Tartă cu cremă de brânză și afine

Zilele trecute soțul meu a primit niște afine, așa că m-am gândit că n-ar strica să le fac copiilor o tartă cu cremă de brânză și afine.

Aveți nevoie de:

  • 130 g unt
  • 1 ou
  • aproximativ 250 g făină
  • 70 g zahăr pudră pentru aluat și încă 100 g zahăr pudră pentru crema de brânză
  • 300 ml smântână pt frișcă
  • 400 g brânză de vaci dulce, cremoasăafine (câte doriți să puneți deasupra)
  • niște piersici, pentru decor (eu am folosit niște nectarine – un soi pe care până azi nu l-am întâlnit, dar sunt foarte gustoase. Am luat și piersici turtite și sunt dulci și bune, așa că, dacă veți vedea la aprozar, îndrăzniți! 🙂 )

Aluatul se face cu zahăr pudră, pentru că se topește mai repede și mai ușor. Se amestecă untul cu zahărul (70 g), apoi se pune oul, se mai amestecă puțin, după care turnați făina, puțin câte puțin, până veți obține aluatul dorit.

Tava se unge cu unt și se tapetează cu făină. Se întinde aluatul cu sucitorul, se așează în tava specială pentru tarte și se bagă la cuptorul preîncălzit la temperatură medie (cam 180 de grade), timp de 15, 20 de minute. Înțepați ici-colo aluatul. Nu lăsați prea mult, să nu se întărească blatul prea tare.

Brânza se amestecă cu 100 g zahăr pudră și, separat, se bate frișca din smântână.

Se amestecă apoi ușor, dar nu se întinde pe aluatul cald, ci așteptați să se răcească.

După ce s-a răcit, puneți crema de brânză, o întindeți și-apoi puneți fructele deasupra.

Puneți apoi tarta la frigider, să nu se înmoaie. Dacă vă place, puteți să mai presărați deasupra zahăr pudră.

Poftă bună! 🙂

 

Noi, oamenii, ne subestimăm / experimentul puricilor

Nu vă spun nimic nou azi, ci lucruri pe care le știm cu toții, în adâncul sufletului, însă nu le dăm importanța pe care o merită.

Noi, oamenii, suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Suntem asemeni Lui. Suntem o scânteie din El și nu suntem praf în vânt. Putem face lucruri de care nu suntem conștienți, tocmai din cauza faptului că ne subestimăm. Și, neștiind că le putem face, nici măcar nu îndrăznim să le facem.

Pământul e casa pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, ca să trăim în ea, să ne bucurăm de ea, să ne hrănim din ea. Și ne-a dat-o tuturor, nu doar unora. Cu toții avem dreptul la o parte din ea.

Și-atunci, oare de ce unii se lăfăie în lux, iar alții se zbat în sărăcie?

Vă spun eu de ce: pentru că cei ce sunt săraci se subestimează.

Ni se spune de mici că trebuie să ne zbatem pentru orice, că trebuie că muncim pe brânci pentru o bucată de pâine, că nu ni se cuvine, că a fi bogat nu poți, numai dacă ajungi “la locuri de învârteală”. Așa o fi? Voi așa simțiți că e?

Eu una cred că pe pământ e suficient pentru ca toți să fim bogați, să trăim în belșug și să avem tot ce ne dorim, și asta pentru că ce ne dorim fiecare e diferit. Trebuie doar să nu ne mai subapreciem, să nu mai plecăm capul, crezând că alții, care au mai mult, ne sunt superiori. Tot ce trebuie să facem e să vedem că putem face mai mult. Noi ne stabilim limitele. Noi stabilim cât ni se cuvine.

Mi-a plăcut enorm un exemplu pe care-l dădea cineva, nu mai știu exact unde am auzit, însă era vorba de niște purici pe care s-au făcut niște experimente. Au fost luați câțiva și-au fost puși într-un borcan cu capac. Puricii voiau să sară, însă erau limitați de capacul și de pereții borcanului. Puricii s-au înmulțit, iar puii lor au învățat să sară exact până la nivelul capacului și marginii borcanului, la fel ca și părinții lor. După un timp, cercetătorii au luat capacul, însă puricii nu mai săreau afară din borcan, ci săreau exact până unde era înainte capacul. Apoi au fost puși pe masă, însă nici unul nu depășea limita dimensiunii borcanului în care trăiau.

Exact așa suntem și noi, oamenii. Am fost crescuți într-un mediu în care ni s-au impus anumite limite. Puțini sunt cei care reușesc să depășească limitele și să “sară” peste nivelul capacului pe care ni l-a pus societatea sau ni-l punem chiar noi înșine.

Putem cât vrem să putem și cât credem că putem. Și putem mai mult. Trebuie doar să credem asta. 🙂

Cu ce vă umpleți borcanul?

Am citit azi pe facebook un fragment care mi-a plăcut enorm, și pe care vreau să-l citiți și voi:

Un profesor de filozofie stătea în fața studenților săi, având câteva obiecte în fața lui. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare și a început să-l umple cu pietre care aveau diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin. Au fost cu toții de acord că este plin. Apoi a luat o cutie cu pietricele și le-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Desigur că acestea s-au rostogolit printre pietrele mari și au umplut spațiile rămase libere. Apoi i-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin, și au râs.

Apoi a luat o cutie cu nisip și l-a turnat în borcan, scuturându-l ușor. Bineînțeles că nisipul a umplut spațiul rămas liber.

– Acum, spuse profesorul, vreau să recunoașteți că aceasta este viața voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul, sănătatea și copiii voștri; lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, și numai ele au rămas, viața voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: slujba, prietenii, casa sau mașina. Nisipul reprezintă lucrurile mici care completează restul. Dacă puneți în borcan mai întâi nisipul, nu mai rămâne loc pentru pietrele mari și pentru pietricele. Dacă puneți pietricelele mai întâi, pietrele mari nu vor mai avea loc, ca să încapă toate. La fel se desfășoară și viata voastră, dacă va consumați timpul și energia cu lucrurile mici, nu veți avea niciodată timp și energie suficientă pentru lucrurile importante. Fiți atenți la lucrurile care sunt esențiale pentru fericirea voastră. Jucați-vă cu copiii voștri, faceți-va timp pentru controale medicale, scoateți-vă partenerul în oraș. Vă rămâne mereu destul timp să mergeți la serviciu, sa faceți curat în casă, să dați o petrecere cu prietenii sau sa duceți gunoiul. Aveți grijă de pietrele mari în primul rând; de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliți-va prioritățile! Restul – e doar nisip.”

Cred că nu mai necesită nici un cuvânt în plus. Nu știu cine e autorul fragmentului, dar exemplul cu borcanul e genial. 🙂

Visul – un mod de autocunoaștere

Ce este visul știm cu toții – o înșiruire de imagini sau idei pe care le avem, fără să vrem, în timpul somnului. Însă de unde vin visele și ce ne transmit ele a rămas un subiect discutat, dar nedeslușit încă, deși de mii de ani oamenii încearcă să descopere adevărul.

Chiar și în Biblie, visul are un înțeles. Mi-a plăcut, când eram mică, povestirea cu Iosif, binecunoscutul personaj biblic, care poate să tâlcuiască visele. Astfel, când frații lui îl urăsc pentru faptul că e prea iubit de tatăl lor, și pentru visul pe care l-a avut: el și frații lui legau snopi, iar snopul lui a rămas drept, pe când ceilalți snopi se înclinau în fața lui. Și se mai închinau în fața snopului său soarele și luna, simbol al tatălui și-al mamei. Frații plănuiesc să-l ucidă, lăsându-l în pustiu, într-un puț fără apă, apoi l-au vândut ca sclav, și a fost dus la curtea Faraonului. Aici, el tâlcuiește visul Faraonului, care a visat șapte vaci slabe care au înghițit șapte vaci grase, și apoi șapte spice subțiri de grâu care au înghițit șapte spice mari. Iosif prevestește cei șapte ani de foamete, care vor veni după șapte ani de belșug, ajutându-l astfel pe Faraon să-și facă provizii și să nu îndure foame poporul său. Faraon l-a pus în fruntea casei lui, drept mulțumire, iar când frații lui au venit la curtea faraonului, i s-au închinat, neștiind cine e, așa cum visase el cu spicele. Apoi i s-au închinat și tatăl și mama, soarele și luna din vis.

Mai sunt în Biblie multe exemple în care visele au fost viziuni.

Însă și în istorie avem zeci de exemple în care oamenii au prevăzut în vise viitorul, chiar cu sute de ani după moartea lor.

Mulți artiști și-au visat creațiile, înainte să existe – tablouri, muzică și multe altele.

Atunci, ce este visul și ce însemnătate are?

Răspunsul nu îl vom găsi nici la oamenii de știință, nici la marii filozofi. Răspunsul se află în noi.

Unii nu sunt afectați de vise, nu le iau în seamă, sau uită ce visează. Însă visele, dacă l-am lua în seamă, cu siguranță ne-ar transmite ceva.

Oare ne visăm temerile sau dorințele? Unii așa susțin.

Eu am fost dintotdeauna marcată de vise. Ba chiar îmi aduc aminte în timpul zilei frânturi din vise pe care le-am avut în urmă cu ani de zile.

Nu știu dacă visul este produs doar de subconștientul nostru sau dacă există vreo legătură cu alte dimensiuni paralele. Ce cred eu e că visul ne transmite un anumit mesaj, și numai noi putem să-l descifrăm. Și chiar dacă ar fi doar o proiecție a subconștientului nostru, cred că, dacă ne analizăm visele, ajungem să ne autocunoaștem mai bine.

Schimbarea – singurul lucru statornic din viața noastră

Mă gândeam zilele astea la cât de teamă îmi e mie de schimbare, chiar dacă știu că e schimbare în bine.

Viața înseamnă schimbare, chiar dacă nouă, oamenilor, în general, nu ne place schimbarea. Nouă ne place siguranța, și asociem siguranța cu stabilitatea, pe care o considerăm opusă schimbării.

Însă, fără schimbare nu putem evolua. Schimbarea înseamnă necunoscut, iar nouă ne este frică de necunoscut. Și, de multe ori, chiar dacă nu ne e bine, preferăm să continuăm astfel, pentru că ne simțim mai în siguranță. Cunosc femei care au acum în jur de 50 de ani, și au trăit toată viața cu un soț alcoolic, care le mai și bătea. Întrebându-le de ce nu au divorțat, ziceau: “Cine știe de ce bărbat mai dădeam?” Așa că frica de necunoscut le-a făcut să nu facă nimic ca să-și schimbe viața. Riscul e cel pe care nu vrem să ni-l asumăm, pentru că, făcând o schimbare, ne asumăm un risc.

Preferăm, de multe ori, din comoditate, ca viața să ne trăiască pe noi, nu să ne trăim noi viața. Așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, să intervină o forță divină, decât să facem noi pașii spre schimbare. Preferăm să credem în destin, decât să credem că ne facem singuri destinul. Ne place să dăm vina pe soartă, pe viață, pe divinitate etc. atunci când ni se întâmplă ceva ce nu ne place, sau când nu se întâmplă ceva ce ne place.

Cu toții suntem conștienți ce schimbări ar trebui să facem și când anume ar trebui să le facem. Numai că ne prefacem, chiar și față de noi înșine, că nu știm.

Pentru a atinge succesul, trebuie să ieșim din zona noastră de confort, să acceptăm schimbarea și să evoluăm, ajungând, astfel, la fericire. Nu putem fi fericiți dacă vrem să stagnăm, pentru că stagnarea înseamnă involuție. Și nu putem fi fericiți atunci când ne dorim să involuăm.

Așa că haideți să îndrăznim să ne depășim teama de schimbare!

Care e scopul tău în viață?

Trebuie, oare, să avem în viață un anumit scop?

Există, în zilele noastre, anumite prototipuri de oameni, pe care noi îi luăm ca model, și pe care vrem să-i urmăm, crezând că așa trebuie să facem. În cazul bărbaților, trebuie să aibă o mașină “bengoasă” sub fund, bani, o femeie care să arate “trăznet”, un job de șef și vilă cu piscină. Cam ăsta e idealul la care visează tinerii de azi să ajungă. În cazul femeilor, cariera e pe primul plan, apoi corpul, care ar trebui să fie de model, și mai apoi familia. Scopul în sine nu e rău. Nu e rău să îți dorești prosperitate, numai că unele persoane fac orice ca să ajungă să-și atingă scopul, chiar dacă nu le face plăcere, neștiind că, de fapt, făcând ceea ce nu le place, nu vor ajunge niciodată la succes.

Ce e greșit este că dacă nu ajungi să fii astfel, ești, oarecum, desconsiderat, iar respectul de sine scade.

De fapt, cum ar trebui, noi oamenii, să fim și să trăim? Să muncim o viață pentru o mașină și-o casă? Voi ce credeți?

Eu una cred că viața e extraordinar de scurtă, și trece foarte repede. Tocmai de asta, trebuie să facem ceea ce ne place, ce ne aduce bucurie.

Mulți oameni au impresia că am fost creați sau trimiși pe pământ ca să ne plătim păcatele, că viața lor ar fi o pedeapsă, un chin. Și chiar așa va fi toată viața lor, pentru că ei aleg să și-o trăiască astfel. Și-atunci își aleg un loc de muncă unde nu le face plăcere să meargă, își fac prieteni/partener de viață, persoane care nu le aduc fericirea și liniștea sufletească etc. și nu vor ajunge nicicând la prosperitate.Dacă ei cred că toată viața lor vor fi săraci, așa vor fi. Ești ceea ce crezi că ești.

Numai atunci când ești fericit și faci ceea ce îți place, numai când ajungi la o liniște și o bucurie interioară, poți atrage succesul dorit.

Scopul nostru în viață, zic eu, este să ne bucurăm de ea. Și dacă ne bucurăm din plin, făcând ceea ce ne face plăcere, lăsând la o parte ceea ce “trebuie”, sau ceea ce spune societatea că ar trebui să faci și să fii, cu certitudine ne vom trăi scopul.

E prea scurtă viața ca să nu facem ceea ce ne place.

Cum e mai bine, cu un singur copil, sau cu mai mulți?

Eu am fost singură la părinți. Mai am un frate (numai de mamă), dar cu el mă vedeam doar în vacanțe, ai mei fiind despărțiți (eu am rămas la bunică-mea, cu taică-meu).

De când eram mică, mi-am propus ca, atunci când voi crește, să am doi copii, o fată și un băiat. Asta pentru că vedeam diferența. Când eram în vacanțe, la maică-mea, nu mă plictiseam niciodată. Chiar dacă între noi e o diferență de șase ani, ne jucam împreună mereu, și plângeam când ne despărțeam.

Iar la taică-meu, unde eram singură, mă plictiseam de moarte. Se mai juca bunică-mea cu mine, dar nu era nici pe departe ca și cu frate-meu. Mai ieșeam afară, la joacă, dar asta era doar câteva ore pe zi.

Mai demult, se credea că cel mai bine e un singur copil în familie. “Ce te plângi că nu ai frați? mi se spunea. Ai fi vrut să împarți totul cu ei? Ciocolata asta trebuia să o împarți, dacă aveai frați, dar așa, o mănânci tu singură.”

Așa că, atunci când eu și soțul meu am hotărât să avem copii, am zis că vom face cel puțin doi. Și, sincer, am văzut diferența. Între copiii mei sunt doi ani și 3 luni. Fiică-mea e mai mare, și până să-l am pe cel mic, pur și simplu mă înnebunea. Nu puteam să fac nimic în casă, numai când dormea, iar în rest eram numai după fundul ei. Îi lovea pe copiii mai mici când trebuia să împartă jucăriile, făcea “crize de isterie” când nu-i făceam pe plac, trebuia să o legăn ca să adoarmă etc.

Ei bine, după ce a venit pe lume al doilea copil, lucrurile s-au schimbat, atât pentru ea, cât și pentru noi. Mai întâi, nu i-a venit să creadă că nu mai îmi petrec tot timpul cu ea. Chiar dacă-l iubea, și-i tot pupa mânuțele și piciorușele, odată, când era supărată, mi-a zis: “Bagă-l înapoi în burtă! sau “Du-l înapoi la spital!” Și, când a mai crescut îmi zicea: “Hei! De ce tot îl iei în brațe? Pe mine nu mă mai iubești?”

E destul de greu, ca părinte, să împarți dragostea în egală măsură, și să nu faci niciodată diferențe, mai ales când cel mic are mai mare nevoie de tine… Și e destul de greu în primii doi ani de viață ai copilului mai mic, până încep să se joace împreună. Dar sunt și părți extraordinar de bune, atunci când ai doi copii:

  • învață să împartă (de la jucării la iubire)
  • copilul mare nu se simte singur și nu se plictisește, pentru că tu, ca părinte, mai ai și altele de făcut, și nu poți să te joci non-stop cu copilul, oricât ai vrea. În schimb, când sunt doi copii, își găsesc tot timpul ceva să se joace
  • pentru tine, ca părinte, e minunat când stau și se joacă împreună ore bune, cuminți, lăsându-te să-ți faci treaba
  • cel mic învață de la cel mare tot felul de lucruri, și dorește să devină independent (fetei i-am dat eu să mânce până la patru ani, iar cel mic mâncă singur de la 1 an jumate, chiar dacă dădea pe haine și murdărea tot în jurul lui)

“Ooo! dar sunteți curajoși că l-ați făcut și pe-al doilea!” Ne spuneau unii, care aveau un copil. Nu știau că, de fapt, ei sunt mai curajoși decât noi, pentru că e mai greu pentru părinții cu un copil, decât pentru cei cu doi copii. 🙂

Prăjitură cu vișine – delicioasă

Am primit zilele trecute niște vișine. Și, cum copiii nu le mănâncă, pentru că, spun ei, sunt prea acre, m-am gândit că le vor mânca dacă le voi pune în prăjitură, sigur vor mânca. Și așa a și fost. Au dat gata jumătate de tavă în 10 minute. 🙂

Aveți nevoie de:

  • 6 ouă
  • 6 linguri de zahăr  + încă una pentru vișine
  • 8 linguri de făină+încă una pentru vișine
  • 4 linguri ulei de floarea soarelui
  • 50 ml lapte
  • 1 plic zahar vanilat
  • 500 g vișine
  • coaja rasă de la jumătate le lămâie
  • 1 vârf de cuțit – praf de copt
  • zahăr pudră

Mai întâi se curăța vișinele de sâmburi, și se pune o lingură de zahăr, amestecându-le.

Se separă apoi gălbenușurile de albușuri, având grijă să nu se spargă vreun gălbenuș, pentru că nu se mai bat bine albușurile. Albușurile se bat cu mixerul și se adaugă treptat zahărul.

Gălbenușurile se amestecă cu laptele, zahărul vanilat, coaja de lămâie și uleiul, și se toarnă peste albușuri, amestecând, de data asta, cu o lingură de lemn, nu cu mixerul.

Se pune apoi și făina, în ploaie, amestecând cu mișcări de sus în jos, să rămână blatul aerat.  Se pune apoi și praful de copt și se mai amestecă puțin.

Compoziția se toarnă într-o  tavă cu hârtie de copt sau unsă cu ulei și tapetată cu făină, peste care se pun vișinele scurse de sirop și date prin puțină făină.

Se coace la 180 de grade, timp de 25, 30 de  minute.

Deasupra se cerne (eu fac asta cu sita pentru strecurat) zahăr pudră.

Poftă bună! 🙂

Rețetă: creier de porc cu ceapă – gata în 10 minute

Creierul de porc nu e tocmai pe gustul tuturor, conține și destul de mult colesterol, dar are și părți bune: vitamine (E, C, B6 și B12) și grăsimi sănătoase. Așa că, cui îi place creierul de porc, poate să mănânce o dată, de două ori pe lună, iar eu vi-l recomand prăjit simplu, cu ceapă. Pe deasupra, nu-ți ia mai mult de 10 minute să-l prepari, deoarece creierul se pătrunde repede. Merge cu cartofi (natur, sau chiar prăjiți) și cu salată de roșii.

Aveți nevoie de:

  • creier de porc (cam 500 g)
  • o ceapă medie
  • ulei de măsline sau floarea soarelui
  • sare
  • piper
  • o tigaie de care nu se prinde (eu am folosit tigaia ceramică)

Creierul se spală bine-bine, iar ceapa se taie solzișori. Se încinge uleiul, se călește ceapa, apoi se pune creierul. Tigaia perfecta o gasiti AICI.

Soțul meu mi-a recomandat să-l “sparg”, pentru a se pătrunde mai bine.

L-am lăsat la prăjit cam 6 minute, până a făcut o crustă aurie.

Poftă bună! 🙂