Este balansoarul util când ai bebe? O, da!

O prietenă a născut recent și mi s-a plâns că în fiecare noapte are ”concert” și că uneori îi vine să fugă de-acasă, chiar de-ar fi să doarmă în parc, pe o banca. Numai că în perioada asta e interzis și mersul în parc. 🙂

M-a întrebat ce ar putea face să aibă parte de puțină liniște și de unsomn bun, știind că și eu am trecut prin perioada de nopți nedormite.

După cum probabil știți deja, am doi copii care acum sunt mărișori, dar îmi aduc aminte mereu de perioadele când erau bebe, mai ales că ei mă întreabă destul de des: ”Mami, îmi mai spui cum eram eu bebeluș?”

Cu fata (copilul cel mare) am rămas însărcinată la 21 de ani și am născut la 22. Acum, când mă uit la câte o fată de 22 de ani, mi se pare copilă.

Nu a fost deloc ușor, mai ales că nu mai avusesem de-a face cu bebeluși până atunci. Când eram însărcinată mă gândeam că, la cât sunt de neîndemânatică, sigur o s-o scap pe jos. 🙂

Dar partea cea mai grea a fost cu lipsa mea de somn. Vă spun sincer, cea mai bună tortură este să nu lași un om să doarmă. A mea dormea ziua pe reprize, și noaptea ținea concerte, de veneau vecinii să vadă ce-i facem copilului. De multe ori ne plimbam cu ea noaptea cu mașina, că în timp ce era în mers, tăcea. Și ne rugam să nu fie roșu la semafor, că iar începea concertul.

Adormea doar legănată, așa că o puneam în ”scoica” de la mașină, și în casă, lângă pat, pe jumătate dormind, o legănam cu schimbul. Apoi am mutat-o în pătuț, și legănam pătuțul ca să tacă și într-ul final să adoarmă. Și așa am rupt două pătuțuri. La propriu. 🙂

Ce ne-a salvat însă și mai puteam să dorm cât de cât a fost un balansoar pentru bebe pe care l-am primit.

Așadar, da, recomand cu căldură balansoarul. Al nostru era electronic, se legăna singur și avea și muzică. In partea de sus avea și un carusel cu jucării care îi capta atenția.

Deci, dragă mămică, dacă te regăsești în povestea mea, dacă vrei puțină liniște pentru tine și ghindocul tău, nu sta pe gânduri. Pe site-ul www.ghindoc.ro puteți să găsiți mai multe detalii legate de acest subiect și nu numai.

Ne-am luat peste Betta – o sa ne bata?

Da, ati vazut bine intrebarea din titlu. E o gluma, bineinteles. Vine de la intrebarea: “De ce nu le place fetelor “pestele”?  – Pentru ca le e teama ca o sa le bata”. :))

Denumirea lui este si “peste luptator”, organizandu-se si in ziua de azi pariuri intre barbati, la fel ca luptele intre cocosi.

Intr-adevar, de 2 saptamani avem un membru nou in familie, pe care si l-a cumparat fiica-mea cu banii de la Iepurasul de Paste, cu promisiunea ca ea il va ingriji. Dar… cine-i schimba apa? Ati ghicit – eu. 🙂

Initial am fost reticienta cand am auzit ca vrea peste, dar pana la urma am cedat, convinsa fiind de argumentele ei:

  • pestele Betta e foarte usor de intretinut, are nevoie doar de un bol, nu-i trebuie acvariu, deoarece traieste si cu un nivel scazut de oxigen
  • sta singur, deoarece in special masculii sunt foarte agresivi, lupta pana la moarte daca sunt 2 masculi intr-un acvariu (totusi, speram ca pe noi nu ne va bate 🙂 ). Femelele, in schimb, pot sta mai multe intr-un acvariu
  • trebuie sa-i dai mancare o singura data pe zi

Ce nu am stiut este ca:

  • o data la 2 zile trebuie sa-i schimbi apa. Am aflat de la o prietena ca cel mai bine e sa o fierbi si sa o aduci la temperatura camerei inainte sa o schimbi, si doar jumatate din cantitate se schimba
  • au o mancare speciala, nu costa mult – in jur de 5 lei si ajunge pentru vreo 2 luni, deoarece mananca in jur de 3-4 bobite pe zi
  • daca ii dai mancare in exces si nu o consuma, aceasta se descompune si se transforma in compusi toxici
  • pestisorul Betta e ieftin – a costat doar 16 lei
  • traieste pana la 4 ani

Noi i-am luat pietricele colorate, dar erau multe in punga, asa ca, dupa cum se vede si in poza, am pus si la flori si arata chiar foarte bine un ghiveci ornat cu pietricele colorate.

Momentan bolul in care sta e destul de mic, dar o sa-i cumparam unul mai mare cand mai creste putin. Am aflat dupa ce l-am cumparat ca ii place sa se ascunda uneori, asa ca i-am pus o scoica mare ca decor in bol.

In concluzie, dragi parinti, daca copilul va cere un animal de companie, va sfatuiesc sa-i luati peste Betta. Se gasesc pestisori cu tot felul de culori. Al nostru are coada si aripile rosu-visiniu, si are nuante de turcuaz pe corp.

Idee de serbare la gradinita

Scriu acest articol pentru ca poate fi o sursa de inspiratie pentru doamnele educatoare care pot ramane in pana de idei cand vor sa organizeze o serbare.

De 1 Iunie, la gradinita fiului meu, doamna educatoare a organizat un eveniment putin mai… altfel. Protagonistii am fost noi, parintii.

S-au inchiriat costume cu personaje din povesti, dar nu pentru copii, ci pentru parinti. Fara ca cei mici sa vada, ne-am costumat in diverse personaje: Cenusareasa, Alba ca Zapada, Printul Fermecat, Lupul cel rau, Scufita Rosie, Ursul pacalit de vulpe, Zana cea buna etc. Fiecare personaj a avut cate o poezie cu cate doua strofe despre personajul pe care il reprezenta. Stand ascunsi dupa o cortina, fiecare parinte a citit poezia, iar copilul trebuia sa ghiceasca vocea mamei/ a tatalui sau. Imediat dupa ce copilul a ghicit, parintele iesea de dupa cortina.

Bineinteles ca toti copiii si-au recunoscut parintele si s-au amuzat enorm cand ii vedeau pe parinti costumati. Eu, ajungand mai tarziu, am ramas cu costumul de lup. Si am avut urmatoarea poezie:

Cred ca ma cunoasteti bine:
Eu sunt lupul cel vestit
Si pe iezi si pe scufita 
Stiti ca eu i-am inghitit.

Nimeni nu ma mai iubeste
Ca sunt lacom si hain
Ce vreti, mie nu-mi prieste
Daca n-am stomacul plin.

Dupa “reprezentatii” au mai avut loc doua concursuri: parintele facea echipa cu copilul. In primul concurs, parintele tinea cu o mana o lingura cu o mingiuta in ea si cu copilul de mana trebuia sa mearga cam 10 metri, sa ocoleasca un scaun si sa se intoarca la linia de start. In al doilea, parintele si copilul trebuiau sa faca acelasi traseu cu o minge intre ei, fara sa o tina cu mana. A fost foarte amuzant. Noi am castigat la cel de-al doilea concurs. Ca m-a surprins a fost ca in ciuda faptului ca fiului meu nu-i place deloc sa piarda, nu s-a suparat ca am pierdut la primul concurs, ba chiar s-a amuzat teribil.

Apoi copiii au primit briose si cate un balon cu heliu cu care s-a jucat acasa toata ziua.

A fost o idee interesanta, pe care nu am mai intalnit-o pana acum la serbari. Poate fi utilizata chiar si de 8 Maritie. Important e ca atat copiii, cat si parintii ne-am simtit bine.

Să învățăm să dăruim ce nu ne folosește – legea dăruirii sau a circulației

Nu știu dacă ați observat la unii oameni cum adună și tot adună lucruri de care cu siguranță nu mai au nevoie. Și chiar dacă sunt conștienți că nu le vor mai folosi cel puțin în următorii ani, ei le țin acolo, gândindu-se că poate, odată, cine știe, le vor trebui.

Eu obișnuiam să ofer lucrurile pe care nu le mai foloseam altor oameni care se bucurau enorm de ele. Dar, cu toate astea, tot mi s-au adunat foarte multe. Dulapul îmi e plin de haine, și din ele port doar o mică parte. Și nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă și plâng că n-am cu ce să mă îmbrac la anumite ocazii.

Camera copiilor era plină de jucării. Nu doar în lădița cu jucării, ci și în dulapuri, care erau ticsite. Ba mai mult, le puneam și în dulapurile mele, gândindu-mă că poate peste câțiva ani vor mai prezenta vreun interes pentru ei, pentru că acum se joacă doar cu o mică parte din ele, am 30% – maxim.

Atât hainele, cât și jucăriile sau alte obiecte de care nu ne mai folosim, nu doar că ne ocupă spațiu util, dar ne și încurcă atunci când vrem să găsim ceva. Și se creează și o dezordine din ce în ce mai mare, cu fiecare lucru acumulat. Efectiv, ne scot lucrurile inutile afară din casă.

Așa că, după ce am și citit în câteva locuri, și după ce mi-a mai spus și o anumită persoană, am luat o hotărâre: tot ceea ce nu ne folosește va fi dăruit persoanelor care au nevoie, sau pur și simplu va fi dus la container, unde cu siguranță își va găsi o utilitate.

Am vrut să îi învăț și pe copii acest lucru, și îi voi învăța mereu. Noi am mai dăruit jucării și hăinuțe altor copii care nu au, însă de data asta m-am gândit că va fi mai greu, pentru că urma să dăruim mai bine de jumătate din lucrurile lor (pe care, mă gândeam eu  că vreodată le vor mai folosi).

Contrar așteptărilor, au primit vestea cu mare bucurie. Mai greu mi-a fost mie. 🙂

Le-am explicat că una din legile universului și ale prosperității este legea dăruirii și a primirii, sau legea circulației, a curgerii. Că e bine să dăm lucrurile nefolositoare, nu să le tot adunăm, pentru că sunt foarte multe persoane cărora le vor fi de folosință. Le-am spus că există copii săraci care visează la asemenea jucării, iar ei le țin în dulap și nu se mai joacă cu ele, doar, poate, o dată pe an.

Iar dacă vor face asta, cu siguranță vor primi alte jucării noi și interesante, pentru că așa funcționează legea circulației.

Dar nu a trebuit să le spun de două ori, că au și umplut două plase mari cu jucării, pe care le vom da la casa de copii. Vom mai selecta zilele următoare încă vreo doi saci de jucării și hăinuțe pe care le vom dărui altor copii care au nevoie de ele.

Avem în oraș un magazin unde poți duce lucruri second hand (cum ar fi cărucioare, pătuțuri, premergătoare etc.), și pui un preț pe ele, și pot fi vândute. Am făcut așa de câteva ori, până am înțeles (abia acum), că e mai bine dacă le dăruiesc sau le pun lângă container. Cu siguranță răsplata va fi mai mare (nu neapărat din punct de vedere material).

Copiii și bona electronică – tehnologia modernă

Sunt păreri pro și contra în ceea ce privește accesul copiilor la tehnologia modernă. Și aici mă refer la tablete, telefoane, calculator etc.

Cei mici sunt de-a dreptul încântați când au în mână un iPhone, iPad sau orice altceva care-i poate transporta în lumea virtuală.

În urmă cu ani buni, pe când nu aveam copii, am ieșit la o terasă. Erau acolo niște părinți care i-au adus fetiței un DVD portabil, și ea se uita la desene, în timp ce adulții discutau. Mi s-a părut ciudat și i-am judecat atunci. Dar mai târziu am văzut că i-am judecat greșit.

Anul ăsta, cât am fost în concediu, timp de două săptămâni, copiii noștri nu au avut acces la nimic. Și când mergeam la masă, erau cei mai gălăgioși dintre toți copiii, mai cu seamă cel mic, de 3 ani. La un moment dat ne era și rușine, pentru că ne temeam să nu-i deranjeze pe alții prin faptul că plângea sau striga. Și nu înțelegeam cum de ceilalți părinți reușesc să-și stăpânească atât de bine copiii. Pentru că erau o grămadă de copii, dar toți stăteau cuminți la mese. Asta până când am tras cu ochiul și am văzut că toți, dar toți copiii aveau ba iPhone, ba tabletă, sau chiar laptop. :))

Până în urmă cu un an le-am dat și noi iPad. Dar când am văzut că vin de la grădiniță și primul lucru de care întreabă e iPad-ul și că și noaptea visa jocurile de-acolo, l-am ascuns și nu le-am mai dat timp de un an. Dar anul ăsta, când au mers la grădiniță, veneau acasă și spuneau cum alți copii povestesc de diferite jocuri și m-au întrebat de ce nu pot avea și ei. Pentru că le mai dădeam doar telefonul, când ieșeam în oraș și se plictiseau.

Am hotărât apoi să le dăm acces la tabletă, însă cu program – cam o oră jumate pe zi. Pentru că nu poți ține copilul departe de tehnologie, în zilele în care tehnologia urcă, cu pași repezi, pe cele mai înalte culmi. Le instalez jocurile pe care ei le vor, bineînțeles, dacă corespund vârstei, și am fost plăcut surprinsă să constat că le plac jocurile de strategie și de creativitate, în care își folosesc mintea și imaginația.

Fiică-mea mi-a cerut chiar să-i instalez o aplicație unde rezolva adunări și scăderi ușoare.

În plus, am și cu ce să-i pedepsesc. Dacă nu sunt ascultători, în ziua următoare li se taie accesul la tabletă. Și au fost și două zile la rând în care au fost pedepsiți. Bineînțeles că au încercat să mă înduplece sub orice formă, dar când au văzut că “nu” e clar NU, n-au mai insistat, și au văzut că treaba e serioasă.

Și, de ce să nu recunoaștem, avem și noi, părinții un avantaj în toată chestiunea asta – copiii stau cuminți, cu “bona electronică”, în timp ce noi ne facem treaba sau ne relaxăm. 😛

Voi ce spuneți?

Cum ne pot manipula copiii, dacă nu suntem hotărâți

Zilele trecute am avut un șoc. Până acum credeam că cel mic, care are doar 3 ani și jumătate, e sincer atunci când plânge sau când cere ceva. Ei bine, se pare că m-am înșelat.

Noi, adulții, de multe ori îi desconsiderăm pe copii, crezându-i inocenți, fără prea multă capacitate de gândire, și spunem: “ce știu ei, sunt doar niște copii!”

Lucrurile nu stau chiar așa. Un copil poate învăța un adult mai multe lucruri chiar decât poate un adult să-l învețe. Copiii ne pot ajuta să ne autocunoaștem, să ne descoperim anumite laturi, și chiar să le corectăm, dacă nu sunt cum ne dorim.

În fiecare seară, după ce îi puneam la culcare și stingeam lumina, cel mic îmi cerea ba apă, chiar dacă băuse înainte, ba să-i rearanjez pătura, ba voia la toaletă, și tot așa mă ridica din pat încă vreo oră, prelungind ora de culcare. Eu credeam că-i șoptește soră-sa mai mare ce să spună, dar mi-am dat recent seama că nu era așa.

Într-o noapte, ca să adoarmă mai ușor, a mers taică-său și a stat puțin cu el. Atât i-a trebuit. A doua noapte a început să plângă, și să spună că vrea să doarmă cu mami. I-am zis că nu se poate, că adulții dorm în camera lor, și copiii într-a lor. “Dar de ce tati a dormit cu mine aseară?” Neștiind ce să zicem, i-am zis că i-a fost frig, că aseară a fost mai frig și de asta. “Dar acum mi-e mie frig!” a strigat. Și-a început să plângă și să zică că-i e foarte frig. “Nu-i bine ce i-am zis. Am spus eu. Trebuia să zicem că te-a durut piciorul, ceva ce nu poate să aibă legătură cu seara asta.” Și i-am zis copilului că nu de frig a dormit cu el, ci că l-a durut piciorul pe taică-său. Auzind, a început să strige: “Aaaaau! Mă doare piciorul!!! Vino să dormi cu mine!” Și plângea de ți se rupea inima. Abia m-a ținut taică-său, să nu merg la el să-l liniștesc. Și, după ceva timp, când a văzut că n-are nici o șansă, a râs și s-a pus să doarmă.

Mi-am dat seama atunci că cei mici profită de orice mică greșeală pe care o face părintele, întorcând situația în favoarea lor.

Să nu mai zic dacă îi ameninți că faci ceva și nu te ții de cuvânt. Nu te mai cred deloc și îți râd în față. Le spuneam: “Dacă nu sunteți cuminți, vă sting televizorul!” Dar nu le stingeam, ca să nu înceapă să țipe și să plângă, și-atunci normal că nu mă mai ascultau.

E foarte important ca atunci când spui ceva unui copil, să te ții de cuvânt, fie că e vorba de o pedeapsă sau o recompensă.

Faptul că ridici vocea și strigi la un copil nu te ajută cu nimic, ca părinte. Vă spun din proprie experiență. Ba mai mult, îți înrăutățești situația, că îți consumi energia degeaba. E de ajuns să fim mai hotărâți în tot ceea ce facem, și să ne ținem de cuvânt, să ne respectăm promisiunile, chiar dacă nu ne place când plâng sau țipă.

Nu doar că ne impunem în fața lor, dar le și câștigăm respectul.

Pro sau contra mersului pe bicicletă în parc?

Probabil că voi stârni multe critici, dar nu pot decât să fiu de acord cu Consiliul Local Baia Mare, care a propus interzicerea mersului pe bicicletă în parcuri.

Știu că voi supăra doi bloggeri băimăreni care au scris despre acest subiect (Andrei și Robert), dar le va trece, sper. 🙂

Cei care au copii mici cred că nu mă vor contrazice atunci când afirm că nu-ți poți lăsa copilul de mânuță când îl scoți în parc, de frica celor care circulă cu bicicleta. Bineînțeles că nu toți circulă cu viteză, dar mai sunt puștani care, din dorința de a-și arăta talentul, rup roțile de la bicicletă.

Nu cred că e un sacrificiu atât de mare pentru bicicliști ca, atunci când trec prin parc, să meargă pe lângă bicicletă.

Noi, părinții care locuim la oraș, oare unde ne putem scoate copiii la plimbare, să fie feriți de fuga în fața mașinii și să poată alerga în voie, dacă nu în parc?

Nu știu dacă cei care nu au încă copii cunosc asta, dar copilul, până pe la 3 ani, nu știe ce e pericolul. Și aleargă în toate părțile, fără să se asigure. Iar un biciclist, oricât de bine intenționat ar fi, nu poate evita un copil mic care-i fuge în fața bicicletei.

Parcul este pentru plimbare; bicicleta este pentru a te deplasa mai repede dintr-o parte în alta. Dacă ești în parc, și ești cu bicicleta, nu cred că ești într-o grabă atât de mare, încât să nu poți să mergi pe jos, pe lângă bicicletă.

Nu sunt de acord, în schimb, cu interzicerea bicicliștilor pe aleile pietonale, dat fiind faptul că nu avem piste pentru bicicliști, iar să mergi pe bicicletă pe lângă mașini, e sport extrem.

Mi-aș dori enorm să avem piste pentru biciclete. Anii trecuți am fost în Ungaria, la Balaton, și am făcut zeci de kilometri, zilnic, cu bicicletele, pe piste pentru bicicliști. Părinții, cu câte 2, 3 copii, se deplasau tot cu bicicletele, în siguranță. Cum să îndrăznesc eu, oare să-mi scot copiii cu bicicletele în oraș? Le-aș risca viața.

Așa că mi se pare absurd să interzici mersul pe bicicletă pe trotuare, atâta timp cât nu avem piste pentru bicicliști.

Ne-a căzut primul dinte de lapte. Iată cum l-am scos

Parcă mai ieri ne-am bucurat că-i ieșise puiului nostru primul dințișor… Sincer, nu m-am gândit ce emoții îmi va da când îi va cădea. :))

La numai 5 ani și 8 luni i-a căzut fiicei mele primul dinte de lapte – un eveniment important. A mai văzut și alți copii cărora le căzuseră dinți de lapte, dar asta nu a împiedicat-o să se panicheze. :)) A venit la noi, seara, tremurând și plângând cu lacrimi (de obicei nu plânge cu lacrimi), spunând că i se mișcă un dinte. Își dorea de ceva vreme o jucărie de pluș, pe care a pus ochii, așa că i-am spus că i-o cumpăr atunci când îi cade, să o calmez (Zâna Măseluță știe că nu există).

Nu i-a căzut în noaptea aia, așa că a doua zi am mers la medicul dentist, dar, cum era ocupat, și urma să meargă în concediu, n-a putut să ni-l scoată. Mi-era puțin teamă, că am auzit niște povești cum că se poate să-i cadă în somn și să-l înghită, așa că m-am interesat cum se poate scoate.

Eu, când eram mică, mi-i scoteam singură. Sincer, chiar îmi plăcea. Apoi îl aruncam peste casă, și spuneam ceva de genul: “îți dau un dinte de lapte, tu dă-mi unul de fier”.

I se mișca incisivul de jos, exact cel care-i crescuse primul. Și am citit că, în cazul dinților de jos, dacă se mișcă destul de tare, trebuie să-l împingi din interior către exterior, către buza de jos, adică, după care, cu un șervețel (ca să nu alunece din cauza salivei) tragi tare de dinte. Așa am și procedat, numai că l-am și clătinat puțin în stânga și-n dreapta.

Fiică-mea plângea, că era speriată, cel mic se urca pe mine, tot întrebându-mă dacă și lui o să-i cadă toți dinții, și dacă o să-i cadă, o să mai poată să vorbească, iar eu încercam din răsputeri să scot dintele “afurisit”, cum l-a numit fiică-mea. :))

După vreo zece încercări am reușit, și i-a curs puțin sânge. Când l-a văzut pe șervețel, s-a panicat și-a început să strige: “Ajutor! Ajutor! Sângeee!” Am calmat-o apoi când i-am spus că nu i se întâmplă nimic, și i-am arătat dințișorul. Instant s-a simțit mai bine, și-a început să râdă, întrebându-mă când mergem să cumpărăm jucăria. :))

Sper ca la următorul dinte să fie mai ușor. Oricum, din câte am citit, în cazul dinților de sus, se clatină și apoi se trage de ei în jos. Sper să fie de folos și altor mămici acest articol. 🙂

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă, adresată fiicei sale, Margareta

Astăzi am citit ceva care m-a impresionat până la lacrimi. E o scrisoare adresată de un tată, fiicei sale, pe care o iubește şi căreia îi vrea doar binele. Şi sunt nişte sfaturi aici, pe cât de simple, pe atât de importante, şi cu toții ar trebui să ținem seama de ele. Practic, el îi spune fetei calea care duce spre fericire. Şi, într-adevăr, dacă nu avem conștiința curată, dacă nu încercăm să fim mai buni, nu putem fi fericiţi. Savuraţi şi voi cuvintele unui român minunat:

“Să trăiești Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înflorește şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăștii tot ce ai înșirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiți… atâția cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăți, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învățătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voința ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ți faci singură mustrări şi să-ți cauți vina.

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă șarpele răutății, al invidiei și al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conștiință curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înțelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citești şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag,

Alexandru Vlahuţă”

Dovleci de halloween la grădiniţă

Halloween-ul se sărbătoreşte şi la noi, de ceva vreme, în fiecare an, în general în noaptea de 31 octombrie. Nu pot spune că e un lucru bun sau rău. Mulţi sunt total împotriva acestei “sărbători luate de la americani”. Însă, eu zic că, atâta timp cât aduce bucurie, nu supărare, de ce nu?

Copiii sunt cei care se bucură cel mai mult. La noi încă nu s-a preluat şi mersul copiilor din uşă-n uşă pentru a li se da dulciuri, însă sculpteză dovleci sau se costumează.

Anul trecut, la grădiniţă, părinţii şi copiii şi-au adus de-acasă câte un dovleac, apoi l-am sculptat şi l-am decorat împreună, fiecare părinte făcând echipă cu copilul lui. La fel vom face şi anul ăsta, şi abia aştept.  Eu zic că e o idee minunată, şi cei care au copii pot face un dovleac de halloween şi acasă. 🙂

Să nu mai zic că la sfârşit, după ce am terminat cu dovlecii, am mâncat o plăcintă cu dovleac delicioasă. Poate vă inspiră vreun model dintre dovlecii de-aici, făcuţi anul trecut la grădiniţă, de copii. Al nostru a fost “domnişoara” din prima şi ultima poză.  🙂

1 2 3