Fiecare avem în noi un Procust. Îi dăm, sau nu, putere?

procustCiteam ieri în cartea lui Octavian Paler, “Calomnii mitologice” niște idei care mie mi-au plăcut și-aș vrea să le împărtășesc cu voi.

Procust, cunoscutul personaj din mitologia greacă, era un hangiu – tâlhar, fierar din Atica, cu puteri supraomenești. Acesta ademenea oamenii care treceau pe drumul care ducea către Atena, și îi chema să se odihnească la el la han. Însă, când ajungeau acolo, erau supuși unor chinuri infernale. Procust (sau Procruster – “the stretcher” sau “cel care întinde”) avea două paturi: unul mic și unul mare. Iar trecătorul, ori era pus pe cel mic, și scurtat pe măsura patului, ori pe cel mare, și îl întindea cât de lung era patul. Orice variantă ar fi ales, trecătorul murea. În final, Procust a fost ucis de Tezeu, exact în modul în care schingiuia el oamenii.

Ei bine, Procust încă există. În viața de zi cu zi ni se impun, sau ne impunem noi anumite măsuri, sau limite, pe care ne propunem să nu le depășim. Sunt anumite tipare, în care ne propunem să ne încadrăm. Acesta e Procust, care, într-un final, duce la moartea sufletului.

Nu îndrăznim uneori nici să visăm să depășim anumite bariere. Respectăm cu strictețe anumite etichete, ne e teamă de necunoscut, de schimbare, de exces. Și credem că a fi cumpătați în toate e un semn de înțelepciune. A fi diferit de ceilalți e o rușine, mai nou. E rușinos să arăți că ai emoții, că iubești peste măsură, că faci ceva cu pasiune. Și-atunci intervine “Procust-ul” din noi, care ne taie orice elan, pentru că trebuie să fim “moderați”.

De-a lungul istoriei, Procust a ocupat funcții înalte. În secolul al XVI – lea, Inchiziția i-a cerut ajutorul: toți care nu respectau dogmele erau considerați eretici și trimiși în camere de tortură. Pe vremea marilor dictatori, dacă ieșeai din tipar, erai suspect, și aruncat în lagăre.

Dacă ar fi fost să se ia după “măsură”, nimeni n-ar mai fi făcut nimic deosebit în viață. Însă toți cei care au făcut ceva și au rămas nemuritori în sufletele noastre, nu au ținut cont de Procust, au făcut, cu siguranță, ceva “în exces”, chiar dacă au suferit din cauza asta. Toți marii pictori, sculptori, marii poeți, scriitori sau eroi ai istoriei au depășit anumite limite sau reguli, au îndrăznit.

Și închei cu un citat din Paler, care mie mi-a plăcut foarte mult: “…excesele sunt singura cale spre a îndeplini un destin. Excesele, adică <<nebunia>> de a dori fără măsură, de a trăi fără măsură, și de a iubi fără măsură. Desigur, nu orice exces e stimabil. Există excese care înalță și excese care degradează. Nu poți pune alături fervoarea celor care nu s-au cruțat pe ei înșiși și paranoia celor care nu i-au cruțat pe ceilalți.” (adică, dacă vrei să faci excese, fă-le, dar pe propria piele, fără să-i implici pe cei din jur).

Ce sunt sufletele pereche și sufletele gemene

Suntem diferiți, și, totuși, avem atâtea în comun, noi, oamenii. Credem cu toții că există o forță supranaturală. Unii o numim Dumnezeu, alții – Allah, alții – Budha și așa mai departe. Și cu toții credem că deținem adevărul absolut, că ceea ce credem noi este corect.

Credința ne-a fost insuflată încă din copilărie, de la părinți sau bunici, din școală sau de la biserică. Și avem nevoie de credință pentru a străbate mai ușor drumul vieții.

Și nu doar credem, ci și simțim. Simțim că o forță, mai presus de noi, controlează totul, că altfel ar fi un haos pe pământ.

Am descoperit ieri un site  în care puterea divină e numită Sursă. Mi s-a părut interesant… Ideea e că noi toți facem parte dintr-un întreg, un fel de energie, și suntem într-o continuă evoluție. Iar evoluția nu se desfășoară într-o singură viață, ci în decursul mai multor vieți. Adică, ne reîncarnăm. Sufletele pereche sunt cele pe care le-am întâlnit în viețile anterioare, și ne pot fi prieteni, părinți, rude sau iubiți. De aceea avem impresia uneori, când vedem pe cineva pentru prima oară, că-l cunoaștem de o veșnicie. Și aceste suflete – pereche vin în viața noastră pentru a ne ajuta să evoluăm. Ele pot sta un an, doi, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, sau toată viața. Stau alături de noi atâta timp cât ne ajută să mergem mai departe, fiecare aflându-se cu un scop în viața noastră.

În schimb, sufletul nostru geamăn e cel cu care, practic, formăm un întreg, alături de care suntem și ne simțim compleți. Și nu ne întâlnim sufletul – geamăn până ce nu ajungem să ne autocunoaștem. Cu sufletul-geamăn nu putem fi posesivi, iar iubirea e necondiționată.

Avem impresia mai mereu că suntem în căutarea unei persoane. E tocmai persoana cu care formăm un întreg, și e unică, nu pot fi mai multe. Însă, ca să putem întâlni sufletul – geamăn, trebuie ca noi să fim într-un anumit stadiu al evoluției, să avem pace interioară. Îl putem întâlni când suntem tineri sau când suntem bătrâni. Și știm, de la prima privire, că e “jumătatea” pe care o așteptam, și alături de care ne simțim în armonie.

Și se spune că sufletele-gemene trăiesc în sincron. Adică au avut parte de experiențe asemănătoare în copilărie, boli asemănătoare, au vizitat aceleași locuri, în același timp etc. Iar numărul 11 va avea legătură cu prima lor întâlnire. De asemenea, când unul trece printr-o perioadă grea, celălalt simte asta. Și alături de sufletul-geamăn, îți poți duce evoluția la bun sfârșit.

Ce ziceți, interesant, nu?

 

Banii – ce înseamnă ei pentru tine?

Mă gândeam zilele astea la câtă putere are banul în zilele noastre. Practic, banul a devenit Dumnezeul multor oameni, care ar face orice pentru a-l obține.

În trecut, pe vremea când nu existau bani sau monede de aur, se făceau schimburi de produse, adică troc. Tu, cel care aveai porumb, îl dădeai în schimbul a ceea ce aveai nevoie: mătase, animale etc. Chiar și când eram eu mică, țin minte că în Banat veneau oameni din Maramureș la cules de porumb, iar taică-meu și mulți alții, îi plătea în porumb, pe care ei îl transportau cu marfarul.

Cred că pe vremurile alea, când nu exista “ochiul dracului” exista mai multă umanitate. Acum, parcă totul se învârte în jurul banilor. Dar partea cea mai urâtă e că tot prostul, care are în el viclenie, mârșăvie și tupeu, poate face câți bani dorește, fără să-l tragă nimeni la răspundere.

Ieri mă uitam la un film, în care tipul și-a pierdut portofelul, telefonul și actele. Și fiică-mea a rămas uimită că nimeni nu i-a dat nici măcar o pâine, atunci când i s-a făcut foame. Până atunci, ea mă tot întreba: “Mami, dar de ce lumea tot vrea să facă bani? Ce să facă cu atâția bani?” Acum a văzut: dacă n-ai bani, nu te bagă nimeni în seamă, și poți muri de foame la colțul străzii, indiferent de ce fel de om ești.

Cred că fiecare ne naștem cu o anumită atitudine față de bani. În funcție de astre, sau Dumnezeu știe… Sunt oameni pentru care banul nu are valoare, sunt oameni pentru care banul înseamnă totul, și sunt oameni care au nevoie da bani doar pentru a supraviețui. Sunt oameni care pun banii la ciorap, și oameni la care banii nu stau în buzunar sau portofel. Eu mă încadrez în cea de-a doua categorie. Pentru mine, banii sunt făcuți să-i cheltui. Și chiar cred că așa ne naștem, pentru că am prieteni din copilărie, care își adunau bani în pușculiță, și la fel fac și acum, numai că îi pun în cont. Eu n-am avut niciodată pușculiță.

Nu o dată am văzut cazuri în care oamenii și-au strâns “bani albi pentru zile negre”, și parcă au făcut ca zilele negre să și vină. Și-au adunat bani, în caz că se vor îmbolnăvi, și chiar s-au îmbolnăvit.

Sincer, îi admir pe cei care pot să-și adune bani pentru a-și cumpăra ceva. Mie mi se pare imposibil.

Eu n-aș putea niciodată să adun, să fac averi, oricâți bani aș avea. Aș găsi eu ce să fac cu ei. La urma urmei, nu ducem nimic cu noi, pe lumea cealaltă (dacă există). Iar copiii, nu trebuie să primească “de-a gata”, ci trebuie să învețe cât de greu se câștigă banii, că altfel, după ce cheltuie ce au agonisit, cu greu, părinții, ajung niște pierde-vară, că habar n-au pe ce lume trăiesc.

Pentru voi ce înseamnă banul? Că poate eu mă înșel…!?

Stima de sine și narcisismul. Legenda lui Narcis

Dacă aici v-am făcut o introducere la ceea ce înseamnă stima de sine, astăzi vă voi spune care sunt cele două mari beneficii pe care le are o persoană cu un nivel ridicat al stimei de sine.

În primul rând, o persoană cu stimă de sine ridicată, are curajul să ia inițiativa de a propune, de a organiza sau de a începe o acțiune, antrenând după sine și pe alții. Și asta pentru că stima de sine crește încrederea în tine însuți, și îi face și pe ceilalți să creadă în tine. De asemenea, astfel de persoane sunt mai dispuse să facă ceva în privința convingerilor și visurilor lor, și să riște pentru a le duce la capăt.

În al doilea rând, stima de sine te face, pur și simplu, să te simți bine. Acționează ca o bancă de gânduri pozitive și emoții constructive, care furnizează o stare de bine și e extrem de folositoare când ai nevoie de o extra- doză de încredere atunci când trebuie să faci față eșecului sau ghinionului, depresiei sau când vrei să îți revii după o cădere. Stima de sine îi ajută mult pe cei care lucrează în vânzări: își revin repede după un refuz al vreunui client.

Dar și stima de sine e cu două tăișuri: te poate face uneori prea arogant, și nu mai ții cont nici de sfaturile bune, bazându-te doar pe gândirea proprie, și te poate face un îngâmfat, plin de amor propriu, orgolios și fudul. Iar dacă exagerăm cu stima de sine, putem trece chiar la narcisism, la admirație și dragoste exagerată față de propria persoană fizică, care constituie adesea o stare patologică. Narcisiștii nici măcar nu simt nevoia de a fi plăcuți de ceilalți, în adevăratul sens al cuvântului, ei vor mai mult să fie lingușiți, adulați. Se așteaptă să fie tratați ca pe nite ființe deosebite, și devin nervoși și obraznici când sunt criticați. La început, fac o impresie foarte bună, dar nu o mențin de-a lungul timpului.

Și pentru că am vorbit de narcisism, mi-am amintit de legenda greacă a lui Narcis,  un tânăr deosebit de frumos și de singuratic, fiul nimfei Liriope si al râului Cephios. Oricine îl privea pe Narcis, fie că era femeie sau bărbat, se îndrăgostea de el, însă Narcis nu-i băga în seamă, nu-i păsa de sentimentele lor. Din cauza disperării, chiar și prietenul sau Aminias se sinucide. Nici aceasta sinucidere a lui Aminias nu il misca pe Narcis, acesta rămânând insensibil.

Se spune că de frumusețea lui s-ar fi îndrăgostit și multe nimfe (creaturi delicate ale pădurii și naturii, un fel de zâne, întruchipate în femei tinere și frumoase), dar nici una din ele nu putea spera că dragostea îi va fi împărtășită, pentru că Narcis nici măcar nu le remarcase.

Multe nimfe se îndrăgostesc de el, printre care și nimfa Echo, care nu mai vrea să trăiască și moare de durerea respingerii lui Narcis.

Fetele și nimfele îndrăgostite și respinse ajung să ceară răzbunare, iar Narcis e blestemat de zeița răzbunării, Nemesis să nu poată iubi niciodataăpe nimeni si să se îndrăgostească de el însuși. Astfel Narcis se îndrăgostește de propria sa reflecție în apă, și dorește să o îmbrățișeze, dar cade în apă și se îneacă. Nimfele au venit sa îl plângă și l-au transformat într-o floare galbenă. Astfel au apărut Narcisele,care își țin capul în jos, asemenea lui Narcis care se oglindea în apă.

Așa că trebuie să fim atenți și cu stima de sine, să nu trecem la narcisism. 😛

E bine să ne cântărim zilnic când vrem să slăbim?

Cred că fiecare din noi am avut perioade când am dorit să scădem în greutate. Mie, în urmă cu vreo 6 ani, îmi venea să râd când îl vedeam și auzeam pe soțul meu cât efort depune să slăbească. Eu, ca să slăbesc, trebuia doar să-mi doresc asta, să mă gândesc că slăbesc, și slăbeam. Mai greu îmi era să mă îngraș. :))

Ei, dar timpul a trecut, și-am ajuns să-l înțeleg. De la o vârstă, nu mai e deloc simplu să dai jos câteva kilograme. Eu de vreo 2, 3 ani îmi tot propun să slăbesc cam 5 kg, dar cu propusul am rămas. :)) Mi-am dat seama că fără efort fizic și fără să renunț la anumite plăceri culinare, nu se poate. Dar, înainte de toate, avem nevoie de o voință de fier.

Și citeam acum într-o carte (Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength, Roy F. Baumeister & John Tierney), cum că sfatul de a nu te cântări zilnic, ci săptămânal, nu e tocmai corect. S-au făcut studii de către anumiți cercetători,  pe oameni care au slăbit și au încercat să nu se mai îngrașe. O parte s-au cântărit zilnic, iar alții, săptămânal. Astfel s-a ajuns la concluzia că ideea că nu trebuie să te cântărești zilnic, deoarece îți pierzi din motivație, e eronată. Cu cât ești mai atent și cu cât de frecvent te monitorizezi, cu atât te poți autocontrola mai bine.

E bine ca, atunci când îți propui să slăbești, să-ți notezi zilnic, fie pe o foaie de hârtie, pe telefon sau oriunde, greutatea pe care o ai.

S-a constatat că majoritatea oamenilor care au fost în închisoare, au luat în greutate. Și asta nu pentru că mâncarea de acolo era multă și delicioasă, ci deoarece nu poartă curele sau haine strâmte, ca să observe modificările care se întâmplă cu corpul lor. Dacă nu conștientizăm că ne îngrășăm, nici nu luăm măsuri.

Eu una mă panichez când merg să-mi cumpăr haine. În casă nu am oglindă, decât la baie, și nu-mi văd tot corpul. Așa că îmi imaginez că arăt într-un fel, iar când merg și probez haine, îmi propun, de fiecare dată, să slăbesc. Dar, bineînțeles că, după 2 zile, uit. 😛

Așa că am hotărât să-mi cumpăr un cântar ( aveam, dar l-au stricat copiii acum 2, 3 ani) și o oglindă mare. Ăsta ar fi primul pas. 🙂

Cel care crede în succesul lui, se îndreaptă spre succes

Celebra carte a lui Napoleon Hill, Think and Grow ReachGândește și devii bogat spunea cititorilor să se gândească câți bani vor, să scrie asta pe o bucată de hârtie, și apoi să creadă că deja sunt în posesia banilor. S-au vândut milioane de exemplare, și a rămas în mintea oamenilor întipărit sloganul: “Crede, dobândește” – Belive it, achieve it.

Știam și eu că se spune că, atunci când îți dorești ceva, să privești dincolo de țintă, văzându-te deja victorios.

Totuși, cred eu, nu e de ajuns să credem pentru a ne atinge scopul dorit. Mai trebuie să și muncim pentru asta. Nici Dumnezeu, când a făcut lumea, nu cred că doar s-a gândit să o facă și s-a făcut singură. 🙂

Pentru a ne atinge ținta, avem nevoie, în primul rând, de un plan. Iar când stabilim exact ce avem de făcut, e bine să și notăm, adică să ne facem un “to-do-list”, o listă cu lucruri de făcut. Însă lista trebuie să fie și realizabilă. Adică să nu ne propunem mai mult decât conștientizăm că suntem capabili, sau ne permite timpul.

Ne putem face o listă cu ce vrem să facem într-o săptămână, sau pe termen lung: un an, cinci sau zece ani. Și ăsta e un pas spre succes. Pentru că dacă dorințele tale sunt dezordonate, și nu ști cu exactitate ce vrei să faci, mă îndoiesc că vei ajunge la ceva bun.

Întâi de toate, trebuie stabilite prioritățile, în funcție de importanța obiectivelor propuse, pentru că altfel, tindem să ne concentrăm pe ce e mai ușor, și să lăsăm greul la urmă, riscând să nu ne mai ajungă timpul.

Apoi, când ne notăm o țintă, trebuie să stabilim și pașii. De exemplu, ne propunem ca săptămâna asta să facem mai mult sport. Nu e de ajuns. Trebuie să ne stabilim exact programul și orele în care vom face sport, și locul. Sau dacă vrem să învățăm, într-un an, o limbă străină: stabilim exact timpul petrecut pentru studiu și îl respectăm.

Eu una voi încerca în fiecare luni să îmi fac un “to-do-list” pentru toată săptămâna. Vă voi anunța dacă funcționează. În teorie sună foarte bine. 🙂

 Sursă bibliografică: Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength, Roy F. Baumeister & John Tierney

Mâncare de varză cu carne – rețetă

Azi am vrut să gătesc ceva cu carne, dar să nu asociez carnea cu ceva ce conține mulți carbohidrați (cartofi, paste, orez etc.), așa că am ales ceva pe cât de gustos, pe atât de sănătos: varză cu carne de porc.

Aveți nevoie de:

  • o varză medie
  • 400, 500 g carne (de porc sau vită)
  • 1 ceapă
  • 1 pahar de vin de casă, alb sau de care aveți
  • pastă sau suc de roșii (dacă e pastă – o lingură, dacă e suc – un pahar)
  • 3 felii subțiri de bacon
  • 3 pahare de apă
  • 100 ml ulei de floarea soarelui
  • boia
  • cimbru
  • sare
  • piper (fără milă 🙂 )

Varza se taie mărunt, cu cuțitul sau la robot, apoi se freacă cu sare, ca să se înmoaie. Carnea se taie cubulețe, iar ceapa solzișori.

Se pune ceapa la călit în ulei încins, într-o cratiță mai mare, apoi se adaugă, pe rând, varza, amestecând continuu.

Separat, într-o tigaie, se încinge ulei și se pune la călit carnea. Varza se lasă să se pătrundă bine, amestecând mereu, cam 15 minute, după care se pune o linguriță de boia, se mai amestecă și se pun cele 3 pahare cu apă. Carnea se lasă să se pătrundă, apoi se toarnă paharul de vin, lăsând-o pe foc cam încă 10 minute.

Peste varză se pune piper, iar peste carne – cimbru, bacon-ul, tăiat fâșiuțe și sare.

Apoi se pune sucul de roșii peste varză și se amestecă, punând după 5 minute și carne din tigaie, cu tot cu ulei.

Se amestecă, se gustă, în caz că mai trebuie sare sau piper și…

Poftă bună! 🙂

Viața e frumoasă! Să luăm exemplu!

De multe ori uităm cât de frumos e darul vieții, și ne petrecem zilele afundându-ne în problemele cotidiene, care, de obicei, sunt atât de mărunte, încât nici n-ar trebui luate în seamă.

Văzând azi dimineață pe facebook clipul cu bunicuța care, auzind un cântec în mașina nepoatei care-o așteaptă, începe să danseze, mi-am dat seama cât de încuiați suntem noi, oamenii. Sau poate că trebuie să conștientizăm cât de scurtă e viața ca să ne bucurăm de ea.

Nu trebuie să fii bogat ca să te simți fericit, nu trebuie să fii frumos, și, după cum se vede, nu trebuie să fii nici tânăr. Trebuie doar să relizăm că nu merită să ne risipim timpul prețios fiind supărați. Dacă-ți vine să dansezi, dansează, dacă-ți vine să cânți, cântă! Dacă-ți vine să iubești, iubește! N-ai nimic de pierdut.

Dacă ni se pare că bunicuța din clip e “sărită”, ei bine, adevărul e că noi suntem “săriți”. Așa e normal să fim, nu să mergem cu capul aplecat și cu privirea încruntată. Mie nu mi-a stârnit râsul, ci mi-a dat o lacrimă, de bucurie, că mai există astfel de oameni, pe care ar trebui să-i luăm de exemplu.

 

Puterea voinței și cum să ne facem noi obiceiuri, mai bune

Puterea voinței (willpower) și controlul de sine (self – control) sunt printre cele mai importante căi către succes, spre o viață mai bună.

Puterea voinței e forța extraordinară pe care o avem în noi și care ne ajută să realizăm lucruri pe care nici nu ne-am fi putut imagina că suntem în stare să le facem. Înainte de puterea voinței apare dorința. Însă mulți dintre noi folosesc această putere a voinței pentru a-și înfrâna anumite dorințe sau emoții: de la a mânca ceva care îngrașă, la anumite dorințe sexuale sau depășirea stării de lenevie. Cercetările au arătat că oamenii își petrec cam un sfert din timpul când nu dorm, rezistând dorințelor – cel puțin patru ore pe zi. Atunci ei își folosesc puterea voinței, pe care o folosim și atunci când luăm anumite decizii. Astfel, consumăm această forță sau energie, în loc să o păstrăm pentru a realiza lucruri pe care le dorim cu adevărat și pentru a progresa.

Se spune că puterea voinței este precum un mușchi: cu cât o antrenăm mai mult, cu atât devine mai puternică. Dar, folosit în exces, mușchiul obosește și nu mai face față. La fel și voința: are puteri limitate: dacă o folosim prea mult, la un moment dat nu mai funcționează.

Majoritatea problemelor care apar sunt din cauza controlului de sine scăzut: de la furie la violență impulsivă, la abuzul de alcool, anxietate etc., de aici apărând și eșecurile pe plan personal: concediere, divorț, ruperea unor relații de prietenie și așa mai departe. Astfel, trebuie să ne folosim de puterea voinței pentru a ne crește autocontrolul sau controlul de sine.

Însă mai întâi trebuie să ne stabilim prioritățile: să ne analizăm și, pe rând, să scăpăm de comportamentul sau obiceiurile care nu ne fac bine, și să ne facem alte obiceiuri.

Pentru a avea rezultatul scontat, sau pentru a avea succes, trebuie să scăpăm de obiceiurile proaste, și să le înlocuim cu cele bune, însă nu pe toate deodată. Specialiștii spun că un obicei pe lună este de ajuns. Pentru asta avem nevoie de puterea voinței. Însă asta nu se poate face de azi pe mâine. Orice obicei nou se formează în aproximativ 30 de zile, și necesită exercițiu.

Fie că ne dorim să urmăm o dietă sănătoasă, că vrem să facem sport în fiecare zi, să fim mai calmi în anumite situații, fie că vrem să depunem mai mult efort la serviciu ș.a.m.d., nu e de ajuns să ne dorim, ci trebuie să ne folosim de acea forță a dorinței pentru a pune în practică și a ne forma acest obicei, în fiecare zi.

În primele zile trebuie să ne înfruntăm pe noi înșine: să ne spunem că, într-adevăr, putem face acest lucru. Apoi trebuie să ne spunem că este ușor, și să fim optimiști, chiar dacă, uneori ni se pare greu și opunem rezistență. Dacă trecem de această etapă, continuând să folosim puterea voinței, vom ajunge la ultima etapă, în care noul obicei devine deja obișnuință, și îl vom accepta cu ușurință.

Sursă bibliografică:  Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength, Roy F. Baumeister & John Tierney

Cine e Dumnezeu?

Și mulți văd, dar puțini pricep, spunea o vorbă din bătrâni;
Mulți vor vedea și-aceste versuri, dar înțelege-le-or putini
Că ard eu simt, de nu le scriu,
Chiar de e noapte și-i târziu.
 

Dumnezeu e iubire; nu e păcat, iubește!

Prin asta El trăiește,

Și va trăi doar cât iubirea dăinuiește.

Și ceea ce iubești, e Dumnezeul tău;

E tot ce crezi că-i bun și nu-ți va face rău,

Fie că e Pământul, că-i omul ce-l adori,

Ori e copilul, banul, sau soarele din nori.

Sau poate-i doar un vis, un vis prea-mult iubit,

Iluzie sau himeră, ce fără de sfârșit

Trăiește-n mintea ta și-a mea,

Și-avem atâta nevoie de ea,

Să ducem uneori, ușor, realitatea grea…

 

Pământul ne hrănește,

Soarele ne-ncălzește,

Și omul ne iubește.

Noi dăruim iubire,

Iubire-ntr-o privire,

Iubire-ntr-un sărut,

Pe buze ce le-am vrut.

Iubire-ntr-un cuvânt

Spus, scris, purtat de vânt…

 

Dumnezeu e iubire, nu e păcat, iubește!

Dumnezeu e în tine, în cel ce-acum citește.