Facerea de bine…

facerea de binePână în urmă cu vreo doi ani, mi se părea o prostie vorba asta din popor, renumită la noi: “facerea de bine, fu..re de mamă”. Dar, din păcate am ajuns ca viața să-mi dovedească de nenumărate ori că e valabilă.

Trebuie să fim foarte atenți atunci când facem un bine, dacă trebuie făcut, dacă merită făcut, și cui îl facem.

Se spune că nu trebuie să ajuți pe cineva decât atunci când te roagă în genunchi să o faci, pentru că, altfel, va ajunge să-ți reproșeze, mai devreme sau mai târziu, ajutorul dat.

Avem obiceiul ca, atunci când auzim pe cineva că se plânge, să-i sărim în ajutor, fără ca măcar să ne roage. Nu numai că procedăm greșit, dar poate chiar îl încurcăm pe om. În loc să-l lăsăm să facă față singur situației, să găsească singur soluții la problemele lui, asta făcându-l mai puternic, ca om, noi ne băgăm, urmând ca după o vreme, nu numai să nu fim apreciați pentru ajutorul dat, dar să se mai și supere pe noi.

Uneori, chiar și un sfat bun, dat din inimă, e considerat negativ. “Te-am ascultat, și uite ce-am ajuns”, vom auzi de la cel pe care-am vrut să-l ajutăm.

“Fă bine și-așteaptă rău!” mai e o altă “zicală” românească, ce-ascunde, la rândul ei, mult adevăr. Cred că am trecut cu toții prin situația în care am ajutat pe cineva de foarte multe ori, iar când o dată s-a întâmplat să nu putem, am fost cei mai răi oameni de pe pământ.

Noi credem că facem bine atunci când dăm o mână de ajutor, fără să fim rugați “în genunchi” (la figurat), dar, de fapt, îl tragem în jos pe cel pe care vrem să-l ajutăm, și ne facem rău și nouă, și lui.

Așa că nu degeaba au scos străbunii noștri vorbele astea. Au știut ei ce-au știut.

Ne simțim bine când dăm bani unui cerșetor, crezând că am făcut o faptă bună, când, de fapt, am încurajat mafia cerșetoriei să se dezvolte, și am încurajat cerșetorul să nu muncească, ci să ceară. Mie nu o dată mi s-a întâmplat să văd că un cerșetor primește o pâine, nu bani, și, ori o aruncă, ori îl înjură pe cel ce i-a dat-o.

Și, ca să închei tot cu un proverb, se mai spune că “Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.”

Omul nu poate fi fericit fără natură

Am vrut să scriu pe tema asta ieri, dar, cum nu m-am putut exprima în proză, am scris o poezie. Astăzi, însă, pot să vă spun și cu alte cuvinte ce am constatat eu în ultima vreme. Și cred că, pe cât pare de banal, pe atât e de important.

În ultimii ani, oamenii au tendința de a se izola. Unii ne alții, dar și de tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, și unde putem fi cu adevărat fericiți: în natură. Ne construim blocuri de betoane în care ne pierdem majoritatea timpului prețios (aici mă includ și pe mine), stând în fața calculatorului și a televizorului, uitându-ne la imagini frumoase cu copaci, flori, cer senin și păsări, în loc să ieșim și să fim în mijlocul lor.

Uităm ce e, cu adevărat, fericirea. Eu sunt fericită, dar parcă ceva îmi lipsea, ceva din copilărie: să alerg pe pământ, nu pe trotuar, să stau pe iarbă verde, să miros o floare…

Pe fiică-mea, când am dus-o prima dată la iarbă verde (când deja conștientiza) avea cam un an. Și am vrut s-o plimb prin iarbă. A început să țipe, și nu voia să pună piciorul sau s-o atingă vreun fir de iarbă. “Șobolani de apartament” a zis soțul meu că suntem. Și mi-am dat seama atunci cât de mult greșim prin faptul că ne creștem copiii departe de natură. Și când îi plimbăm prin parc, îi plimbăm pe alei de betoane, “să nu cumva să ia vreo căpușă”, de parcă acum ar fi mai multe căpușe decât când eram noi mici, și stăteam toată ziua prin iarbă.

Și nu doar pentru copii e rău, ci și pentru noi, pentru că, îndepărtându-ne de natură, ne îndepărtăm de noi și de Dumnezeu.

Ăsta e încă un motiv pentru care aștept să ne mutăm la casă, lângă oraș. Vreau să văd cum crește o plantă (deși am crescut la țară, parcă a fost în altă lume), vreau să mănânc roșii crescute de mine, vreau să simt pământul printre degete, pentru că parcă a trecut o veșnicie de când nu l-am simțit.

Ne transformăm din oameni în roboți, și mă bucur că mi-am dat seama acum, când nu e prea târziu. Am hotărât că nu vreau să treacă o zi fără să pun piciorul pe pământ. Pentru că, da, dragii mei, uneori trec săptămâni întregi fără să ne desprindem de “betoane”. Voi v-ați dat seama de asta?

Primăvară – vară

Miroase-a primăvară – vară,

Narcise galbene și albe,

Soarele-și intră-n drepturi iară,

Nopțile sunt iar calde.

Pe-obraz simți razele fierbinți,

Ce dor, ce dor ți-a fost…

Pe câmp stau păpădii cuminți,

S-a dus albul anost,

Și frigul, vântul și ploi reci,

E galben, alb și verde-acum,

De-aici nici că mai vrei să pleci,

Din hornuri nu mai iese fum.

Natura-i iar prietenoasă,

Și vrea ca să-i fim frați,

Așa că nu mai stați în casă,

Pe câmpuri alergați!

Maramureșeni, haideți la țurcă!

Mai demult v-am povestit despre țurcă – un joc pe care mulți îl știu din copilărie, și care a fost redescoperit nu demult, aici, în Maramureș. Odată ce l-ai jucat, îți intră la suflet.

Acum, că vine vara, cu soare și vreme bună, e păcat să stăm în casă. Așa că, un grup de maramureșeni din Baia Mare și-au făcut o echipă de țurcă – BIG. Unii dintre ei chiar n-au mai jucat până nu demult, dar odată ce-au intrat în joc, n-au mai vrut să iasă. 🙂

Iar sâmbătă, au hotărât să-i aducă aici, în Baia Mare, pe țurcașii cu experiență din Sighet, și să facă un meci demonstrativ, mai ales pentru cei care nu cunosc acest sport.

Eu sunt convinsă că o să vă placă, și, de ce nu, poate vă veți implica mai târziu, să facem ca acest joc să crească, să devină cunoscut, și să ne mândrim că a pornit de la noi, din Maramureș.

Așa că Sâmbătă, la ora 13:00, vă așteptăm, cu mic, cu mare, în Parcul Tineretului din Baia Mare (lângă Stadion și Chios) să fiți spectatori la un meci de țurcă. 🙂

Spanac proaspăt cu ochiuri – rețetă

A început deja și sezonul spanacului. M-am bucurat când l-am văzut pe soțul meu venind acasă cu o pungă mare de spanac proaspăt cules, cumpărat din piață. Nici nu se compară gustul cu cel congelat. E mult mai bun, chiar dacă e mai mult de lucru cu el.

Aveți nevoie de:

  • cam 800 g de spanac (după ce rupeți codițele, se duc vreo 300 g)
  • o ceapă albă, micuță
  • 500 ml lapte
  • ulei de floarea soarelui
  • 3, 4 căței de usturoi
  • o lingură cu vârf de făină
  • sare

Mai întâi rupeți codițele frunzelor de spanac (asta ia ceva timp), după care le spălați bine-bine, că e posibil să mai fie pământ pe ele. Apoi puneți o oală mare cu apă la fiert, și când fierbe, puneți tot spanacul acolo. Să nu vă mirați că scade foarte mult. Îl lăsați câteva minute, apoi îl scurgeți de apă și îl tocați mărunt.

Ceapa se taie solzișori, cât de mici, și se pune la călit. Apoi se pune spanacul tocat, și se amestecă continuu, cam 2 minute. Se adaugă apoi laptele și se lasă să fiarbă, amestecând din când în când, cam 15 minute.

Apoi se presară făina, puțin câte puțin, amestecând continuu. Se mai lasă cam 5 minute să fiarbă încet, amestecând în el, apoi se adaugă usturoiul pisat, se potrivește gustul cu sare și, dacă doriți, piper și e gata.

Se prăjesc ochiurile, cum vă plac, moi sau tari, și se pun pe farfurie, lângă spanac. Mie una îmi place extraordinar de mult combinația.

Poftă bună! 🙂

Alte perle de copii – funny

După seria de perle de data trecută, urmează acum una mai scurtă, dar la fel de amuzantă, protagonistă fiind tot fiică-mea de 5 ani:

  • Alaltăieri, fiind Duminică, am ieșit la plimbare cu toții, în parc. Până la parc avem de mers câteva străzi. Fiică-mea tot făcea: “Ieeecs!” “Ieeeecs!”

– Ce ai de tot faci așa? am întrebat-o?

– Voi nu vedeți? Peste tot sunt c_cați de câini. Țara asta ar trebui că se numească “Țara c_caților de câini”.

– ?!

Ce mai poți să zici? Cam are dreptate, nu?

  • Era reclamă la “Prostenal perfect” și, de obicei, face glume de denumirile ciudate. Se uită la mine și mă întreabă:

 – Dar oare cine are nevoie de “Prostănac perfect?”

  • Cu “Prostănac perfect” a fost cum a fost, dar la reclama cu “Hexoraletten N” – comprimate pentru supt, am râs jumătate de oră. Nu cred că avea habar ce perlă a scos pe guriță, dar m-a întrebat:

 – Mami, la ce se folosește “Sexoraleten pen”?

Copiii din ziua de azi… :)) Cu ocazia asta, am să vă zic și niște bancuri, că mi-am adus aminte:

  • Părinții lui Bulișor aveau chef de hârjoneală. Așa că îi spun lui Bulă:

 – Bulișor, ia du-te tu pe balcon, să te uiți puțin cum trec mașinile.

Bulă, supărat, merge și stă pe balcon. În blocul de lângă, prietenul lui de la școală a ieșit și el pe balcon.

 – Ce faci? întreabă Bulă

 – M-au trimis părinții să mă uit la mașini! strigă prietenul.

 – Aha! Deci și ai tăi și-o trag!

  • Sora mică și sora mare făceau baie. Sora mică o-ntreabă pe cea mare:

– Ce-ai acolo jos? ce-s firele alea?

 – Păi știi… încearcă sora mare să-i explice: și tu vei avea când vei fi mare. Se numește păr pubian.

 – Da? Și nu te deranjează când ți-o tragi?

 – ?!

:)) Așa că, să nu-i subestimăm pe cei mici, că uneori ne șochează cu câte știu. :))

Sincer, v-aș mai zice încă un banc, da-i cam porcos. Dar, dacă îmi veți scrie că-l vreți, o să încerc să folosesc anumite cuvinte, și vi-l zic. 🙂

Somn la grătar – rețetă

Somnul este un pește răpitor, de apă dulce, care preferă apele tulburi și mâlul. Chiar dacă aspectul lui nu e deloc plăcut, gustul cărnii de somn este deosebit, fiind preferat și iubit și de cei cărora nu le prea place peștele.

Peștele poate fi cumpărat întreg sau file. Dacă îl cumpărați întreg, trebuie să știți că dimensiunea capului este destul de mare, având aproape o treime din tot peștele. Ca să nu vă chinuiți cu tăiatul capului, trebuie să aveți un cuțit cu vârf ascuțit și care să taie bine, și să începeți de sub aripioarele de la cap, căutând să-l tăiați pe la “încheietură”.
După ce îndepărtați capul și coada, îl tăiați rondele, nu foarte groase. Spălați bine fiecare bucată, apoi puneți ulei de măsline, lăsându-l la frigider câteva ore, sau chiar o zi.

Mai aveți nevoie de slănină, pe care o tăiați felii.

Puneți câte o felie de slănină pe fiecare bucată de carne de somn, și le puneți, dacă aveți, în grătar special pentru pește, cum vedeți în imagine.

Dacă nu aveți, așezați bucata de carne pe grătar și puneți slănina deasupra.

Îl  întoarceți din când în când și îl stropiți cu bere.

Se lasă cam 30 de minute, până peștele prinde o crustă. Apoi se scoate cu grijă, și, cine dorește poate să îl condimenteze cu sare și piper. Noi nu am avut nevoie. 🙂

Poftă bună! 🙂

 

Rețetă de post: salată de semințe de Chia, cu maioneză

Mergând în vizită la nașa noastră, ne-a pus pe masă o salată din semințe de Chia (salvie hispanică). În primă fază am crezut că e salată de icre (mie nu-mi prea place), dar când am gustat, am fost impresionată. Apoi mi-a dat și mie un pachet de semințe și nu mi-a venit să cred când am citit pe pachet ce conțin aceste micuțe semințe:

  • proteine – de 2 ori mai mult decât orice alte cereale
  • de 5 ori mai mult calciu decât laptele
  • 3 ori mai multi antioxidanți decât afinele
  • de 3 ori mai mult fier decât spanacul
  • de 3 ori mai multe fibre decât ovăzul
  • de 2 ori mai mult potasiu decât bananele
  • Vitamina B1, B2 și B3
  • Vitamina E
  • Zinc și Magneziu
  • mai mult omega 3 și 6 decât semințele de in și nu se râncezesc, așa că pot fi păstrate timp îndelungat

Semințele de Chia sunt un aliat când doriți să slăbiți, dar și o sursă de energie excelentă. Sunt bune pentru mamele care alăptează, deoarece cresc lactația și sunt o sursă compactă de nutrienti pentru copii de orice vârstă.

Dar să vă spun și cum am făcut salata. Aveți nevoie de:

  • cam 80 g semințe de Chia
  • o ceapă
  • maioneză vegetală (în cazul în care țineți post)
  • sare
  • piper
  • apă

Semințele se pun într-un bol, cu puțină sare, și se adaugă apă treptat, amestecând cu o furculiță. Se pune apă până devine o compoziție gelatinoasă, iar semințele se umflă (cam jumătate de cană de apă). E nevoie cam de 5, 10 minute.

Ceapa se toacă mărunt și se amestecă cu maioneza. Apoi se pun semințele și se amestecă bine, până se omogenizează. Se potrivește gustul cu sare și piper și… gata salata. Se servește pe pâine, cu roșii sau măsline.

Poftă bună! 🙂

Crezi în destin, în noroc sau în tine?

Azi am puțin chef de filozofat, așa că am ales tema asta, în speranța că voi ajunge la o concluzie… Sincer, nu știu care va fi, pentru că deocamdată în capul meu e un amalgam de idei. Oricum, aștept și părerile voastre.

Să încep cu începutul, adică cu momentul în care ne naștem. Decidem noi unde ne naștem sau ce părinți avem? Nu. Apoi în copilărie: decidem noi ce să facem, suntem liberi să ne alegem familia, sau religia? Nu. Așadar, am putea spune până acum că nu ne putem controla viața. E doar destin, sau poate… noroc?

Dar când murim? Suntem liberi să alegem cum, când sau unde să murim? Nu. Așadar, venirea pe lume, copilăria și moartea nu depind de noi sau de alegerile noastre. Dar restul vieții? Depinde de noi, sau de o forță divină, care controlează totul?

Eu cred că după ce “zburăm” din cuibul părinților, deja mergem pe mâna noastră. Și orice decizie pe care o luăm, ne va influența soarta. Întotdeauna putem alege. Întotdeauna în viață ni se ivesc ocazii. Alegem cu cine ne căsătorim, ne alegem locul de muncă, etc. Și nu putem învinovăți pe nimeni pentru alegerile pe care le facem.

Mi-a plăcut o “vorbă” ce am citit-o pe facebook: “Nu râde de alegerile soțului/soției, pentru că și tu ești una dintre ele.” :))

Nu puțini sunt cei care, la o vârstă destul de înaintată, dau vina pe părinți sau pe partenerul de viață pentru eșecul lor. De fapt, vina e a lor, pentru că au ales greșit.

Chiar și Biblia ne spune că noi suntem răspunzători de alegerile noastre: avem liberul arbitru. Și orice ni se întâmplă, este pentru că, la un moment dat, noi am ales astfel. Ne facem singuri destinul și alegem cărarea pe care mergem. Așadar, dacă credem în Dumnezeu, credem și în liberul arbitru.

Când ne trezim dimineața, putem alege să mergem la serviciu sau nu. Putem alege să fim fericiți în ziua respectivă sau nu.

Dar e doar o părere. Fiecare e liber să creadă ce dorește.

Până la urmă, și dacă totul ne-ar fi scris, putem alege să ne bucurăm de viață sau să ne plângem de ea. Întotdeauna avem aceste două opțiuni. 🙂

Perle de copil mic – funny

Fiică-mea, care acum are 5 ani, e o figură, și nu încetează să mă uimească cu răspunsurile pe care le dă uneori. Îmi pare rău că până azi nu am notat undeva toate perlele pe care le-a scos de când a început să vorbească, dar niciodată nu e prea târziu, nu?

1. După Crăciun, vine frate-meu, de 21 de ani pe la noi. Și o întreabă:

– Ce ți-a adus Moș Crăciun?

– Hahaha! Tu nu știi că nu există Moș Crăciun?

Apoi, uitându-se la mine:

– Hahaha! E așa mare și încă mai crede în Moș Crăciun.

2.  Stăteam noi două de vorbă, despre ce va face ea când va fi mare. Și o întreb:

– Și câți copii vrei să ai?

– Nici unul!

– ??? De ce?

– Păi de ce să fac copii? Să mă streseze, cum te stresăm noi pe tine? Și să mă pună să fac tot felul de lucruri pentru ei? Nici nu mă gândesc!

3. Se știe că oamenii beți și copiii mici spun adevărul. La fel și  Ale a mea, nu contează că jignește, ea spune ce are de zis. Așa că, i-a zis bunicului:
” – Bunicule, ești urât!
– Da, scumpo, sunt urât, că sunt bătrân.
– Nu, ești urât pentru că nu ești frumos!” – ce ziceți de logica asta? :))

4. Și tot din seria asta:

 – Câți ani ai, tanti?

 – 83

 – Oau! Înseamnă că mai ai foarte puțină viață. Știi, cu cât ești mai bătrân, cu atât ai mai puțină viață.

P.S. :Mă gândesc cum s-o fi simțit biata femeie.

4. Urmează ziua mea, așa că s-a gândit ea la ceva:

 – Știi ce cadou o să-ți fac de ziua ta, mami? O să te ascult și o să fiu cuminte. Dar să știi că așa cadou se face doar o dată pe an!

5. Nașii noștri au o fetiță tare isteață. Și, la masă, ei sting televizorul. Parcul cu flori e chiar în fața casei, iar televizorul, cu spatele la parc. Și, într-o zi, când avea doar 3 ani, pe când mânca fetița, mama ei vrea să stingă televizorul, pentru că nu era atentă la mâncare, doar la desene.

 ”- Mami, nu stinge televizorul, pentru că eu nu mă uit la televizor, eu admir florile din parc. Și chiar nu mă deranjează dacă merge și televizorul.” Șmecheră, nu? :))

5.  – Mami, tu când o să mori? m-a întrebat fiică-mea.

– Nu știu, dar de ce întrebi?

– Că mă gândeam că înainte să mori, să nu uiți să-ți faci testamentul, și să-mi lași mie hainele tale, că-mi plac. Dar vezi, dacă te îmbolnăvești, să știi că poate o să mori. Să nu uiți de testament, da?” :))

6. Uneori rămân mască când aud ce scoate pe gură, la doar 5 ani, pentru că știe foarte multe lucruri, pe care eu le știam prin clasa a III – a:

– Du-te și adună-ți jucăriile, îi spun într-o zi, că imediat vine taică-tău și nu vrei să vadă ce dezastru ați făcut în cameră.

– Dar când vine tati? mă întreabă ea

– Cam în 10 minute.

– Ooo, păi am timp, 600 de secunde e muuult!

– ?!

6. Fiică-mea e total anti-somn. Și, într-o seară am avut niște musafiri care au stat până târziu, și pe la ora 11 seara, am mers cu copiii și cu ei, până la Mac Donald s.

A doua zi, fiică-mea îmi spune, hotărâtă:

– Acuma știu ce o să mă fac când cresc mare: bucătar la Mac Donald s, că așa o să pot să stau până noaptea târziu, și nu trebuie să dorm.