pretutindeni, mereu. Pentru că “acasă” înseamna locul în care ne-am simţit fericiţi, alături de persoane dragi nouă… Dacă stau bine şi ma gândesc, eu am câteva zeci de locuri în care m- am simţit sau mă simt acasă.
Trăim mereu cu dorul in noi… dorul de copilărie, de prima iubire, de bunicii care nu mai sunt; chiar dorul de a merge cu bicicleta, dorul de gustul unui fel de mâncare, dorul de a privi norii ca sa vezi ce forme ascund… Iar dacă ţi-e dor de ceva, înseamnă că n-ai trăit degeaba. Cine are dorul în suflet e un om fericit.

1 2