Cum se decorează ouă cu șervețele

Ouă decorate cu șervețele

Foarte simplă această metodă de decorare cu tehnica șervețelului. Se decorează rapid, și e un mod de a implica și copiii în această ”joacă”. Ouăle, fierte și răcite se ung cu albuș bătut, se pune bucata de șervețel decupat după care se unge din nou cu albuș și se lasă la uscat.

De preferat ca ouăle să fie albe. În clipul de mai jos puteți vedea și o metodă de albire ouă cu sare și oțet.

Să aveți spor!

Reteta: Prajitura Lamaita

De Craciun am cumparat de la o cofetarie din oras prajutira de casa “Lamaita”. Atat de mult i-a placut lui fiu-meu, incat m-am hotarat sa incerc si eu sa fac, de Revelion. Sincer, am avut emotii ca n-o sa-mi iasa, dat fiind faptul ca e cu foi coapte pe dosul tavii. Dar mi-a iesit, chiar nesperat de bine.

Ingrediente pentru foi:

  • 100 ml de lapte cald
  • 1 lingurita bicarbonat de sodiu alimentar (amoniac)
  • 2 oua intregi
  • aproximativ 600 g faina
  • 100 g margarina/unt/untura
  • putina sare

Ingrediente pentru crema:

  • 6 linguri de faina
  • 6 linguri de zahar
  • zeama de la 2 lamai mari
  • 500 ml lapte
  • o margarina rama
  • 2 plicuri de zahar vanilat

Ingrediente pentru glazura (la rece):

  • 8 linguri de zahar pudra
  • 3 linguri de cacao
  • 3 linguri de apa fierbinte
  • 2 linguri de ulei

Se amesteca bicarbonatul cu laptele caldut, apoi se adauga untul/untura/margarina, cele 2 oua, sarea si se amesteca. Se pune apoi faina si se framanta aluatul pana se dezlipeste de pe degete. Se lasa sa stea o ora si jumatate, dupa care se imparte in 4 parti egale. Se intinde aluatul cu sucitorul, formandu-se o foaie de marimea fundului tavii. Ar fi bine sa aveti 2 tavi de aceeasi dimensiune, deoarece foile se coc repede, si cum o scoateti pe prima de la cutor, o puteti baga pe cealalta, timp in care se raceste tava de la prima foaie, si puteti s-o pregatiti pe a treia. Se coc la foc mediu, cam in 5-7 minute o foaie. Se pun la racit, dar nu una peste alta, sa nu se lipeasca. Crema se face in timp ce se lasa aluatul sa stea. Se amesteca zaharul cu zeama de la lamaie, dupa care se pune faina, amestecand astfel incat sa nu se faca cocoloase. Apoi se pune laptele, putin cate putin si se amesteca. Se pune compozitia la fiert si se amesteca continuu, pana se ingroasa tare, si se lasa sa se raceasca de tot. Margarina lasata din timp la temperatura camerei se “freaca” cu zaharul vanilat pana devine spumoasa. Se amesteca compozitia cu faina cu margarina, pana se omogenizeaza. Se aseaza intr-o tava prima foaie peste care se pune o treime din crema. Se acopera cu a doua foaie, se pune a doua treime din crema, se pune peste ea a treia foaie, se pune si restul de crema, si la final – ultima foaie, cu fata in sus. Se prepara apoi glazura astfel: se amesteca cele 8 linguri de zahar pudra cu cacaua, si in timp ce se amesteca, se toarna apa fierbinte si uleiul. Se amesteca bine pana se formeaza glazura, si se intinde peste prajitura. Tava se acopera cu o folie si se lasa pana a doua zi ca sa se inmoaie foile.

Pofta buna! 🙂

Omul este frugivor, nu omnivor

Am rămas pe gânduri după ce am citit din cartea medicului Robert Morse, “Cum să trăim sănătos fără toxine”. Acesta susține faptul că alimentația noastră este fundamental greșită, începând cu faptul că noi credem că omul este omnivor.

Spun că am rămas îngândurată, deoarece nu pot să contest nimic din ce am citit, dar nici nu sunt pregătită să pun în aplicare ceea ce scrie aici. E greu să-ți schimbi modul de gândire învățat de mic, mai ales la o anumită vârstă.

El spune că omul se apropie și se aseamănă cel mai mult, dintre animale, cu primatele, din punct de vedere al anatomiei și fiziologiei, adică cu maimuțele. Nu cu felinele  și alte animale carnivore, nici cu păsările, porcii, urșii etc. (omnivore – consumă carne, legume, fructe, rădăcini și coajă de copac), nici cu vacile, oile, caii etc., care sunt erbivore.

Vertebratele frugivore consumă fructe, nuci, semințe, legume și verdețuri dulci.

Doctorul spune că nu ne încadrăm în categoria vertebratelor omnivore, deoarece ne deosebim de acestea din multe puncte de vedere. Dacă limba omnivorelor e riguroasă spre moderat, a frugivorelor este netedă , fiind folosită ca o lopată. Dacă la omnivore, glandele salivare sunt subactive, la frugivore sunt digestive, și energiile alcaline își au loc aici. Ficatul omnivorelor este complex și mai mare decât al omului, în timp ce al frugivorelor este simplu, de dimensiune medie, și nu este mare și complex, ca al carnivorelor.

Extremitățile sau membrele anterioare la omnivore sunt copite, gheare și labe, pe când la frugivore sunt degete pentru apucat, decojit sau rupt. Omnivorele au dinți care au canini cu colți, pe când la frugivore, dinții nu prezintă canini sau dinți tip colți.

Robert Morse afirmă că omul e singura specie care nu știe cu ce să se hrănească. Numai omul prepară hrana înainte de a o mânca. Îngrijitorii de la grădinile zoologice au învățat de mult că nu trebuie să hrănească nici un animal cu mâncare gătită, deoarece acest tratament va duce la îmbolnăvirea și moartea animalului. Iar oamenii care își hrănesc animalele de companie cu mâncare gătită, în timp, se îmbolnăvesc exact de aceleași boli de care suferă oamenii. Prin preparare, spune autorul cărții, alimentele își pierd proprietățile nutritive naturale, producându-se transformări chimice și reducându-se  cantitatea de energie.

O alimentație nesănătosă duce la pierderea stării de fericire și la tristețe, lucruri pe care majoritatea oamenilor le-au pierdut de mult, mai spune medicul.

Voi ce părere aveți? Este, oare, alimentația sursa bolilor și a nefericirii omului? O fi, oare, alimentația noastră de bază – una greșită?

Hribe sau hribi – ciuperci superioare

Zilele astea, după niște ploi benefice, lumea s-a pornit la cules de ciuperci, prin pădure. Ciupercile cresc peste noapte, după ploaie, nu degeaba e și vorba: “A crescut ca ciupercile după ploaie.” Aici, în Maramureș, vedetele sunt hribele (regional) sau hribii. Noi am avut norocul de a primi azi două lădițe de hribi, pe care abia aștept să le gătesc, pentru că sunt pe placul tuturor membrilor familiei. 🙂

Hribii, ciuperci de calitate superioară pe care îi găsiți în meniurile restaurantelor italiene cu numele de funghi porcini, sunt, pe cât de gustoase, pe atât de sănătoase, benefice în bolile de cancer sau tumori. Conțin vitamine și minerale, care ajută organismul să se mențină sănătos.

Nu doar eu spun că sunt ciuperci superioare, ci și denumirea lor din latină – Boletus edulis, unde bolet- înseamnă ciupercă superioară,
iar edulis – comestibilă. Faptul că sunt reginele ciupercilor e confirmat și de prețul lor din supermarket. Ultima oară când am cumpărat – congelate, nu proaspete – costau 60 de lei o pungă de 800 de grame.

Se mai numesc, în unele zone, mânătărci sau bureți, și au pălăria de o culoare maro, puțin roșiatică, și piciorul alb. Atât pălăria, cât și piciorul ciupercii sunt comestibile. În imaginea de mai jos puteți vedea cum arată hribii în interior.

Hribii pot conține viermișori, însă dacă nu sunt mulți, la țară se țin ciupercile în apă cu sare, și toți viermii ies la suprafață.

În curând veți găsi pe blog și rețete cu aceste minunății ale pădurii. 🙂

Alte împrumuturi din domeniul culinar românesc

După ce v-am vorbit despre împrumuturile din domeniul culinar luate din maghiară, germană, franceză, italiană, slavă, greacă, engleză sau turcă, a venit rândul şi acestei categorii, din ţările mai îndepărtate. Aceste cuvinte au ajuns la noi după ce au călătorit mult, de la o limbă la alta, modificându-şi, mai mult, puţin sau chiar deloc, forma sau înţelesul.

„Cele mai recente împrumuturi sunt cele din secolul 20. Ele provin, la originea îndepărtată, din limbi de la capătul pământului, cum ar spune un ţăran nefamiliarizat cu geografia statelor lumii. Sunt cuvinte din limbile Extremului Orient (chineza şi japoneza, dar şi limbi mai puţin cunoscute: tibetana, malaeza, hindi, tamil) sau din limbi de pe continentul african (limbi bantu, malgaşa etc.) şi de pe cel american (arawak – caraibe, azteca, quechua, tupí-guaraní)” spune Marius Sala.

Din chineză avem cuvântul ceai, despre care aflăm, tot de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

Asemenea limbii italiene, cele mai multe cuvinte şi sintagme spaniole intrate recent în română aparţin, din punct de vedere referenţial, domeniului culinar: cava, chorizo, gazpacho, sangria, tortilla, salsa, guacamole, paella, tapas. Cava este un vin spumant din Spania,  şi poate fi atât alb cat si rose. Este facut din mai multe soiuri de struguri. Chorizo este un mezel spaniolesc,  de culoare roşu aprins, dat de boiaua din pimiento, un ardei tipic spaniol, cu care carneade porc e condimentată. Gazpacho este un aperitiv traditional din Spania, Andaluzia, sau o salată lichidă racoroasă si aromată, din roşii. Sangria este o băutură spaniolă, foarte cunoscută în întreaga lume. Denumirea vine de la “Sangre”, care ănseamnă “sânge”, dată de culoarea roşie aprinsă a băuturii. Baza pentru sangria este vinul, la care se adaugă diferite fructe. Se prepară în boluri, şi nu este un cocteil. Tortilla este baza mancarurilor traditionale mexicane, preparată fie din faina de grâu, fie din faina de porumb. Salsa este denumirea spaniolă pentru orice tip de sos preparat din legume proaspete, tocate sau zdrobite împreună,  pe bază de roşii. Guacamole este un sos de origine mexicană şi este foarte popular. Este preparat din fructe de avocado bine coapte şi tot felul de  mirodenii. Paella este o mâncare tradiţională in Spania, pe baza de orez. Tapas este denumirea spaniolăpentru o gamă largă şi variată de  aperitie, calde sau reci, cu legume, brânză, sau mezeluri, făcute pentru a se servi la un pahar cu vin sau alte băuturi.

Aceşti termeni cu caracter internaţional au pătruns în limba română fie în mod direct, fie prin filieră străină.

Marius Sala ne vorbeşte despre hindi, o limbă indo-europeană, este din 1965 limbă naţională oficială în India. Din limba hindi au pornit spre limbile din ţările europene, ajungând pe diverse căi şi în română, cuvinte precum: iută, piper, paprică şi punch.

Piper şi paprică sunt două cuvinte cu aceeaşi origine îndepărtată, provenind de la cuvântul din limba hindi pippari. Din hindi a ajuns in greacă, sub forma péperi. Fiind un  cuvânt comercial, a fost transmis şi latinei ca piper, de unde l-au moştenit limbile romanice, cu excepţia românei. Româna l-a împrumurat din neogrecescul pipéri sau/şi dintr-o limbă slavă. Românescul paprică vine din maghiarul paprika, care, la rândul lui, vine din neogrecescul pipéri.

Cuvântul cuşcuş este considerat , la origine, un termen pornit din barberă (kuskus), o limbă afro-asiatică din aceeaşi familie cu araba, ebraica şi egipteana. A pătruns în arabă sub aceeaşi formă, apoi în franceză (apare la 1728) şi, din aceasta din urmă, s-a răspândit în Europa. La noi, a venit din turcă, unde provine tot din arabă.

Bibliografie:

 Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 219.

Bine de ştiut: antibiotice naturale care ajută mai ales la răceală şi gripă

Am primit nu demult un mail de la o prietenă, în care erau descrie antibioticele naturale. De multe ştiam din copilărie, de la bunica. Ştiam că dacă mânci usturoi şi ceapă nu te prinde răceala, ştiam că mierea şi citricele sunt, de asemenea, un inamic al răcelii, şi ştiam că nu e prea bine să iei medicamente, mai ales antibiotice, deoarece scad imunitatea.

Iată aici o listă de antibiotice naturale şi la ce anume folosesc:

  •  Chimenul

Cultivat la începuturi în zona Mării Mediterane, chimenul este unul dintre condimentlee care au o aromă distinctă şi un gust destul de puternic. Uleiul esenţial extras din acest condiment are un conţinut mare de compuşi antibacterieni, care pot oferi ajutorul sistemului imunitar. De asemenea, condimentul folosit în preparate culinare cât mai des, poate preveni răcelile de sezon.

  •   Ceapa

Ceapa era folosita ca tratament pentru răceli şi tuse încă din Roma Antică, şi încă de pe atunci se ştia că ceapa are calităţi minunate medicinale, fiind un bun analgezic, antiinflamator şi un ajutor pentru circulatia sângelui. Sulful din ceapă, cel care îi oferă mirosul şi gustul distinct, este şi cel care are proprietăţi antibacteriene. Siropul din ceapa luptă eficient cu răcelile, dar şi cu tusea, mai ales cea seacă. Ceapa mică (salota sau esalota) are cel mai mare conţinut de fenoli şi antioxidanţi, si este cea mai eficientă ca antibiotic, fiind folosită şi în tratarea înţepăturilor de albină.

  • Eucaliptul

Iata un antiseptic natural, folosit si ca un puternic antiinflamator, care poate sa se lupte cu infectii, bacterii, ciuperci si virusuri. Cel mai adesea este regăsit sub formă de ceai, însă poate fi găsit şi sub formă de extract, ulei sau sirop. Uleiul de eucalipt era folosit în Australia de aborigeni pentru tratarea infecţiilor şi a rănilor, şi pentru a reduce febra. În secolul 19 era folosit ca dezinfectant în spitale. Apoi s-a descoperit că acţionează şi ca expectorant, deci este un bun remediu şi pentru tuse. Uleiul de eucalipt nu trebuie ingerat direct, ci diluat sau folosit mai degrabă pentru masajul pieptului, al gâtului şi al fruntii.

  • Extractul din citrice

Se ştie că citricile au cel mai mare continut de vitamina C, care previne răcelile. Însă, extractul din citrice, mai ales cel de grapefruit, are proprietati antimicrobinene şi antibacteriene, fiind un excelent dezinfectant. Poate fi găsit în forma lichidă, capsule sau tablete, sau chiar şi ca spray. Poate trata şi eczemele produse de scutece la bebelusi. Vitamina C este o substanta vitală în dezvoltarea organismului, cu efecte importante în tratarea infecţiilor şi în creşterea capacităţii organismului de a se lupta cu ele.

  •  Extractul din frunze de măslin

Extractul din frunze de maslin contine oleuropeina, al carei ingredient activ, acidul eleonlic are proprietati puternice antibacteriene si efecte antivirale. S-a demonstrat ca este eficient în lupta împotriva infecţiilor, a herpesului, a oboselii cronice, dar şi a alergiilor şi problemelor de piele. Pentru că funcţionează ca un antibiotic de spectru larg, se luptă, deci, şi cu răcelile şi gripele, cu problemele respiratorii şi sinuzita. Îi mai adaugăm şi capacitatea de a scădea nivelul de zahăr din sânge, de a normaliza aritmiile, de a inhiba oxidarea şi de a relaxa arterele, de a ameliora durerile de dinţi, sau cele cauzate de artrită sau hemoroizi.

  • Mierea de Manuka

Cel mai delicios, dar şi mai mortal agent când vine vorba de bacterii şi virusuri este mierea de Manuka, ce provine din Australia şi Noua Zeelandă. Ea poate să ucidă o varietate largă de patogeni, chiar şi periculosul virus, “mâncător de carne”, Staphylococcus aureus, care duce la septicemii mortale. În plus, cercetătorii au observat că virusurile şi bacteriile tratate cu această miere nu au devenit rezistente la efectele ei. Mierea de Manuka poate trata şi ulcerul, răni infectate deschise, răcelile şi gripele comune, dar şi tusea. Trebuie, însă, specificat, că aceasta miere nu este recomandata copiilor mai mici de 1 an, şi recomandarea pediatrilor este de 1 lingura la 2-3 zile. Atenţie! Ea poate produce alergii la copii.

  • Usturoiul

Usturoiul este, poate, cel mai îndrăgit ingredient din preparatele românesti. El este nu numai foarte gustos, dar este şi o plantă minune, pentru că are capacitatea să trateze o simplă infecţie la ureche, dar şi o pneumonie periculoasă. Acesta conţine o mulţime de antioxidanţi care omoară bacteriile şi radicalii liberi din sânge, şi protejează sistemul imunitar. Ingredientul activ al usturoiului, alicina, poate ataca şi distruge şi virusuri sau infecţii puternice, şi este chiar recomandat pentru copiii care au astm.

  •  Echinacea

În Antichitate, Echinacea era folosită mai ales pentru tratamentul rănilor deschise, a difteriei şi a otrăvirii. De câteva sute de ani, este folosită şi pentru a se lupta cu bacteriile şi viruşii, ajutând în acelaşi timp sistemul imunitar. Ea este recunoscută că poate distruge una dintre cele mai virulente bacterii, acelasi Staphylococcus aureus, “mâncătorul de carne”. Cea mai eficientă parte a plantei este rădăcina, din ea se extrag siropuri şi uleiuri. Florile şi seminţele sunt cel mai des folosite pentru ceaiuri. Este, de asemenea, eficientă în tratarea herpesului, a infecţiilor respiratorii, a răcelilor şi gripelor şi a alergiilor.

  • Uleiul de cocos

Mary G. Enig, un biochimist cu doctorat în nutriţie, este cea care a descoperit potenţialul uleiului de cocos. Ea spune că organismul nostru foloseste un ingredient-minune din acest ulei – monolaurin – pentru a se lupta cu diferite boli şi infecţii, virusuri şi bacterii. A fost chiar un caz foarte mediatizat în SUA, în care un bebeluş născut cu HIV, a scăpat de virus, după ce a fost hrănit cu formula de lapte bogată in ulei de cocos. Recent, un medic din Florida a observat rezultate excelente când a tratat pacienţii cu helicobacter – o bacterie periculoasa prezenta în stomac. Luau o linguriţă de ulei de cocos virgin de trei ori pe zi. Medicul a recunoscut că uleiul de cocos a fost mult mai eficient decât alte antibiotice pe care obişnuia să le prescrie.

  • Uleiul de oregano

Oregano este un condiment popular, folosit mai ales în bucătăria italiană. Însă el nu este grozav numai în arta culinară, ci este eficient şi ca un antibiotic natural. Un articol din 2001 din Science Daily a confirmat că proprietăţile antibacteriene ale uleiului de oregano sunt eficiente şi împotriva stafilococilor, inhibând dezvoltarea acestor bacterii mult mai eficient, în comparaţie cu antibioticele standard folosite medical, precum penicilina sau streptomicina. Cercetătorul Paul Belaiche a demonstrat că uleiul de oregano poate distruge 96% dintre bacteriiile pneumococice, 83% dintre cele stafilococice si 78% dintre enterococi, cei care provoacă gatul iritat, febra, sindromul socului toxic, cistita, anorexie si infecţii puternice.

Alte antibiotice naturale:

Bineînţeles că nu trebuie sa ne limităm la lista de antibiotice naturale de mai sus. Puteţi folosi în alimentaţie , pentru preventie, sau în tratamente, şi alte produse ale naturii:

Condimente: chimion, ghimbir, turmeric, cuisoare, boia, scorţişoară, patrunjel, susan.

Fructe: fructe de pădure, struguri, pepene roşu, kiwi

Legume: legumele cu frunze verzi (mai ales varza), morcov, ciuperci, cartoful dulce.

Altele: propolis, migdale, ovăz, mei, orz, seminţe de dovleac, alge de mare, iaurt, kefir.

Produsele pot fi achiziţionate din supermarkrt-uri sau din magazinele naturiste. Sănătate şi numai bine! 🙂

Influenţa slavă din domeniul bucătăriei româneşti

Domeniul culinar şi cel lingvistic m-au fascinat de o vreme, şi am avut ocazia ca, la lucrarea de dizertaţie să pot să le întrepătrund. M-a plăcut şi mi s-a părut foarte interesant să “investighez” şi să aflu de unde vin anumite cuvinte din bucătăria românească. După cuvintele moştenite din latină, şi după influenţa romană, turcă, germană, franceză, maghiară şi grecească şi chiar italiană sau englezească, iată că există şi cea slavă:

Al. Rosetti, în Istoria limbii române, ne informează că limba română este alcătuită dintr-o serie de elemente: autohton (trac şi ilir), latin şi slav.

Caracterul romanic al limbii române rezultă nu numai din considerarea vocabularului. Dacă fondul de bază al vocabularului limbii române este alcătuit din cuvinte latine, există însă un număr mare de cuvinte slave, care fac şi ele parte din acest fond de cuvinte. Elementul slav din limba română, împreună cu elementele balcanice contribuie la crearea caracterului particular al limbii române, faţă de celelalte limbi romanice. În această privinţă, este vorba nu numai de vocabular, ci şi de uneltele gramaticale, din care unele sunt luate din slavă.

După primele contacte dintre slavi si români, elementele slave intrate în limba română au un caracter pronunţat popular.

La sfârşitul secolului al VII-lea al erei noastre, Ţara Românească este denumită „ţara slavilor”, ceea ce arată începutul procesului de sedentarizare al triburilor slave, denumite sclavini.

Prin contactul cu slavii din secolele VI – VII, se produce amestecul populaţiei romanizate cu cea slavă. Astfel, termeni din terminologia hranei, a locuinţei şi altele poartă o denumire slavă.

Pentru ca elementele slave să fi patruns în structura gramaticală a limbii române şi în fondul de bază al vocabularului ei, aceasta înseamna că raporturile dintre cele două limbi au fost de o natura specială.

După întemeierea statelor româneşti, slavona a devenit limba oficială a administraţiei, funcţionând paralel cu româna, limba comună, vorbită, a tuturor românilor, slavona rezistând în Ţările Române până spre sfârşitul secolului al XII-lea, în relaţiile oficiale, de cancelarie, iar în biserică până în primele decenii ale secolului XVII.

Oricum, numărul cuvintelor vechi slave este mare, ne spune Marius Sala, ele aparţin celor mai diverse domenii semantice, multe dintre ele având o poziţie importantă în lexicul românesc (două sute treizeci şi trei apar şi în vocablarul limbii române).

Unele tipuri lexicale latine s-au dovedit incapabile să reziste în faţa concurenţlor şi au fost înlocuite prin cuvinte care demonstrează creativitatea lexicală a vorbitorilor. Astgel,  latinescul lucius a fost înlocuit la noi de ştiucă, din vechea slavă, ne spune Marius Sala.

În ceea ce priveşte relaţiile lingvistice ale românilor cu ucrainenii, trebuie menţionat faptul că acestea durează de multe secole, lucru ce a condus în mod firesc la împrumuturi lexicale de-o parte şi de alta, ba chiar a favorizat constituirea unui fond comun de cuvinte. Dacă cercetăm dicţionarele etimologice ale limbii ucrainene, întâlnim acolo un număr mare de cuvinte româneşti.

Există un câmp semantic ce ne oferă cuvinte ce ţin de îngrijirea şi creşterea oilor, de produsele lactate, de activităţile specifice acestei ocupaţii şi de aspectul fizic al animalelor. Amintim câteva dintre acestea:

  • vakeša „oacheşă” (oaie cu pete negre în jurul ochilor);
  • brjazún „breaz” (berbec cu pete de culoare albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot);
  • bukulaj „bucălai, bucălaie” (oaie cu botul negru),
  • buča „capră neagră cu bot alb”, termen pus în legătură cu buca „obraz” şi cu „bucălaie”;
  • balmuš „balmoş”; boţ „cocoloş”,
  • buţ „pâine necoaptă îndeajuns”;
  • adzimka „pâine coaptă în spuză”;
  • dzer „zer”;
  • budz „bulz de caş”;
  • vatag(a) „vătaf, şeful ciobanilor”;
  • vatra „vatră”, vurda „urdă”;
  • gljag „cheag”;
  • vatujka „vătui” (capră de un an; oaie la primul miel);
  • aretij „berbec” etc.

Din vechea slavă avem cuvântul posmag, care vine de la posmagŭ, şi care este sinonim cu cuvântul regional biscfit, luat din rusă, ne spune Marius Sala. Varianta fonetică biscvit şi varianta morfologică biscuite sunt regionale.

Plescaviţa este o specialitate sârbească, tremenul fiind românizat, venind de la sârbescul pljeskavicaAici am să fac o paranteză să vă spun că pleşcaviţa arată ca un hamburger, doar că sosurile şi carnea sunt preparate cu alte ingrediente şi condimente, şi se poate servi şi pe farfurie, nu doar în chiflă. Şi, să vă dau un pont, când treceţi prin Timişoara, neapărat să mergeţi în complexul Studenţesc, pentru că acolo e cea mai bună plescaviţa de la noi. Am mâncat şi în Croaţia, dar e puţin diferită.

Tot din slavă mai avem termenul lobodă şi verbul a prăji, care vine din cuvântul slav pražiti, precum şi cuvântul cocoş, care vine de la vechiul slav kokošĭ.


Bibliografie:

Rosetti, Al., Istoria limbii române, I De la origini până în secolul al XVII-LEA, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;

Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create,, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Împrumuturile greceşti din bucătăria românească – pesmet, papară, feigănea, franzelă, plachie, pandişpan, bezea

Cu toate că  legăturile românilor cu lumea greacă au fost îndelungate, în limba română avem puţine elemente greceşti, şi acestea intrate prin altă limbă străină.

În domeniul culinar, dintre elenismele latineşti merită amintite cuvintele: cicoare, care vine de la chicoria,  şi zeamă, care vine de la zema .

Marius Sala ne spune că numele de mâncăruri greceşti aparţin terminologiei gastronomice orientale.

Cuvântul sardele vine din neogreacă, de la σαρδέλλα, apărând în MDA atât ca denumire de peşti marini, dar şi cu sensul de conservă preparată din carnea sardelelor.

Un alt cuvânt de origine neogreacă este pesmet, atestat fiind la sfârşitul secolului 17, care a pătruns la noi prin filieră maghiară (peszmét) sau turcească (peksimet), ne spune Marius Sala. Acest termen are şi dubletul paximat, luat de română din mediogreacă.

Din neogrecescul pápara vine cuvântul papară, sinonimul lui omletă, care în trecut avea sensul de „mâncare preparată din felii de pâine prăjită presărate cu brânză şi opărite în supă , apă sau lapte.”, ne spune Marius Sala. Ceea ce mai arată vechimea cuvântului sunt expresiile familiare precum a mânca / a se alege cu o papară – „a lua bătaie”.

Din neogreacă avem şi termenul castană, varianta aghistină, din nord-vestul Transilvaniei fiind împrumutată din maghiară.

Din neogrecescul phriganiá româna a împrumutat termenul frigănea „felie de pâine muiată în lapte amestecat cu ouă bătute, prăjită apoi în unt”. Cuvântul este folosit mai des la plural: frigănele. „Este un termen relativ recent (a fost înregistrat abia în Dicţionarul Academiei, 1911) şi nu este general…”

Tot de la Marius Sala aflăm despre cuvântul franzelă „pâine albă în formă lunguiaţă” la originea căruia se găseşte neogrecescul phrantsόla „pâine franţuzească”. Al. Graur ne atrage atenţia asupra faptului că franzelă nu pare să fi venit direct din greacă, ci prin intermediul unei limbi slave, dacă se ţine seama de faptul că în Moldova a existat varianta franzoală, care există în rusă şi ucraineană.

„Într-o situaţie asemănătoare este şi cuvântul plachie, care denumeşte mai multe feluri de mâncare: mâncare de peşte cu multe mirodenii, un fel de pilaf, piftie etc. Cuvântul apare în scrisorile lui I. Ghica adresate lui V. Alecsandri; are variante regionale ca placie, platie, plaché, plaáchie, plaché. Nu circulă în Transilvania . La originea sa este ngr. plachí, dar este posibil să fi intervenit şi bg. plakia.

Tot de origine neogreacă este şi scordolea care vine de la scordalía, fiind un „sos preparat din nuci pisate şi miez de pâine, frecate cu usturoi, untdelemn, oţet, care se serveşte cu carne rasol.”, termeni care este necunoscut în Transilvania, ne spune Marius Sala.

Cuvântul pandişpan este un alt termen luat de la greci. La originea îndepărtată  stă italianul pan di Spagna „pâine din Spania. Există şi în franceză pain d’Espagn. Cuvântul a pătruns şi în turcă pandispanya, şi din turcă în neogreacă pandispani.

Marius Sala susţine că şi cuvântul bezea „prăjitură făcută din albuş de ou” provine tot din neogreacă, de la bezés, şi nu din francezul baiser, cum spun dicţionarele româneşti, pentru că nu există în franceză cu acest sens.

Din limba greacă, avem următoarele împrumuturi recente, chiar dacă greaca nu e în contact direct cu româna: feta, tzatziki, ouzo, retsina, soulvaki, halloumi.



 Bibliografie:  Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 130.