Speranţa primăverii

vine primavaraSperanţa reînvie parcă, când colţul ierbii stă să iasă,

Iar Baba Iarna pleacă, pleacă, cu a ei şubă albă, groasă.

Toată natura dezmorţeşte, şi odată cu ea şi noi,

La viaţă iarăşi se trezeşte, zâmbind c-a învins un război.

E Martie, luna iubită de moşi, strămoşi, când se rugau

Zeului Marte, să rodească semănăturile ce-aveau.

Urcând cu oile la munte, Baba Dochia un fir torcea,

De lână roşie şi albă, s-aducă-n grabă primăvara.

Roşul soarelui arzător, al focului şi-al sângelui

Se îmbină cu albul pur, supus, al omătului.

Sunt ca femeia şi bărbatul, pasiune şi înţelepciune,

Ce numai împreună pot, prin dragoste şi uniune

S-aducă viaţă pe pământ, regenerare, nemurire,

Speranţa unui început, iubire, fericire.

Primele raze de soare ne mângâie în suflete,

Culoare şi lumină blândă, păsări şi multe zâmbete.

Brânduşe, ghiocei, narcise,  lalele, şi zambile

Sunt primul dar al primăverii, sunt primele ei file.

Stima se sine la români

Stima de sine, sau self-esteem, cum i se spune mai nou şi pe la noi, este modul în care ne apreciem noi, în raport cu aşteptările pe care le avem de la noi înşine şi cu ce aşteaptă ceilalţi de la noi. În funcţie de stima de sine, creşte sau scade şi valoarea pe care considerăm noi că o avem. Dacă stima de sine e scăzută, atunci şi dispoziţia noastră va fi la fel. Însă dacă avem un nivel ridicat de stimă de sine, vom fi bine-dispuşi şi fără probleme de ordin mental.

Stima de sine scade, de obicei, în urma unor insuccese sau eşecuri pe plan profesional, despărţirea de anumite persoane, complexele, traume din copilărie, sau chiar din cauza etniei din care faci parte. Există pericolul, atunci când te subestimezi foarte tare, să dai în depresie foarte uşor. Atunci îi vezi pe toţi ca fiindu-ţi inamici, iar tu – o victimă.

Sper să nu jignesc pe nimeni, dar noi, românii, în general, avem o stimă de sine scăzută, cauzată, pur şi simplu de faptul că ne e ruşine că suntem români. Avem tendinţa să credem că, dacă am fi fost nemţi, francezi sau mai ştiu eu ce, eram mai fericiţi. Nu odată am auzit cazuri în care români care au mers la lucru în străinătate ascundeau, pe cât posibil, faptul că sunt români. Dacă noi credem că a fi român e o ruşine, cu siguranţă că şi străinul va ajunge să creadă asta.

Consider că ar trebui ca românii să-şi vadă şi să-şi cunoască valorile şi calităţile. Noi, ca naţie, suntem atât de frumoşi, încât ar trebui să fim foarte mândri de asta. Să nu credeţi că alţii sunt mai breji. Am fost şi în Franţa, şi în Anglia, Germania, Ungaria, Cehia sau Italia, şi nu sunt mai presus decât noi, ca oameni. Că au autostrăzi şi salarii mai mari, asta e altceva. Dar poate că tot de la stima de sine se trage. Poate dacă ne-am deschide ochii şi am vedea de ce suntem în stare, ar fi mult mai bine şi la noi. Problema noastră este că tăcem prea mult şi îndurăm prea multe. Ne subestimăm, şi-atunci, normal că şi cei “de sus” ne subestimează. Aşteaptă să dăm, şi să tot dăm, şi nu ne oferă nimic în schimb. Nici spitale, nici medici, nici medicamente, nici şcoli, şi aş putea continua la nesfârşit.

Noi mergem pe ideea  “capul plecat sabia nu-l taie”. Ei bine, îl taie. Şi încă cum! Taie şi din salarii, taie şi de la gură, taie şi din respect, şi din stima de sine. Ar trebui să fim mai mândri, mai încrezători, mai demni. Şi-atunci, cu siguranţă va fi mai bine.

Complexele: ce sunt şi cum scăpăm de ele

Conform DEX, complexele sunt un ansamblu de tendințe inconștiente, formate în copilărie pe baza anumitor relații familiale și sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. Complex de inferioritate = sentiment de neîncredere în forțele proprii, care se formează de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o deficiență fizică sau psihică. Mai este şi complexul lui Oedip = atașament erotic al copilului față de părintele de sex opus.

Complexele, de orice natură ar fi ele (psihică, intelectuală, fizică, financiară etc.), nu ajută cu nimic, ba din contră, formează o barieră între cel care le are şi posibilităţile de dezvoltare.

Da, complexele se pot forma în copilărie, dar aş putea spune că şi la maturitate. Şi, de regulă, se nasc din faptul că nu ne cunoaştem valoarea personală şi nu avem încredere în noi înşine. Sincer, nu ştiu dacă există vreo persoană care să nu aibă nici un complex. E greu să nu ai complexe în societatea în care trăim, în care toată lumea vrea să pară perfectă. Ideal ar fi, însă, chiar dacă le avem, să încercăm să scăpăm de ele, pentru că ne fac să ne închidem în “carapacea” noastră şi ne privează de libertatea de a fi noi înşine, cu bune şi cu rele.

“Sunt mai sărac decât prietenii mei”, “sunt grasă şi urâtă”, “am nasul prea mare”, “nu sunt o persoană sociabilă” sunt printre cele mai frecvente complexe care, de multe ori apar după ce, petrecându-ne timpul uitându-ne la televizor, vedem vedete care par a fi perfecte: frumoase şi bogate, oameni plini de succes etc. Dar compexele se formează şi acasă, în copilărie, de multe ori chiar de părinţi. “Eşti prost!” “Nu eşti bun de nimic!” sunt cuvinte care se întipăresc adânc în memoria copilului şi lasă urme.

Dar cum scăpăm de complexe?

Dacă în fiecare zi ne gândim la complexe, nu facem altceva decât să le adâncim. Important e să ne axăm pe calităţile noastre şi să le dezvoltăm. Să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, pe vedem părţile noastre frumoase. Astfel, stima de sine şi încrederea în forţele proprii vor creşte, şi ne vom vedea într-o lumină pozitivă. Şi, cum mă văd eu, aşa mă vede şi cel de lângă mine. Dacă eu nu am încredere în mine, nici cel de lângă mine nu va putea să aibă.

Dacă este vorba de un defect fizic ce te complexează, care poate fi corectat, şi îţi e la îndemână, sfatul meu e să o faci, fără să stai pe gânduri. Ori o faci, ori te accepţi şi încerci să te placi aşa cum eşti.

Tu cum îţi controlezi furia?

Ni se pare normal, în ziua de azi ca, mergând pe stradă, să mai vedem şi oameni care se ceartă. Ni se pare normal, mai ales după câte vedem şi la televizor, să se bată, până intră-n spital. Dar oare chiar e normal?

Şi mie mi se întâmplă ca, atunci când mă enervez foarte tare, să strig la persoana cu care vorbesc. Când eram mică, mă luam chiar la bătaie.

Sincer, cred că, de-a lungul timpului, oamenii au început, cât de cât, să-şi controleze “nervii”. Gândiţi-vă numai, când eram mici, cât de normală li se părea părinţilor şi profesorilor bătaia. Ba chiar părinţii cereau învăţătorilor şă le “altoiască” copilul dacă e obraznic. Acum, să dai un copil cu capul de bancă sau de tablă, mi se pare o cruzime, oricât de “prost” şi de rău ar fi el. Consider că sunt multe alte metode, mult mai bune şi mai eficiente. Chiar şi a striga la un copil nu e prea bine. Am văzut pe propria mea piele că nu rezolvi nimic. Degeaba strig la ei. Reacţionează pe loc, şi după 5 minute fac din nou aceeaşi prostie.

E lucru mare şi nu e uşor deloc să reuşeşti să-ţi manifestezi furia cu calm. Cred că, în primul rând, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să te cunoşti pe tine şi să începi să te autoeduci. Mai întâi trebuie să-ţi recunoşti faptul că, uneori nu reacţionezi cu calm la presiunile din jur. Fie că ne enervează cineva în trafic (eu recunosc, înjur ca un birjar, de nu mă recunosc), fie că şeful e stresant, fie că ne scot peri albi copiii, trebuie să facem în aşa fel încât să fim mai presus de starea de furie care ne cuprinde.

Ştiu că sportul ajută foarte mult în a ne elibera de energia negativă. În plus, e şi foarte sănătos să faci mişcare, fie şi 20 de minute pe zi. În ultima vreme, nu prea am avut parte de sport, fiind non-stopă cu copiii, dar, cum se face vreme bună, voi merge la alergat în parc. Se ştie că mişcarea dă naştere la producerea de endorfine. Endorfinele, conform DEX, sunt substanţe chimice produse de creier ca răspuns la o varietate de stimuli care reprezintă o modalitate de reducere a stresului. Pe lânga scăderea senzaţiei de durere, secreţia de endorfine creează euforie şi dă apetit, elibereaza hormonii sexuali şi îmbunătăţeşte sistemul imunitar.

O altă modalitate de a mai reduce din stres este să faci, măcar o oră pe zi, ce-ţi face plăcere. De obicei, când vrei să faci ceva ce-ţi doreşti, şi cei din jur, sau mediul, nu-ţi permite, apar frustrările. De exemplu, când vreau să gătesc şi cei mici sunt pe lângă mine, cerându-mi ba una, ba alta, simt că o iau razna. Sau când vreau să scriu şi vin şi sar pe mine, şi-mi apasă taste sau îmi închid calculatorul, mă enervez foarte tare. Ei, atunci ce-i de făcut? E foarte greu să rămân calmă şi zâmbitoare. Dar am observat că dacă mă exteriorizez ţipând, fac mai rău. Îi agit şi pe ei, dar şi pe mine. Aşa că, le caut ceva să-i ţin ocupaţi până îmi termin treaba.

A fi agresiv sau irascibil, nu ne ajută cu absolut nimic, ba dimpotrivă, înrăutăţeşte situaţiile. Aşa că cel mai bine e să ne stăpânim nervii şi furia, şi să acţionăm cu calm, sau, de ce nu, cum face românul de obicei, să facem haz de necaz. Chiar şi această ultimă soluţie e mai bună decât violenţa, fie ea doar verbală.

Libertatea

E, oare-un om liber, de nu e închis

Între patru ziduri, fără nici un vis?

Ce e libertatea, până unde merge?

Pot fi eu om liber, am de unde-alege?

Libertatea-i doar o pasăre rară,

Ce zboară-n înalturi, dar în altă ţară.

În ţară la mine, demult n-a intrat,

Au speriat-o câinii ce stau în palat…

La noi, libertatea e un vis pierdut,

Plătit-au cu viaţa părinţii, demult,

Crezând că dulăul, de nu va mai fi,

Pasărea măiastră la noi va veni…

N-au văzut nici haita de potăi turbate

Ce stăteau la colţuri, să intre-n palate,

Râzând de prostia celor mai de seamă

Ce credeau, de fapt, într-o hologramă.

Dar speranţa noastră a rămas tot vie,

Ştim că doar prin luptă şi prin voinicie

Vom învinge javra ce stă la palat,

Iar ea, libertatea, scopul mult visat

Va răzbate nori, va trece printre astre,

Şi va zbura lin pe cerul ţării noastre.

 

sursa foto

Alte împrumuturi din domeniul culinar românesc

După ce v-am vorbit despre împrumuturile din domeniul culinar luate din maghiară, germană, franceză, italiană, slavă, greacă, engleză sau turcă, a venit rândul şi acestei categorii, din ţările mai îndepărtate. Aceste cuvinte au ajuns la noi după ce au călătorit mult, de la o limbă la alta, modificându-şi, mai mult, puţin sau chiar deloc, forma sau înţelesul.

„Cele mai recente împrumuturi sunt cele din secolul 20. Ele provin, la originea îndepărtată, din limbi de la capătul pământului, cum ar spune un ţăran nefamiliarizat cu geografia statelor lumii. Sunt cuvinte din limbile Extremului Orient (chineza şi japoneza, dar şi limbi mai puţin cunoscute: tibetana, malaeza, hindi, tamil) sau din limbi de pe continentul african (limbi bantu, malgaşa etc.) şi de pe cel american (arawak – caraibe, azteca, quechua, tupí-guaraní)” spune Marius Sala.

Din chineză avem cuvântul ceai, despre care aflăm, tot de la Marius Sala că are la bază cuvântul compus din chineză cha-ye, format din cha, numele plantei şi ye „frunză”. Numele acestei plante şi al băuturii a călătorit pe două trasee, până a ajuns în Europa. Câteva limbi (araba, rusa, portugheza, turca, persana) l-au luat direct din chineza clasică. Cel de-al doilea traseu al cuvântului este prin malaeză, unde a căpătat forma teh pe care a adoptat-o engelza tea, de unde a pătruns şi în alte limbi europene, precum franceza: thé. Ciudat este că în franceză, din 1607 până la sfârşitul secolului XVII, se folosea forma chia sau tcha, din forma chineză a cuvântului. Cuvântul românesc ceai este împrumutat din rusă.

Asemenea limbii italiene, cele mai multe cuvinte şi sintagme spaniole intrate recent în română aparţin, din punct de vedere referenţial, domeniului culinar: cava, chorizo, gazpacho, sangria, tortilla, salsa, guacamole, paella, tapas. Cava este un vin spumant din Spania,  şi poate fi atât alb cat si rose. Este facut din mai multe soiuri de struguri. Chorizo este un mezel spaniolesc,  de culoare roşu aprins, dat de boiaua din pimiento, un ardei tipic spaniol, cu care carneade porc e condimentată. Gazpacho este un aperitiv traditional din Spania, Andaluzia, sau o salată lichidă racoroasă si aromată, din roşii. Sangria este o băutură spaniolă, foarte cunoscută în întreaga lume. Denumirea vine de la “Sangre”, care ănseamnă “sânge”, dată de culoarea roşie aprinsă a băuturii. Baza pentru sangria este vinul, la care se adaugă diferite fructe. Se prepară în boluri, şi nu este un cocteil. Tortilla este baza mancarurilor traditionale mexicane, preparată fie din faina de grâu, fie din faina de porumb. Salsa este denumirea spaniolă pentru orice tip de sos preparat din legume proaspete, tocate sau zdrobite împreună,  pe bază de roşii. Guacamole este un sos de origine mexicană şi este foarte popular. Este preparat din fructe de avocado bine coapte şi tot felul de  mirodenii. Paella este o mâncare tradiţională in Spania, pe baza de orez. Tapas este denumirea spaniolăpentru o gamă largă şi variată de  aperitie, calde sau reci, cu legume, brânză, sau mezeluri, făcute pentru a se servi la un pahar cu vin sau alte băuturi.

Aceşti termeni cu caracter internaţional au pătruns în limba română fie în mod direct, fie prin filieră străină.

Marius Sala ne vorbeşte despre hindi, o limbă indo-europeană, este din 1965 limbă naţională oficială în India. Din limba hindi au pornit spre limbile din ţările europene, ajungând pe diverse căi şi în română, cuvinte precum: iută, piper, paprică şi punch.

Piper şi paprică sunt două cuvinte cu aceeaşi origine îndepărtată, provenind de la cuvântul din limba hindi pippari. Din hindi a ajuns in greacă, sub forma péperi. Fiind un  cuvânt comercial, a fost transmis şi latinei ca piper, de unde l-au moştenit limbile romanice, cu excepţia românei. Româna l-a împrumurat din neogrecescul pipéri sau/şi dintr-o limbă slavă. Românescul paprică vine din maghiarul paprika, care, la rândul lui, vine din neogrecescul pipéri.

Cuvântul cuşcuş este considerat , la origine, un termen pornit din barberă (kuskus), o limbă afro-asiatică din aceeaşi familie cu araba, ebraica şi egipteana. A pătruns în arabă sub aceeaşi formă, apoi în franceză (apare la 1728) şi, din aceasta din urmă, s-a răspândit în Europa. La noi, a venit din turcă, unde provine tot din arabă.

Bibliografie:

 Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 219.

Vom ajunge să socializăm doar la telefon şi pe facebook?

În urmă cu ceva vreme, auzeam că în alte ţări, mai “civilizate”, cum e Germania, Canada etc., ca să te vezi cu prietenii, trebuie să stabileşti întâlnirea cel puţin înainte cu o săptămână. Mi se părea absurd şi anormal. Dar, din păcate, acum am ajuns să mi se pară logic.

Ţin minte, în copilărie, pe când nu existau telefoane, rudele, prietenii, vecinii, se vizitau la orice oră din zi şi din noapte. Acum, Doamne fereşte să apari la uşa cuiva fără să anunţi din timp.

Oare de ce s-a ajuns aici?

Vorbeam cu cineva zilele trecute şi constatam că oamenii încep să-şi construiască identităţi false, prin intermediul reţelelor de socializare. Totul trebuie să pară perfect. Fericire la maxim. Poze în care toată lumea zâmbeşte, concedii, băuturi scumpe etc. Şi tu, care stai în spatele calculatorului, poate singur, şi într-o perioadă mai tristă, îţi vezi toţi prietenii în culmea fericirii, şi ajungi să te gândeşti că tu eşti singurul care eşti lovit de soartă, şi poţi da chiar în depresie.

Nu judec pe nimeni, că şi eu mă încadrez printre cei ce iubesc facebook-ul, dar cam asta se întâmplă. Preferăm să socializăm pe facebook, decât să ne întâlnim şi să stăm la o poveste. Afli de pe facebook că ţi s-a logodit un prieten, sau când e ziua lui de naştere. Nu zic, reţelele de socializare au şi multe părţi bune. Am reîntâlnit oameni pe care, altfel, probabil nu-i mai vedeam în viaţa mea. E ciudat… parcă apropie oamenii care sunt la depărtare şi îi distanţează pe cei care sunt aproape.

De telefoanele mobile nu mai zic. Odată trebuia să mă întâlnesc cu cineva. Eram acasă şi am stabilit să ne vedem peste zece minute, în faţa unui supermarket, în parcare. Eram deja în maşină când mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul acasă. “Ce mai contează, mi-am zis. Se poate şi fără telefon. Cum era mai demult, când lumea îşi dădea întâlniri şi nu exista mobil?” Şi nu m-am întors să-l iau. Am ajuns la locul stabilit, dar… n-am găsit pe nimeni. “Mai stau 10 minute. O să apară ei.” Şi-am stat, şi mi s-au lungit ochii uitându-mă după ei. M-am plimbat prin toată parcarea, că m-am gândit că poate au rămas în maşină… Nimic. Aşa că m-am întors acasă după telefon. Ei intraseră în supremarket, şi se aşteptau să-i sun când ajung, şi să-mi spună unde sunt.

Da… parcă lumea a ajuns să fie mai neserioasă şi să nu mai fie punctuală, de când cu telefoanele mobile.

Să nu mai spun, dacă mergi la cineva în vizită, pe neaşteptate. “Vaaai, e dezordine, vaaai, nu sunt aranjat, vaaai, nu am cu ce să te servesc.” De parcă astea contează. Mai demult, când venea cineva la tine, scoteai pe masă ce-aveai, chiar dacă era o bucată de pâine, ceapă şi slănină. Şi ce dacă e dezordine? “Vaai, dar dacă mă bârfeşte?” Dacă e genul ăsta de om, înseamnă că nu are ce căuta pe lângă tine. Ne-am obişnuit să ne ascundem după un paravan al perfecţiunii, şi să părem ceea ce nu suntem.

Ar mai fi multe de spus pe tema asta. Cum am mai zis, nu judec pe nimeni, astea sunt vremurile şi trebuie să ne adaptăm, şi chiar să ne bucurăm de ele, aşa cum sunt. 🙂

Avem două posibilităţi. Tu ce atitudine alegi?

Mai demult am primit un mail de la o prietenă, pe care l-am redescoperit acum. Mi s-a părut interesant şi motivaţional, aşa că am zis că merită să-l citiţi şi voi:

“Dan este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l cunoşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

Dacă cineva îl intreabă cum îi merge, el răspunde: Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine! E un optimist. Dacă un coleg are o zi rea, Dan reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.

Am devenit curios şi într-o zi l-am întrebat:  Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?

Dan mi-a răspuns: În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu prost dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se intâmplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se plângă pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii.

Dar asta nu este întotdeauna aşa de uşor i-am spus.

Ba da, zise Dan, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influenţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să ai o atitudine pozitivă sau negativă. Până la urmă, tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa.

După această discuţie am pierdut legătura cu Dan, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea mă regăseam, gândindu-mă la cuvintele lui atunci când optam pentru ceva în viaţă, în loc să reacţionez la evenimente. Apoi am aflat că Dan a avut un accident groaznic la locul de muncă. În timp ce cobora nişte scări cu nişte cutii mari pline de dosare în mâini, s-a împiedicat şi a căzut. S-a ales cu răni grave, a necesitat chiar o operaţie la cap de 3 ore.  După câteva luni, l-am întâlnit din nou şi l-am întrebat cum se simte.

 – Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine! Vrei să vezi cicatricile mele?

 – Dar cum faci să rămâi pozitiv după tot ce ţi s-a întâmplat? La ce te gândeai în timp ce ai căzut?

 – În timp ce cădeam, mă gândeam că nu ar fi trebuit să car atâtea dosare deodată. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc!

 – Dar nu ţi-a fost frică?

 – Atunci când m-au dus la spital şi am văzut feţele asistenţilor şi doctorilor, mi-a fost frică. Citeam în ochii lor: E un om mort. Apoi, o asistentă m-a întrebat dacă am alergie la ceva şi am răspuns tare: da! sunt alergic! Am atras atenţia tuturor.  Sunt alergic la scări! am spus. Toţi au izbucnit în râs, şi atunci le-am zis: Eu aleg să trăiesc. Operaţi-mă ca pe un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!

Dan a supravieţuit datorită măiestriei medicilor, dar şi datorită atitudinii sale.

Dan m-a învăţat că putem fi controlaţi de multe. Dar atitudinea e a noastră, şi nimeni nu poate să ne-o controleze. În fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă fericită. Şi este fără rost să fim mereu îngrijoraţi pentru ziua de mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gândi la problemele de mâine. La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.”

Reţetă: pui cu smântână şi usturoi, cu ciuperci

O mâncare uşoară şi gustoasă în acelaşi timp.

Aveţi nevoie de:

  • cam 400, 500 g piept de pui (se poate şi curcan)
  • 4 căţei de usturoi
  • o cutie mare de smântână
  • ciuperci champignion (cam 500 g)
  • o ceapă mică
  • puţin cimbru
  • sare
  • piper

Pieptul de pui sau curcan se taie bucăţele şi se prăjeşte în puţin ulei de floarea soarelui. Când s-a prăjit, se adaugă usturoiul, tocat mărunt şi se lasă puţin la călit. Apoi se adaugă repede smântâna, care a fost bătută, în prealabil cu o lingură rasă de făină. Se amestecă, apoi se adaugă puţin cimbru, sare şi piper după gust, se mai lasă 3 minute şi… gata!

Între timp, ciupercile se spală şi se curăţă. Chiar dacă am auzit că nu trebuie dată pieliţa jos de pe ciuperci, eu tot le curăţ de ea. Ceapa se taie solzişori şi se pune la călit în puţin ulei de măsline. Apoi se adaugă ciupercile şi se pune puţină apă. Se lasă cam 20, 30 de minute până scade apa şi se pătrund ciupercile, după care se pune sare, piper şi, dacă vreţi, pătrunjel tocat.

Poftă bună!

Tu

Când prea mă adâncesc în vise şi sunt cu capu-n nori,

Doar tu mă poţi aduce jos, iar, printre muritori;

Când osteneala mă cuprinde şi tot în jur m-apasă,

Doar tu-mi eşti alinare, şi-a visului meu casă.

Cu tine, fiecare zi e o zi a iubirii,

Doar tu-mi ştii taina sufletului şi calea fericirii.

Eşti linişte, eşti vis şi dor, eşti suferinţă şi plăcere,

Doar tu ştii să mă faci să zbor şi-mi aduci mângâiere.

Tu m-ai găsit plutind aiurea pe aripile vieţii,

Doar tu ştii sensul şi direcţia spre zorii dimineţii.

Tu-mi eşti busolă, eşti şi ceas, eşti unitatea de măsură

A vieţii mele şi a tot ce e contrast la ură.

Tu faci din vis, realitate, din vorbe, fapte, şi din ruină – o cetate,

Tu ştii să faci dintr-un copil un om, şi ştii să faci un “sigur” dintr-un “poate”.

Doar tu ştii cum să îmi aduci un zâmbet larg pe buze,

Şi chiar de-i negru-n jurul meu, şi peste tot cad frunze,

Doar tu poţi să mă faci să văd cât de frumoasă-i noaptea,

Şi toamna, ploaia, vântul, tot; cu tine-i dulce chiar şi moartea.

Şi viaţa, oricât e de grea, tu ştii s-o faci uşoară,

Cu o privire, un cuvânt, nu o mai faci să doară.

“Băi, nu există Dumnezeu!” spun unii, neîncrezători.

N-am cum să-i cred. Tu eşti dovada. Eşti dragoste, fiori…

Doar El putea face minunea ca ochii noştri să se vadă

Şi să putem merge-mpreună prin a vieţii corvoadă.