La mulţi ani tuturor care poartă numele de Andrei, Andreea şi derivate ale acestora

Sfântul Andrei este ocrotitorul României, şi se sărbătoreşte, în fiecare an în data de 30 noiembrie. Iată ce coincidenţă: sărbătorim protectorul ţării noastre, iar a doua zi, de 1 Decembrie, sărbătorim Ziua României. Sfântul Andrei a fost unul dintre cei 12 apostoli ai lui Isus şi fratele Sfântului Petru, amândoi fiind pescari.

De Sfântul Andrei este legată crucea în formă de X, pe care a fost răstignit cu capul în jos, în Grecia, la Patras, acolo unde i se păstrează încă moaştele.

Numele de Andrei vine de la grecescul Andreas şi înseamnă “curajos”, “bărbătesc”.

Le doresc tuturor celor care poartă numele de Andrei, Andreea, Andra, Andrada, Andu, Andi etc., înţelepciune, sănătate, fericire şi împliniri. La mulţi ani!

Reţetă: supă / ciorbă de perişoare

Când am auzit prima oară de ciorbă de perişoare aveam 3 ani. La noi acasă nu se făcea, şi, când am mers la o mătuşă, ne-a întrebat dacă vrem ciorbă de perişoare. Ţin minte că mi-am imaginat o supă în care erau pere foarte mici. Şi, când am văzut că, de fapt, sunt nişte găluşte din carne cu orez, am întrebat de ce se cheamă “perişoare”, dacă nici măcar nu seamănă cu perele, ci mai mult cu merele. :)) Însă ştiu că mi-a plăcut foarte mult.

Eram începătoare într-ale gătitului când am făcut prima dată ciorbă de perişoare. Mă uitam într-o carte de bucate şi citisem că, după ce faci perişoarele şi le pui în ciorbă, după ce au fiert, se ridică la suprafaţă. Şi îmi aduc aminte cât de fericită am fost când la-am văzut, perfect rotunde, cum se ridică una câte una. Parcă făcusem cine ştie ce minune, aşa m-am bucurat. Sincer, mă aşteptam să se spargă în supă, sau să iasă prea tari, cum păţisem cu găluştele de gris. Pe deasupra, a ieşit şi foarte gustoasă ciorba.

Nu demult, la o nuntă, muzicantul a poftit lumea la masă, spunând că vor servi “zeamă acră de chiftele”. Probabil i se mai spune aşa în alte părţi, sau poate aşa i-a venit lui să zică, după ce-a gustat din ea. 🙂

Aveți nevoie de:

  • jumătate de kg de carne tocată,  amestec de vită cu porc
  • 2 cepe mai mici sau una mare
  • o ţelină mică sau jumătate de ţelină mare
  • 2 morcovi
  • un ardei
  • o rădăcină de pătrunjel sau păstârnac. Dacă aveţi de amândouă, cu atât mai bine 🙂
  • 4  cartofi
  •  orez (cam 5, 6 linguri)
  • un  ou
  • o lingură de făină
  • 4 linguri de smântână
  • o lingură de pastă de roşii (opţional)
  • ulei de floarea soarelui
  • borş sau oţet (opţional, pentru cei care o vor mai acrişoară)
  • frunze de pătrunjel, leuștean sau ţelină (de care aveţi; dacă aveţi din toate, din nou, cu atât mai bine)
  • sare, piper.

Una din cepe se taie solzișori, ardeii cubuleţe, iar restul zarzavatului se dă pe răzătoarea mare.

Se pun apoi împreună la călit, mai întâi ceapa, până devine sticloasă, apoi  celelalte, în puțin ulei, într-o oală  mare. După ce s-au călit puţin, se adaugă cam 3 l de apă şi jumătate de linguriţă de sare.

După 10 minute, adăugaţi şi cartofii, tăiaţi cubuleţe.

Trebuie să fiarbă apoi cam 15 de minute, timp în care putem pregăti perişoarele.

Tocăm mărunt şi cealaltă ceapă şi o punem puţin la călit. Apoi o punem peste carnea tocată, împreună cu albuşul de la ou, orezul, sare, piper şi, opţional, pătrunjel verde, tocat foarte mărunt.

Se frământă compoziţia cu mâna până devine omogenă, apoi, cu mâinile ude, se formează perişoarele , pregătindu-le pe toate într-un loc.

Când sunt aproape fierte legumele, se adaugă perişoarele în supa care fierbe. Se lasă să fiarbă cam 25 de minute. Perişoarele se vor ridica la suprafaţă. 🙂

Se pregăteşte apoi răntaşul. Răciţi, dinainte, o cană cu ciorbă din oală.  Într-o cratiţă se pune puţin ulei. După ce s-a încins, se pune lingura de făină, se amestecă repede şi, fără a lăsa să se prăjească făina, se adaugă smântâna, se amestecă repede, apoi se toarnă cana cu ciorbă răcită şi se amestecă din nou. Se adaugă apoi, dacă doriţi, o lingură cu pastă de roşii. Compoziţia se toarnă încet în oala cu ciorbă, amestecând. Se potriveşte gustul cu sare şi piper şi, dacă doriţi, borş sau oţet. Imediat după ce opriţi focul, adăugaţi verdeaţa tocată.

Poftă bună!

E bun sau nu e bun premergătorul / rotobilul?

Am văzut recent nişte discuţii cu privire la folosirea premergătorului la bebeluşi. Eu una pot doar să vă vorbesc din experienţa proprie.

Primul copil, care s-a născut cu 4,2 kg, a fost şi este precoce. Aşa că de la 5 luni, ea stătea singură în funduleţ, fără ajutor. Se ridica singură în picioare în pătuţ. Îmi aduc aminte prima zi în care s-a ridicat singură şi n-o s-o uit niciodată. Era dimineaţă. Ea ne dădea deşteptarea pe la ora 5, cu un ţipăt de sirenă. Deja îi dădeam lapte praf, şi, de multe ori eram ca un robot: după ce ţipa, eu eram drepţi, fugeam în bucătărie şi îi aduceam laptele în două minute, şi abia dup-aia mă dezmeticeam. Ei bine, în dimineaţa aia, când am mers cu laptele la ea, am găsit-o în picioare, în pătuţ, ţinându-se margine. Adormită cum eram, m-am speriat şi am ţipat, de parcă am văzut o fantomă, trezindu-l şi pe soţul meu, care încă dormea. 🙂 Bineînţeles că nu ne venea să credem, ştiind că bebeluşii se ridică în picioare de la 6 luni.

Apoi a început să vrea s-o plimb, ţinând-o de mânuţe. Nu mai avea stare deloc. Şi, când a avut aproape 6 luni, am întrebat medicul dacă o putem pune în premergător. După ce-a văzut-o, ne-a dat acceptul. Dar am zis, totuşi, să mai aşteptăm o vreme, până e mai mărişoară, deoarece citisem pe internet cum că premergătorul (sau rotobilul, cum îi spun eu) i-ar întârzia dezvoltarea motorie, va învăţa să umble pe vârful picioarelor, va merge singură mult mai târziu, îi va deforma structura osoasă şi multe alte lucruri negative.

Într-o seară, însă, soţul meu a trebuit să stea la serviciu până târziu. A mea mă chinuia de numa’. Dacă nu o plimbam de mânuţe, plângea de trezea tot blocul. Iar eu simţeam că mor de durere de spate. Aşa că, pe la ora 10 jumate noaptea, îl sun pe-al meu şi-i spun: “Nu ştiu ce faci şi cum faci, dar mie fără rotobil nu-mi vii acasă.” Aşa că, bietul meu soţ a mers prin supermarket-urile pe care le-a mai găsit deschise şi ne-a adus un premergător. Ţin minte că l-a luat foarte ieftin, că nu era nu ştiu ce calitate, dar, pentru mine, parcă a fost de aur. Fata mea era ca peştele-n apă. La început n-o lăsam în el decât puţin timp, pentru că, fiind atât de mică, nu era bine pentru coloană, dar, era suficient pentru a-şi consuma energia. Pentru că, nemaifiind susţinută, depunea mai mult efort să se mişte. Apoi a trebuit să mut toate lucrurile la care ajungea, să leg uşile la dulapuri, şi am avut pace în casă, ea putând să exploreze fiecare colţişor. Stând în apartament, n-am avut scări să poată cădea, şi toate au fost bune şi frumoase. Am auzit că cei mici se mai pot împiedica în covoare şi există riscul să se răstoarne cu tot cu premergător. Noi, cum nu avem covoare, n-am avut probleme de acest gen.

Nu ştiu la ce vârstă ar fi putut să înceapă să meargă singură, dar ea a făcut primii paşi la 10 luni şi jumătate. Fără să meargă pe vârfuri. Premergătoarele se pot regla în funcţie de înălţimea copilului. Iar, dacă e să meargă pe vârfuri, merge şi dacă e ţinut de mâini.

Cu băiatul a fost diferit. El a stat singur în şezut după 6 luni, şi l-am pus în premergător când avea aproape 8 luni. Şi a mers singur la 1 an şi câteva zile.

Fiecare copil e diferit. Şi e pregătit pentru premergător când îl vedeţi că stă în funduleţ fără ajutor şi când se ridică singur, ţinându-se de ceva. Eu aşa am procedat cu ai mei. Şi, bineînţeles, trebuie supravegheaţi în permanenţă.

În concluzie, eu spun da premergătorului şi sunt pro. Dar fiecare părinte ştie cum şi ce e mai bine pentru copilul său. Oricum, e bine să întrebaţi şi medicul pediatru.

Sănătate, şi să creşteţi mari! 🙂

De ce aştept ziua de 1 Decembrie

Pe lângă faptul că, recunosc, mă bucur că e zi liberă şi că putem petrece timp alături de familie, ziua de 1 Decembrie e o zi cu totul specială.

Aşa cum m-am născut cu credinţa în Dumnezeu, la fel m-am născut şi cu dragostea de ţară. E un sentiment pe care-l am în mine de când mă ştiu.

Dintotdeauna mi s-a părut că limba română e cea mai frumoasă limbă (cu toate că nu putem spune despre o limbă anume că e mai frumoasă decât alta). Mi se părea că e mai limpede decât toate, iar cuvintele rostite în limba română mi se păreau adevărate bijuterii.

Acel sentiment profund, de dragoste pentru ţară, mi-a rămas şi cred că-mi va rămâne până când pământul ei mă va primi să mă odihnesc în el.

Despre poporul român pot să zic doar că e un popor pe care Dumnezeu îl iubeşte. Nu ai cum să nu iubeşti asemenea oameni. Singurul nostru defect e că ne facem rău singuri, prin faptul că plecăm capul şi tăcem, în loc să ne unim şi să luăm atitudine. Am fost un popor nedreptăţit de soartă. Începând cu istoria, care ascunde adevăruri, şi continuând cu conducătorii care au fost la cârmă de-a lungul timpului.

Însă mai cred şi mai sper că adevărul şi dreptatea îşi vor face loc şi printre noi, şi sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, nici un român nu va simţi ruşine când, aflat în ţară străină, va spune că e din România.

De 1 Decembrie, măcar atunci, vreau să fim uniţi… chiar dacă numai “în cuget şi-n simţiri”. Îmi doresc ca, măcar în acea zi, românii să simtă că sunt fraţi, iar mama lor e România. Şi, pentru mama lor, să-şi scoată mâinile din buzunarele goale şi să facă ceva. Orice. Pentru că mama lor e umilită şi batjocorită. Umblă în zdrenţe, chiar dacă stă pe o mină de aur, e bolnavă şi îmbătrânită fără de vreme.  O doare sufletul când îşi vede copiii plecaţi în ţări străine, la munci grele, pe doi lei, când aurul ei e exploatat de nişte şarlatani. Dar cred că, într-o bună zi, noi, copiii ei, nu vom mai îndura şi vom face dreptate… E ziua ei pe 1 Decembrie. Măcar atunci să-i facem bucuria

V-aş invita acum să urmăriţi un filmuleţ, referitor la ce am spus, şi anume că istoria ascunde adevăruri, şi că noi, ca popor, suntem nedreptăţiţi de asta. Se numeşte Dacii – Adevăruri tulburătoare ( e doar prima parte, dar uitaţi-vă şi la partea a doua, o găsiţi tot pe youtube).

P.S. : Pe mine chiar m-a tulburat. 🙂

 

Din nou la salină, la Praid, cu copiii

Văzând efectul de data trecută când am mers la salină cu cei mici (au răcit mult mai rar), am hotărât să mergem şi sezonul ăsta, mai ales după noile peripeţii cu laringita, şi,  de data asta să  stăm o săptămână. E recomandat ca în prima zi să stai o oră, a doua zi două ore, a treia zi patru ore şi-apoi câte 4, 5 ore în fiecare zi. De asemenea, e recomandat ca tratamentul (care presupune inhalarea aerului din salină) să se repete patru ani la rând.

Ne-am cazat, ca şi data trecută, la Hotel Praid, şi, fiind extrasezon, au o ofertă în care, practic, intrările în salină sunt gratuite. Noi am venit în extrasezon pentru că se spune că e mai indicat să mergi la salină în lunile reci, când e mai puţină lume şi mai puţini bolnavi.

Ca să intraţi în salină, va trebui să coborâţi nişte scări:

Înăuntru, temperatura e plăcută, cam 15° C, numai bună pentru noi,  (cel mic încă nu are voie să stea prea mult la aer rece, dat fiind faptul că a avut recent laringită).

Copiilor le place mult, mai ales că sunt tot felul de leagăne, tobogane, este şi un loc de joacă. Dar le-a plăcut în special mersul cu autobusul până jos, prin “tunel”.

Este şi un restaurant în interiorul minei, iar mâncarea e foarte bună (puteţi vede meniul mai jos).

Veţi putea admira şi unele creaţii artistice (sculpturi în sare, picturi etc.):

Aşa că, pe lângă tratament, mai aveţi parte şi de distracţie, iar cei mici nu se vor plictisi atâtea ore. 🙂

Îi spui copilului că nu există Moş Nicolae, Moş Crăciun sau Iepuraşul?

Nu demult am auzit că un copil nu a mai vorbit o vreme cu părinţii după ce a aflat de la colegii de şcoală că nu există Moş Crăciun. A fost foarte supărat pe faptul că părinţii lui l-au minţit şi că s-a făcut de râs în faţa colegilor, susţinând sus şi tare că Moş Crăciun există, stă la Polul Nord şi le aduce jucării doar copiilor cuminţi.

Zilele trecute mă contraziceam cu soţul meu. El a zis că ar fi bine să-i spunem Alexandrei, care deja are 5 ani, că Moş Crăciun sunt părinţii. Normal că eu nu am fost de acord. Mi s-a părut, sincer, o cruzime. Dar, mi-a argumentat el, “să-ţi minţi copilul nu e o cruzime?”. Într-un fel, are dreptate. Cred că e mult mai dureros să afle că nu există Moş Nicolae sau Moş Crăciun când e mai mare, şi de la alţi copii, care vor râde de ea. Însă, pe de altă parte, e atât de frumos când îi vezi că ei cred într-o poveste… şi cred atât de tare, încât îţi vine şi ţie, ca adult, să crezi.

Pe deasupra, măcar înainte cu câteva săptămâni, îi putem şantaja să fie cuminţi, spunându-le că Moşul îi pune pe lista celor răi şi nu le va mai aduce cadouri. 🙂 Aşa, ne e şi nouă, mămicilor, mai uşor, mai ales că înaintea sărbătorilor avem atâtea de făcut, de la curăţenie generală, la prăjituri, cozonaci şi tot arsenalul. 🙂

Oricum, a noastră bănuieşte ceva, că-i tot spune lui taică-său ce-şi doreşte, deşi deja am scris scrisoarea pentru Moşul. Anul trecut, după serbare, ne-a zis că ea a văzut că moşul ăla era fals. :))

Voi ce ziceţi? Să-i spunem copilului adevărul sau nu? Voi cum şi la ce vârstă aţi aflat?

Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o ACUM!!!

Cred că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, în pragul disperării. Şi asta din cauză că răbdarea a ajuns undeva pe fundul sacului. Eu, de cinci ani şi ceva stau acasă cu copiii. Vorba vine “stau”. Că, pe lângă faptul că trebuie să îi speli, să le faci şi să le dai de mâncare, să faci curăţenie non-stop (că parcă sunt nişte maşinării de făcut mizerie), trebuie să le şi dai atenţie, tot timpul.

Îmi place mult să gătesc, dar când unul se învârte pe lângă oala cu mâncare care e pe foc, iar celălalt plânge că nu-l bag în seamă, gătitul îmi scoate peri albi. Cel mic, de când am fost cu el în spital, s-a obişnuit să-i dau atenţie în permanenţă, iar dacă nu, plânge, ţipă şi face crize. Nu ştiu dacă aţi observat, dar nici pe blog nu prea am avut timp să scriu. Şi, când mă vedea că mă pun la calculator, venea şi apăsa pe toate tastele.

Aşa că astăzi am încercat să rezolv cumva situaţia. M-am gândit că nu copilul e de vină, ci eu. Din cauză că mi-am pierdut răbdarea, mă consumam foarte tare atunci când cel mic începea să-şi facă “numărul”. El mă simţea că eram agitată, şi se agita şi el, şi mai tare. Şi azi am încercat să fiu calmă (că doar nu e sfârşit de lume că plânge copilul) şi i-am explicat de fiecare dată că nu e bine să facă aşa, şi de ce nu e bine. Important e să nu-i dai atenţie prea multă când face “crize”, pentru că, dacă el vede că făcând astfel, poate capta atenţia mamei, va proceda tot timpul la fel.

Dacă nu aş avea altceva de făcut, decât să mă joc cu copiii, ar fi în regulă, dar cel mic, când mă vede că sunt ocupată cu altceva, parcă o ia razna. Şi, după fiecare episod de “spitalizare” făcea la fel, o vreme, până puneam eu piciorul în prag.

Ca să-i schimbi unui copil comportamentul, am ajuns la concluzia că trebuie să începi prin a ţi-l schimba ţie. Se ştie că oricui, dacă-i dai un deget, îţi ia toată mâna. Şi e normal ca un copil să încerce limita părintelui său şi să profite la maxim de slăbiciunile lui. Iar primul pas în a-i schimba comportamentul e să-ţi recunoşti tu, ca părinte, slăbiciunile, şi să încerci să te corectezi şi să te impui în faţa copilului. Însă nu prin violenţă sau nervi, ci printr-o atitudine autoritată şi hotărâtă. Şi să nu cedezi atunci când ai luat o decizie. Dacă îi spui că e timpul pentru somn, şi el încearcă să-l prelungească, prin orice “mijloace”, să nu laşi să se întâmple asta. Pentru că e de-ajuns să o faci o singură dată, să vadă că se poate, şi îşi pune el ora de culcare când vrea.

Aşadar, dragi părinţi (şi mai ales mămici), trebuie să fim tari şi calmi, chiar dacă avem nervii întinşi la maxim, şi să ne impunem în faţa micilor “comandanţi”, că altfel ajungem să o luăm razna. 🙂

 sursa foto

 

Cum e să fii mamă

Eram în anul 3 de facultate când am aflat că sunt însărcinată. Încă nu-mi stătea capul la făcut copii. Încă mă simţeam eu un copil, la 21 de ani. Aveam o colegă care trebuia să nască, şi ni se părea un fel de eroină. Iar după ce-a născut, toate o întrebam: “Cum e să fii mamă?”

Mă speria la culme gândul de a avea un copil. “Abia am grijă de mine. Ce o să fac eu cu un copil?” mă gândeam, când soţul meu bătea apropo-uri. Însă, din clipa în care am văzut două liniuţe pe testul de sarcină, toate sentimentele s-au transformat în unul singur: grija ca bebeluşul pe care-l port să nu păţească nimic rău.

Da, când din simplă femeie devii o mamă şi aduci pe lume o mică vietate, nu ştii ce te-aşteaptă. Mai întâi, imediat după naştere, te cuprinde o stare de euforie. Eşti conştientă că ai dat viaţă. Că mogâldeaţa pe care o simţeai cum se mişcă în tine, care respira şi se hrănea prin tine, acum te poate privi şi o poţi atinge.

Viaţa pe care ai avut-o până acum se schimbă, iar universul tău, ca mamă, devine copilul. Eu, sincer, am fost puţin şocată de schimbare. Era ciudat că nu mai puteam dormi când voiam, nu mai îmi ajungea timpul, şi toată energia mea era consumată de “ghemotocul urlător”.  Ştiu că sunt şi bebeluşi cuminţi, dar a mea plângea într-una, aşa cum vorbeşte acum. 🙂 Ea, când se trezea, mai întâi deschidea gura, nu ochii. Nici un ceas deşteptător nu sună şi nu te poate trezi aşa cum o făcea ea. Eram în picioare în secunda următoare.  Aş putea spune că un an jumate, a făcut armată  cu mine.

Iar sentimentul acela de îngrijorare s-a dublat când a venit pe lume cel de-al doilea copil, mai ales că el e puţin mai sensibil, şi am fost cu el în spital, de câteva ori.

Adevărul e că, să fii mamă, în adevăratul sens al cuvântului, nu e deloc uşor. Aş spune că e cea mai grea meserie din lume. Din mâinile unei mame iese un om. Şi de tine, ca mamă, depinde, în mare parte, ce fel de om iese. Este o responsabilitate enormă, pe care trebuie să ţi-o asumi atunci când aduci pe lume un copil.

Pentru copiii mei, mi-aş da viaţa cu bucurie, în orice clipă, doar să ştiu că ei sunt bine, şi aş nimici, fără să stau pe gânduri, pe oricine ar încerca să le facă rău. Şi cred că cu această frază am cam spus tot. 🙂

Un alt episod de spitalizare – tot cu laringită

“De ce ţi-e frică, nu scapi!” spune un vechi proverb românesc. Ei bine, una din marile mele temeri e să nu mai ajung cu copiii în spital. Ultima dată când am fost era în ianuarie, şi v-am povestit aici cum a fost. Cauza internării a fost, ca şi acum, laringita.

Dacă am putut să fentăm laringita în urmă cu o lună şi să nu ajungem în spital, de data asta ne-a pus capac. Când am scăpat de ea, am folosit metodele scrise aici, şi anume – aparatul de arerosoli, sau nebulizatorul. Însă acum a fost o formă mult mai gravă, cu infecţie şi puroi în gât, şi nimic nu ne-a mai ajutat.

Ce e rău când copilul face laringită e că se declanşează foarte repede, şi, de obicei, în somn, şi se sufocă, nu mai primeşte aer. Trebuie privită cu maximă seriozitate şi atenţie, deoarece poate fi fatală la copii.

Am să vă povestesc prin ce am trecut noi; poate, cine ştie, vă va prinde bine odată.

Şi de data asta, internat a fost tot cel mic, de 2 ani şi 9 luni, el fiind predispus la laringită. Pe la ora 2 noaptea, a început să tuşească şi să respire greu, scoţând un zgomot ciudat. S-a speriat foarte tare, şi s-a panicat, începând să plângă foarte tare, ceea ce a agravat starea lui şi mai tare. L-am pus la aerosoli cu ser fiziologic, dar degeaba. Respira foarte greu, dar febră nu avea. Aşa că am hotărât să sunăm la 112. Eu, având experienţa de data trecută, mi-am pregătit bagajul: papuci de casă, pijamale pentru amândoi, săpun, hârtie igienică, prosop, cană şi linguri. Asta pentru că soţul nu putea veni cu noi, trebuia să rămână acasă cu cea mare. Am preggătit, de asemenea, certificatul de naştere al copilului şi buletinul meu.

A venit Ambulanţa şi am mers la spital. Bineînţeles că ne-a internat. În caz de laringită, copiii mici sunt întotdeauna internaţi, din cauză că, dacă rămân acasă, se pot sufoca şi pot muri chiar în somn.

Diagnosticul a fost “laringită acută edemoasă”. Acest tip de laringită este foarte frecvent la copii, până la vârsta de 5 ani. Căile respiratorii se îngustează din cauză că laringele şi corzile vocale sunt inflamate. Simptomele, în afară de respiraţie greoaie şi zgomotoasă, mai sunt şi vocea răguşită şi tusea aspră, ca un lătrat.

Ca de fiecare dată când am mai fost internată cu cel mic, am nimerit în salon cu un bebeluş pe care părinţii l-au adus în spital şi l-au lăsat acolo. De data asta avea doar o lună.

I-au făcutaerosoli  cu ser fiziologic şi adrenalină, apoi i-au pus branulă şi i-au făcut injecţie cu dexametazonă şi antibiotic. Când am mers în salon, mi-au dat să-i ţin o mscă cu oxigen, cât mai mult. Copilul şi-a revenit (adică respira normal) cam în două ore. Am stat în spital 4 zile, iar acum luăm tratament cu antibiotic acasă, încă 5 zile.

Sper să ne facem bine şi să nu mai ajungem prin spitale, mai ales la “condiţiile” de-acolo. Pe uşa de la baie scria că duşul e obligatoriu, şi pentru mamă, şi pentru copil, dar duşul era stricat. 🙂

Locurile în spital sunt foarte puţine, şi, de multe ori, mamele dorm, cum pot, în pătuţ cu copilul. “La noi nu e hotel, că dacă nu mai sunt locuri, închidem. Trebiue să-i primim pe toţi” Mi-a spus o doctoriţă când am protestat pentru faptul că la noi în salon, unde erau 2 pătuţuri cu 2 bebeluşi şi un pat, voiau să mai aducă încă o mamă cu o fetiţă, tocmai înainte de a pleca noi acasă. I-am zis că eu nu vreau să mă aleg cu alt tip de boală la copil. Fata avea febră mare şi avea amigdalită şi faringită (aşa mi-a spus mama ei). După ce am protestat, au făcut nişte mutări şi, culmea, au reuşit să-i facă loc, să doarmă fetiţa în pătuţ, iar mama pe un pat mare.

De povestit aş mai avea multe, dar mă opresc aici, să nu vă plictisesc. 🙂

Sănătate şi numai bine! 🙂

La mulţi ani tuturor care poartă numele Mihail şi Gavril sau derivate ale acestora!

Pe 8 noiembrie, în fiecara an este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, dar şi a celorlalţi îngeri, forţe care nu au trup, dar stau lângă Dumnezeu. Aşadar, Biserica cinsteşte soborul (adică adunarea, consfătuirea sau sfatul) tuturor îngerilor.

În limba ebraică, “Mihai” sau “Mihail” înseamnă “Cine se aseamănă cu Dumnezeu?”. În Biblie, Arhanghelul Mihail este căpitan de arme, cel care ajută oamenii şi îi pune în legătură cu Dumnezeu, dar şi cel care scrie tot timpul într-o carte faptele bune şi rele din întreaga lume.

Gavriil inseamna “barbat-Dumnezeu”. Numele lui spune vestea că Dumnezeu “se va face bărbat”. Gavriil e cel care vesteşte Sfintilor Parinti Ioachim si Ana naşterea Maicii Domnului. Tot el îi dezvăluie lui Zaharia naşterea lui Ioan Botezătoruli. Păstorilor le arata că s-a născut Isus, iar pe Iosif, logodnicul Mariei, îl întareste să nu se îndoiască de nimic. El are grijă ca Maria, Iosif şi Pruncul Isus să ajungă cu bine în Egipt şi tot el aduce femeilor mironosiţe vestea Învierii Domnului.

Cei doi Arhangheli sunt pictaţi pe uşa Altarului. Arhanghelul Gavril are crini în mâna, semn al bunei vestiri, iar Mihail are o sabie de foc, semn al pazei care i-a fost rânduită la poarta Raiului.

Din Biblie ştim că îngerii nu au trup, la ei nu se poate vorbi de sex, nu se înmulţesc, nu se căsătoresc şi nici nu mor. Dar ei pot transmite oamenilor, fără să vorbească, gânduri şi hotărâri. Dar, atunci când îndeplinesc o misiune, ei pot lua formă de om, pot mânca, poartă haine, şi, uneori, aripi.

Aşadar, tuturor calor care îşi serbează azi onomastica şi poartă aceste nume: Mihai, Mihnea, Mihalache, Mişu, Mihaela, Mikaela (mai nou), Gabriel, Găbiţă, Gabriela şi alte derivate, eu le urez un sincer “La mulţi ani!”.