Rețetă: știucă cu legume la cuptor

Știuca este un pește răpitor, de apă dulce, care poate avea de la 30 cm până la chiar 150 cm lungime. Carnea de știucă este și foarte sănătoasă, și foarte gustoasă.

Rețeta de azi e puțin mai ieșită din comun. Sincer, eu nu îndrăzneam asemenea combinații, dar soțul meu, care e mai curajos în arta gătitului, a reușit să facă minuni la tavă. 🙂

Aveți nevoie de:

  • o știucă mai mică
  • un dovlecel
  • o vânătă
  • un ardei roșu mare și 2 ardei iuți
  • o ceapă
  • 3, 4 căței de usturoi în coajă
  • 2, 3 roșii tăiate sferturi
  • boabe de struguri (capătă un gust deosebit, și nu veți regreta că i-ați pus)
  • ulei de măsline
  • sare, piper și boia
  • o căpățână de usturoi pentru mujdei, o roșie și puțin pătrunjel verde

Atât știuca, cât și dovlecelul, ceapa și vânăta se taie rondele și se condimentează cu sare, piper și boia. Ardeiul roșu se taie felii, iar roșiile – sferturi. Usturoiul nedecojit, ardeii iuți și boabele de struguri rămân întregi.

Se pune puțin ulei de măsline pe fundul tăvii, se așează legumele și carnea printre ele și deasupra se mai toarnă încă puțin ulei.

Se pune tava în cuptorul preîncălzit la 200 de grade, timp de 30 de minute.

Între timp se face mujdeiul se usturoi, sfărmând cățeii de usturoi peste care se pune sare și puțin ulei și se amestecă bine. Se pune apoi o roșie decojită, tocată mărunt, se mai pune ulei, se amestecă, se pune pătrunjelul verde și puțină boia.

Se servește cu un vin alb sau roze.

Poftă bună! 🙂

Usturoiul, strigoii și vampirii

Se știe că usturoiul e foarte sănătos, fiind printre primele antibiotice naturale. În trecut, la țară, pe când nu existau alte tratamente, oamenii mâncau usturoi cât de mult, mai ales în anotimpurile reci. Probabil ca să-i îndemne pe cât mai mulți să consume miraculosul usturoi, oamenii au născocit poveștile cu vampirii sau strigoii care se tem de usturoi și nu-l atacă pe cel care a mâncat usturoi mult. Pentru că, la drept vorbind, usturoiul nu are nici gust, nici miros plăcut, și nu-ți prea vine să-l consumi. Dar, de frica vampirului, îl mănânci, ce să faci? :))

Iar oamenii, mai ales la țară, chiar credeau în existența strigoilor, care, fie erau oameni care în timpul zilei se comportau normal, și noaptea se transformau, fie erau morți, și noaptea “înviau” ca să sugă sângele oamenilor sau al animalelor.

Se spune că în noaptea de Sf. Andrei, toți strigoii și strigoaicele se adună și se prind în horă deasupra turlelor biserici, și joacă cum joacă duminica oamenii-n sat, scoțând sunete care te asurzesc. Lăutari le sunt cucuvelele și huhurezii, și joacă până la cântatul cocoșului, după care se reîntorc în morminte sau la casele lor. Și vai de cel ce trece pe lângă acea biserică, pentru că toți strigoii tabără pe ei și-i amuțesc sau îi nenorocesc pe viață.

După ce se satură de jucat, încep și se bat cu coasele, atunci când căpetenia lor strigă: “usturoi roșu!”, și se bat până când spune iar “usturoi alb”. Ei se bat, dar nu se taie, că de se taie, ar recunoaște oamenii pe cel care e strigoi.

În noaptea de Sf. Andrei, sau marți noaptea, strigoii umblă pe la casele oamenilor să le sugă sângele, și vai de cel ce n-a mâncat usturoi. Strigoiul bate la uși și la geamuri să-i dai drumul în casă, de bunăvoie. Și dacă faci asta, strigoiul te chinuie în toate chipurile. Dacă nu i se deschide, el strigă pe nume un lucru din casă: “Scaun, deschide ușa!”, iar dacă scaunul nu e întors cu picioarele în sus, prinde viață și deschide ușa strigoiului. De aceea, marți seara, țăranii întorceau obiectele din casă cu fundul în sus.

Dacă ai mâncat usturoi, strigoiul nu-ți poate face nimic, dar de nu, te chinuie până te omoară. Iar cine moare, se transformă și el în strigoi. El umblă noaptea, și, neplăcându-i singurătatea, își strigă rudele, să le sugă sângele, să nu mai fie singur.

Așa că oamenii, ca cel îngropat să nu se transforme în strigoi, îi îndesau în nări boabe de tămâie, să nu poată respira, la fel și în urechi, să nu audă cum îl strigă diavolul și în gură, să nu spună numele rudelor lui.

Se știa cine e strigoi, dacă, atunci când îl dezgropau, era întors cu fundul în sus, pe o parte sau cu mâna sub falcă. Ochii îi erau roșii, iar trupul nu era răcit. Atunci, i se înfige în inimă un țăruș sau un par de fier, și strigoiul moare de tot. Trupul îi e trecut peste hotar și e ars.

Oricum, fie că credeți sau nu că există strigoi, e bine să mâncăm usturoi. Ce e sigur e sigur. :))

Bibliografie: Carte de superstiții, Iași, editura Porțile Orientului, 1993.

Paste (tagliatelle) cu hribi și sos alb

Pentru că tot e sezonul hribilor, m-am gândit că ar merge foarte bine cu paste, puțin jambon/spek și sos alb, de smântână. Și bine m-am gândit. 🙂

Aveți nevoie de:

  • cam 300 g hribi
  • 3, 4 felii de jambon sau spek afumat
  • 3,4 căței de usturoi
  • smântână (cam 400 g
  • puțin ulei de măsline
  • sare, piper și puțin oregano
  • parmezan, dacă vă place

Puneți apa la fiert, cu sare, pentru paste, timp în care puteți pregăti sosul. Într-o tigaie cu fundul mai lat puneți la încins puțin ulei de măsline. Apoi puneți hribii tocați mai mărunt și îi căliți bine.

Se pune apoi jambonul tăiat tot mărunt, se mai lasă 2, 3 minute, după care se adaugă usturoiul, tocat foarte mărunt.

După un minut, timp în care amestecați, puneți sare și piper, apoi puteți turna smântâna. Se mai lasă un minut, se potrivește gustul cu sare și piper, dacă mai e nevoie, apoi puneți puțin oregano.

Pastele, fie ele tagliatelle, spaghete, penne sau orice altceva, se fierb conform instrucțiunilor de pe pachet, se scurg de apă, apoi se pun în tigaia cu sos și se amestecă. Se pun în farfurie și deasupra se rade parmezan, dacă vă place.

Poftă bună! 🙂

Ciocolată caldă, de casă

Acum, că a venit deja frigul, oricui îi prinde bine o cană de ciocolată caldă. Și dacă mai e și făcută acasă, e un deliciu, și pentru copii, și pentru adulți.

Aveți nevoie de:

  • 5 linguri de cacao
  • 6 linguri de zahăr brun (e mai sănătos)+ un plic de zahăr vanilat (dacă vă place, pentru aromă)
  • 700 ml lapte
  • o lingură de făină
  • frișcă din smântână și puțină scorțișoară

Se amestecă cacaua cu zahărul și cu făina. Apoi se toarnă lapte, puțin câte puțin, amestecând să se topească zahărul. După ce ați pus tot laptele, se pune pe foc și se amestecă până se îngroașă.

Poftă bună! 🙂

 

Toamna, în parc

Orice anotimp are frumusețea și măreția lui. Și, chiar dacă regretăm vara care nu demult și-a luat tălpășița, putem vedea și partea frumoasă a toamnei care și-a instalat deja cortul la noi.

 

O parte frumoasă e bogăția de culori care ne încântă privirile, de la galbenul auriu la ruginiul frunzelor.

După cum v-am spus în articolul de ieri, am ieșit puțin să simt frumusețea toamnei, anotimp care mă sperie, și care, de obicei, ne aduce nostalgia verii ce-a trecut.

Mi-am învins teama de toamnă intrând în ea, și văzând cum își face de cap cu natura.

Frunzele se reunesc cu pământul, suspinând parcă de fericire.

Veverițele alergau bucuroase prin copaci, cu câte-o ghindă între lăbuțe, iar florile de toamnă se bucurau că, în sfârșit, le-a venit și lor rândul să-și arate frumusețea.

 

Dacă primăvara e o fetiță, iar vara e o tânără fecioară, toamna ne impune respect, pentru că e o adevărată doamnă.

Un melc mic stătea pe-un burete proaspăt ieșit, după ploaie.

Și câțiva oameni se plimbau, zgribuliți, pe aleile parcului.

Toate m-au dus cu gândul la efemeritatea omului, la ciclicitatea vieții, și cât de important e să prețuim clipa și să nu ne întristăm pentru nimic, nici pentru moarte măcar, că toate sunt firești. Să ne bucurăm că suntem aici, că respirăm, că simțim, chiar și frigul toamnei, că vedem, că putem atinge…

Mă strigă toamna

Las deoparte griji și îndoieli, îndatoriri și neliniști. Savurez liniștea din casă, liniște pe care atât de rar o pot auzi… O liniște plăcută uneori, atât de plăcută încât mă sperie.

Casa, pentru mine, e locul unde mă pot ascunde. Și îmi place să mă ascund, ca unui melc. Când eram mici, îmi plăcea să mă joc în casă, spre deosebire de alți copii. Mă simțeam mai în siguranță.

Afară e frig, e ploios, e umed și parcă ostil acum… Îți trebuie ceva curaj să ieși din casă.

Și totuși, ca acum, uneori apare dorința de a scoate capul din cochilie și de a vedea minunățiile din jur, de la oameni la copacii care îngălbenesc, la frunzele care se reîntorc în pământ, mai frumoase ca niciodată.

Vreau să fac ce n-am făcut niciodată, să merg de una singură și să imortalizez toamna acestui an, în câteva fotografii.

 Noi, oamenii ne-am setat, ca niște roboți, să facem doar ce trebuie. “Trebuie să fac curățenie, trebuie să spăl haine, trebuie să fac de mâncare, trebuie să fac cumpărături, trebuie să fac sport, trebuie, trebuie…” Atât de rar ne ascultăm inima și atât de rar facem ce ne place. Și când o facem, ne simțim vinovați, de parcă am fi făcut un lucru rău, de parcă am fi rănit pe cineva. Și asta duce, încet, încet, la nefericire.

 Așa că, pentru sufletul meu, astăzi voi fura o oră din timp și voi face ce-mi place, nu ce e util, și nu ce trebuie.

Spunea Anatol Basarab într-o emisiune, că “trebuie” e numai atunci când viața ta depinde de asta. În rest, niciodată, nimic nu trebuie.

 

Superstiții legate de zilele săptămânii, în tradiția populară

Știm cu toții că există oameni superstițioși, și au fost de când lumea. De mii de ani, oamenii au observat că dacă fac un anumit lucru într-o anumită zi, ceva se întâmplă. Astfel s-au creat superstițiile, transmise prin viu grai.

La țară, și acum se păstrează anumite tradiții, unele chiar superstiții, legate de fiecare zi a săptămânii:

Luni nu se dă bani la nimeni. Cine dă bani lunea, va da toată săptămâna. Iar dacă luni primești bani, bucură-te, că toată săptămâna vei primi. Tot luni, nu trebuie să speli haine, pentru că unul din casă va face bube. Nici ouăle din cuibarul găinilor nu se iau lunea, pentru că acel cuibar va fi părăsit. Și cine postește lunea, va avea noroc toată viața. Dacă o femeie vrea să aibă copii și nu poate, trebuie să postească 12 zile de luni, în șir.

Tot luni nu e bine să-ți tai unghiile, căci prietenii îți vor deveni dușmani.

Marți nu trebuie să te pornești în călătorii, că îți va merge rău. La fel și sâmbăta. Tot marțea, seara, nu se stă noaptea până târziu, și nu se lucrează după ce apune soarele.

Miercuri e ziua Maicii Domnului și se postește în cinstea ei. Dacă nu postești, vei avea necazuri.

Joia, în Joia Mare, femeile trebuiau să termine de tors cânepa. Este și ziua binefăcătoare pentru sufletele morților.

Vineri, fetele mari mănâncă o singură dată pe zi. Vinerea nu se coase, căci te înțepi la mână, și-ți va ieși “bubă neagră”. Vinerea e zi primejdioasă, și trebuie postit, mai ales femeile.

Sâmbăta nu se mănâncă de dimineață, deoarece în această zi se împărtășește îngerul. Dacă sâmbăta te pui să croiești ceva, sau să începi un lucru, termină-l până seara, că de nu, te poți îmbolnăvi. Toate visele pe care le ai sâmbătă noaptea, spre duminică, se împlinesc.

Duminica nu se plantează și nu se seamănă nimic, pentru că se usucă. Tot duminica nu se pune varză la murat, că se strică.

Bibliografie: Carte de superstiții, Iași, editura Porțile Orientului, 1993.

Mămăligă / tocană (în Maramureș) în straturi, cu brânză și slănină

Unul din felurile de mâncare preferate de soțul meu, maramureșean autentic, e mămăliga cu brânză (de oaie) și cu slănină prăjită. Și nu-l condamn, pentru că e excelentă combinația.

Aveți nevoie de:

  • făină de mălai, apă și sar pentru mămăligă
  • brânză de oaie sau de burduf (aici, în Maramureș, se face cu brânză de oaie “țaparâșă”, ținută în “brebânță”, un vas de lemn, după care, de obicei se întinde ca o gumă când e topită)
  • slănină (cam 2, 3 felii)

Se pune apa cu sare la fiert pentru mămăligă, și până fierbe se taie cubulețe slănina și se pregătește brânza într-o farfurie.

Slănina se pune la prăjit într-o cratiță, până se topește, și se face jumări.

Eu am o tehnică pe care o aplic atunci când fac mămăliga, dar și grișul cu lapte. Chiar înainte de a fierbe apa, nu când începe să clocotească, torn făina de mălai în ploaie, cam cât cred eu că e suficientă și amestec continuu. Apoi începe să fiarbă, și se îngroașă. Dacă mai trebuie, mai pun atunci, tot în ploaie, făină de mălai. Dacă nu, o mai las să fiarbă încă 10 minute. La “tocana cu brânză” e de preferat ca mămăliga să fie “vârtoasă”, adică mai tare, mai aspră. Și soțul meu mi-a spus că atunci când oala se învârte când amesteci în mămăligă, începe să fie vârtoasă. De obicei, cât învârt în ea, trebuie să țin și de oală, cu cealaltă mână.

După ce e gata mămăliga, se pregătește un bol mai mare, și se așează în straturi. Eu, pe fundul vasului pun puțină untură topită de la slănină și câteva bucățele de slănină.

Apoi urmează un strat de mămăligă, unul de brânză, apoi slănina cu puțină untură topită și, eventual puțină sare, dacă mai trebuie. Apoi iar un strat de mămăligă, unul de brânză, și tot așa, ultimul strat fiind de brânză cu slănină.

Poftă bună! 🙂

 

 

Mâncare sau tocăniță de ciuperci – hribi / pitoi (în Maramureș)

După cum v-am promis în articolul trecut, iată aici și prima rețetă cu hribe sau hribi, rețetă tradițională maramureșeană, simplă.

Aveți nevoie de:

  • aprox. 1kg hribi
  • o ceapă
  • 6 căței de usturoi
  • jumătate de legătură de pătrunjel
  • ulei
  • sare, piper
  • boia – jumătate de linguriță

Se spală bine hribii și se curăță, apoi se taie în bucăți mai mici, ca în imagine.

Se toacă ceapa – solzișori, și se pune la călit în ulei (de măsline sau de floarea soarelui).

Apoi se pun ciupercile, pe rând, amestecând continuu. Ele vor lăsa apă și vor scădea, dat fiind faptul că hribii conțin 80% apă.

Se lasă cam 20 de minute, amestecând mereu, până ajunge apa să scadă de tot. Atunci se pune sare după gust, piper și boia. Usturoiul se curăță, iar pătrunjelul verde se toacă.

Opriți focul, și imediat după asta puneți pătrunjelul și usturoiul mărunțit, amestecați, mai lăsați câteva minute, să se pătrundă și…

Poftă bună! 🙂 Se poate servi simplu, cu pâine, sau cu mămăligă.

Hribe sau hribi – ciuperci superioare

Zilele astea, după niște ploi benefice, lumea s-a pornit la cules de ciuperci, prin pădure. Ciupercile cresc peste noapte, după ploaie, nu degeaba e și vorba: “A crescut ca ciupercile după ploaie.” Aici, în Maramureș, vedetele sunt hribele (regional) sau hribii. Noi am avut norocul de a primi azi două lădițe de hribi, pe care abia aștept să le gătesc, pentru că sunt pe placul tuturor membrilor familiei. 🙂

Hribii, ciuperci de calitate superioară pe care îi găsiți în meniurile restaurantelor italiene cu numele de funghi porcini, sunt, pe cât de gustoase, pe atât de sănătoase, benefice în bolile de cancer sau tumori. Conțin vitamine și minerale, care ajută organismul să se mențină sănătos.

Nu doar eu spun că sunt ciuperci superioare, ci și denumirea lor din latină – Boletus edulis, unde bolet- înseamnă ciupercă superioară,
iar edulis – comestibilă. Faptul că sunt reginele ciupercilor e confirmat și de prețul lor din supermarket. Ultima oară când am cumpărat – congelate, nu proaspete – costau 60 de lei o pungă de 800 de grame.

Se mai numesc, în unele zone, mânătărci sau bureți, și au pălăria de o culoare maro, puțin roșiatică, și piciorul alb. Atât pălăria, cât și piciorul ciupercii sunt comestibile. În imaginea de mai jos puteți vedea cum arată hribii în interior.

Hribii pot conține viermișori, însă dacă nu sunt mulți, la țară se țin ciupercile în apă cu sare, și toți viermii ies la suprafață.

În curând veți găsi pe blog și rețete cu aceste minunății ale pădurii. 🙂

1 2 3