Dovleci de Halloween făcuţi de copii la grădiniţă anul ăsta

După cum v-am promis, iată şi pozele cu dovlecii, opere ale copiilor (ajutaţi puţin de părinţi, recunosc). 🙂

După cum vedeţi, piraţii au avut un succes extraordinar anul ăsta. 🙂

Dar şi fetele – dovleciţe:

Cred că aţi recunoscut-o pe-a noastră. 🙂

Per total, au fost foarte drăguţi.

Cum se face un dovleac de halloween

Să faci un dovleac de halloween nu e mare filozofie, dar nici uşor nu e. Îţi ia cam jumătate de oră şi îţi trebuie ceva forţă. Nu recomand să lăsaţi copiii să-l sculpteze. 🙂

Îţi trebuie un cuţit cu vârful ascuţit şi care să taie bine.

Noi nu am avut un dovleac perfect rotund. Am primit unul de la ţară, dar a fost bun şi ăsta.

În primul rând, îi tai “capacul” de deasupra. Înainte de a-l tăia însă, marchează cu creionul linia pe unde vrei să o faci, ca să-ţi fie mai uşor. Apoi, cu cuţitul puţin înclinat înspre interior, începi să tai, adâncind cuţitul în dovleac, apoi scoţându-l, de mai multe ori.

Nu poţi să mergi cu o singură tăietură până-n capăt, că e prea tare dovleacul.

Apoi scoţi capacul şi-l cureţi de seminţe, după care îl cureţi şi în interior, cu o lingură din metal tare. Îi scoţi toate seminţele şi “aţele”.

După aceea, cauţi partea în care e mai frumos (pentru că, de obicei, dacă dovleacul a stat pe pământ cu o parte, arată mai urât), şi poţi începe să-i sculptezi ochii, nasul şi gura, în funcţie de forma dorită. Ca şi la capac, e de preferat să trasezi cu creionul liniile formelor.

Anul ăsta, dovleacul fiind pentru grădiniţă, nu l-am făcut deloc înfricoșător, ci ne-am propus să-l facem vesel. Fiică-mea a vrut neapărat să facem din el o “dovleciţă”, ca anul trecut ,aşa că am ascultat-o.

Am avut de la ceva jucării (legume, gen mr. potato) nişte mânuţe şi picioruşe, şi le-am înfipt în dovleacul nostru de halloween.

Nu stătea prea bine pe picioarele lui (sau ei 🙂 ), aşa că am rezemat-o. 🙂

 Am scos apoi capacul şi am introdus lumânarea.

La grădiniţă o vom machia, îi vom pune păr şi multe altele, promit că deseară sau mâine pun pozele cu rezultatul final, dar şi cu alte modele de dovleci, făcuţi de alţi copii şi părinţi. 🙂

Aşchia nu sare departe de trunchi

Noi, românii avem vorba asta: “Aşchia nu sare departe de trunchi”, care e similară cu:  “Ce naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.”

Sunt doar nişte proverbe, foarte simple la prima vedere, dar care ascund mult adevăr şi înţelepciune din popor.

În afară de moştenirea genetică, mai primim de la părinţi şi educaţia. Acestea două stau la baza caracterului nostru şi sunt structura pe care îl clădim. Aici aş adăuga un citat care mie îmi place: “Copiii învaţă să iubească din modul în care sunt trataţi de către părinţii lor şi din modul în care aceştia reacţionează faţă de greşelile lor.” (Dr. J. Gray)

Spuneam într-un articol (şi multă lume m-a contrazis) că până şi infidelitatea vine de la educaţia primită acasă. Dacă un copil vede, de mic, că părinţii lui nu sunt fideli unul altuia, lui aşa i se pare normal, şi când îşi va întemeia o familie, va prelua obiceiurile părinţilor lui. Dacă el a mâncat bătaie când a fost mic, la fel va proceda şi el cu copiii lui, şi chiar e convins că “bătaia e ruptă din rai” sau “unde dă mama creşte“.

Bineînţeles că mai sunt şi excepţii. Mai sunt şi oameni cu un caracter deosebit, dar care au crescut în familii dezbinate, în care palma şi pumnul făceau legea. Ei au învăţat de acasă educaţia cu “aşa nu!”.

Unde vreau, de fapt, să ajung, este că noi, părinţii, trebuie să încercăm să le oferim copiilor noştri modele de urmat, nu prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem. Trebiue să fim foarte atenţi la modul în care ne comportăm în preajma lor, pentru că ei copiază absolut tot. Iar copiii noştri sunt cei care alcătuiesc viitorul. Al lor, dar şi al nostru.

Dovleci de halloween la grădiniţă

Halloween-ul se sărbătoreşte şi la noi, de ceva vreme, în fiecare an, în general în noaptea de 31 octombrie. Nu pot spune că e un lucru bun sau rău. Mulţi sunt total împotriva acestei “sărbători luate de la americani”. Însă, eu zic că, atâta timp cât aduce bucurie, nu supărare, de ce nu?

Copiii sunt cei care se bucură cel mai mult. La noi încă nu s-a preluat şi mersul copiilor din uşă-n uşă pentru a li se da dulciuri, însă sculpteză dovleci sau se costumează.

Anul trecut, la grădiniţă, părinţii şi copiii şi-au adus de-acasă câte un dovleac, apoi l-am sculptat şi l-am decorat împreună, fiecare părinte făcând echipă cu copilul lui. La fel vom face şi anul ăsta, şi abia aştept.  Eu zic că e o idee minunată, şi cei care au copii pot face un dovleac de halloween şi acasă. 🙂

Să nu mai zic că la sfârşit, după ce am terminat cu dovlecii, am mâncat o plăcintă cu dovleac delicioasă. Poate vă inspiră vreun model dintre dovlecii de-aici, făcuţi anul trecut la grădiniţă, de copii. Al nostru a fost “domnişoara” din prima şi ultima poză.  🙂

Modele de invitaţii la ziua de naştere a copilului

Atât anul trecut, cât şi anul ăsta am căutat pe net modele de invitaţii pentru copii, la ziua de naştere, dar nu am găsit nimic interesant. Aşa că am luat o foaie de hârtie şi am făcut noi invitaţia. Apoi am scanat-o şi am scos mai multe exemplare la imprimantă, pe hârtie cartonată.

Noi i-am ţinut ziua la grădiniţă, după program (fiind o grădiniţă privată, se poate), şi de aceea n-am avut invitaţii, ca cei care îşi ţin ziua la anumite locuri de joacă, şi le dă de-acolo. Poate o să vă ajute şi pe voi ideea, atunci când şi dacă veţi avea nevoie. Noi am avut nevoie de invitaţii, să le punem în dulăpioarele colegilor. 🙂

 

 

Tu eşti meteosensibil?

Acum, odată cu venirea anotimpului rece şi a ploilor, aud tot mai multă lume că se plânge ba de stare psihică nu prea bună, ba de dureri de cap sau de spate. Bunică-mea ştia când se schimbă vremea după dureri. :)) Dacă o durea piciorul, ştia că vine vreme rea. La fel, dacă îi “vâjâia” capul. Şi, într-adevăr, chiar şi medicii susţin că cei cu dureri reumatice sunt meteosensibili.

Din câte am citit, femeile suferă mai mult de meteosensibilitate decât bărbaţii. De asemenea, cei care locuiesc la oraş, în spaţii închise. Organismul nostru, al “şobolanilor de apartament”,  nu se poate adapta la schimbările vremii la fel ca al unuia care locuieşte la ţară şi e mai tot timpul pe-afară.

Normal că dacă e vreme mohorâtă, parcă ţi se transmite şi ţie o stare de discomfort. Însă eu zic că nu există “vreme rea”. Trebuie să ne bucurăm de orice, chiar şi de ploaie. Că, şi dacă stăm supăraţi, de plouat, tot plouă.

Cu starea fizică, în schimb, n-avem ce face, decât să ne odihnim şi să mâncăm sănătos, să ne vitaminizăm (cu fructe şi legume) şi să ne îmbrăcăm gros, că, vorba bunicii mele: “Dacă eşti îmbrăcat bine, nici nu simţi că iarna vine.” 🙂

A venit, a venit toamna

Zilele trecute am avut parte de cele mai frumoase clipe de toamnă din viaţa mea. Sau poate că nu am luat eu în seamă până acum frumuseţea acestui anotimp minunat.

Da… e toamnă în toată regula. Ea şi-a intrat pe deplin în drepturi, şi-şi face datoria cu o măiestrie de nedescris. Presară galben, ruginiu şi brun-roşcat, acoperind, încet-încet tot verdele frunzelor şi-al ierbii. Aduce răcoarea mult-aşteptată, şi ne-aşterne în suflete liniştea frunzelor cere, fericite şi libere, se desprind şi-ajung în locul dorit.

Acum putem visa cu ochii deschişi, cuprinşi de frumuseţea culorilor care ne încântă privirile. Natura e parcă ireală.

Faceţi-vă timp măcar jumătate de oră şi ieşiţi puţin în natură. Acolo, puneţi deoparte toate grijile şi supărările care stau ca un voal peste ochii noştri, nelăsându-ne să vedem şi să ne bucurăm de minunăţiile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat pe Pământ.

Carne şi lactate consumate de strămoşii noştri, dacii

Pe primul loc în preferinţele alimentare ale dacilor era carnea de vită. Resturi osteologice aparţinând acestor mamifere s-au găsit în toate siturile. Vitele erau crescute în principiu pentru produse secundare (lapte, brânză), eventual pentru reproducere şi muncă, aceste animale fiind sacrificate în general la maturitate. Vitele din epoca dacică, erau probabil de talie relativ mică şi aveau o constituţie suplă.

Despre cuvântul vită, Marius Sala este de părere că a avut o evoluţie specială de sens. Astfel, latinescul vita „viaţă” devine în română vită, iar cuvântul românedsc viaţă este fie urmaşul unui latinesc neatestat vivitia, derivat abstract al lui vivus, fie format în româneşte de la viu.

Pe locul doi în preferinţele culinare ale dacilor, par a se situa suinele. Porcinele erau ţinute în exclusivitate ca producătoare de carne şi eventual grăsimi. Ovinele şi caprinele erau utilizate şi ele pentru obţinerea de carne, dar şi de produse secundare (lână, lapte). Cabalinele par să fi constituit şi ele o sursă de came după cum o dovedesc unele descoperi de resturi osteologice provenite de la cai, care apar la fel de fragmentate ca şi cele ale altor specii, prezintă urme de arsură etc.

La aceste specii se adaugă apariţia în aşezările epocii La Tene (a doua vârstă a fierului), a găinii domestice. Se consumau atât exemplarele tinere, cât şi cele adulte, fiind şi furnizoare de ouă. Ca în cazul găinilor, şi în cazul peştilor, resturile osoase sunt destul de puţine în aşezări (s-au păstrat în general oase de la peşti de mari dimensiuni, restul fiind probabil distruse de aciditatea solului). Practicarea pescuitului de către dacii din aşezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, este incontestabilă mai ales că în numeroase astfel de aşezări au fost descoperite unelte de pescuit (cârlige de undiţă, greutăţi de la plasele de pescuit etc).

Spre deosebire de cele două ocupaţii pomenite anterior, vânătoarea se practica pe scară ceva mai largă. Se vânau cu precădere animale mari – cerbul şi mistreţul disputându-şi adesea primatul în descoperirile arheologice, la acestea adăugându-se căpriorul, bourul, ursul, iepurele etc.

În antichitate predomina consumul cărnii fierte, poate şi datorită faptului că se obţinea în acest fel şi supă şi carne. Se întâlneşte deasemenea consumul cărnii pregătite prin prăjire, fie în cuptoare, fie în frigări, rar pe grătar.

Cantităţile mari de carne obţinute prin sacrificarea unor animale domestice sau vânarea unora sălbatice, impuneau necesitatea conservării cărnii. Şi în colibe de pământ, strămoşii noştri conservau produsele prin afumare şi conservare prin sărare (inclusiv saramură).

Dintre grăsimile animale, cele mai frecvente puteau fi untura de porc şi seul. Cuvântul untură vine din latinescul unctum, care înseamnă uleios, unsuros, uns, gras, iar cuvântul seu derivă din latinescul sebum. Cercetătorii sunt însă de părere că suinele crescute de daci, de un tip primitiv, nu ofereau o cantitate prea mare din aceste produse.

Tot în urma săpăturilor arheologice a fost pusă în evidenţă existenţa în aşezările dacice a unor plante, cu un conţinut ridicat de ulei: lubiţ (Camelina sativa), cuvânt provenit din sârbescul ljubica, mac (Papaver somniferum), cuvântul provenind la noi din slavă: makŭ, şi muştar (Sinapis alba). Din acestea se puteau obţine uleiuri comestibile, dar care puteau fi întrebuinţate şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.

Columella, pornind de la aceiaşi preponderenţă a produselor lactate în alimentaţie, ne spune că cei mai mulţi dintre nomazi şi geţi se numesc „băutori de lapte”. Accentul cădea probabil pe laptele de vită. Laptele de oaie şi de capră se situează în preferinţele culinare ale dacilor pe locul doi.

Termenul lapte, care vine, cum am mai spus, de la latinescul lactem, este substantiv neutru fără plural în întrebuinţarea sa obişnuită. Cuvântul are însă o formă de plural rar întâlnită şi specifică limbajului popular, pentru produse lactate sap pentru sortimante de lapte folosindu-se forma lăpturi. Lapţi, care denumeşte o noţiune din domeniul anatomiei peştilor, este un cuvânt independent, fiind dubletul etimologic al lui lapte.

Transformarea laptelui în brânză era necesară în primul rând din motive de conservare. Despre etimologia cuvântului brânză, care este un cuvânt păstoresc, se ştie că  latinescul caseus este cel de la care derivă cuvantul cazeina, care defineşte o substanţă proteică aflată în lapte şi care, prin coagulare, formează baza pentru brânză. Caseus este radacina si pentru cuvintele care înseamnă brânză în alte limbi – cheese în engleză, kaas în olandeză, kase în germană, queijo în portugheză, queso în spaniolă.

Marius Sala ne spune că termenul brânză este luat din traco-dacă, fiind luat din substrat, la fel ca şi cuvântul zară – lapte bătut din care s-a scos untul. Unii confundă acest cuvânt cu cuvântul zer (nu zăr), cu pluralul zeruri, care denumeşte lichidul galben-verzui separat de lapte după coagularea brânzeturilor, ne spune Mioara Avram.

 Bibliografie:

   Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;

  Ghidul gastronomic al României, Ediţia a IV – a, completată şi revizuită / 200,6 1500 de reţete, Editura House of Guides, Bucureşti, 2005;

  Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Supă de pui cu găluşte de gris sau griş

Dacă tot e perioada când răcelile îşi fac de cap, am zis să postez reţeta mea de supă de pui cu găluşte: e un remediu natural împotriva răcelii, iar copiii o adoră.

Pare o reţetă simplă şi banală, însă eu “m-am luptat” vreme îndelungată cu găluştele: ba îmi ieşeau prea tari, ba mi se spărgeau. Până mi-a explicat maică-mea exact cum se face. Aşa că sper să-i ajut pe cei care se confruntă cu problema asta. 😛

Aveţi nevoie de:

  • pui – eu am căutat un pui care să semene cât de cât cu cel de casă, şi m-am oprit la puiul Ave oşenesc. Ştiu de când făcea bunică-mea supă, că trebuie să fie galbenă deasupra. Ei bine, tocmai de asta m-am oprit la puiul ăsta, care o face galbenă. 🙂 Nu puneţi tot puiul. Eu am pus spatele tot (tăiat în două) şi jumătate din piept. Alţii pun pulpele de pui.
  • 2 cepe mici sau una mare
  • 2 morcovi
  • jumătate de ţelină mică sau un sfert dintr-una mare
  • jumătate de gulie mică
  • un păstârnac
  • un pătrunjel (dacă aveţi). Eu, de data asta n-am avut.
  • pătrunjel verde
  • sare şi vegeta (vegeta – opţional)
  • piper
  • un ou
  • gris (cam 4 linguri cu vârf)

Se curăţă legumele, se spală şi se pun întregi, cu excepţia morcovului, pe care l-am tăiat rondele. Se pun la fiert în apă rece, odată cu carnea.

Când fierbe supa face spumă. Spuma aia trebuie îndepărtată cu o lingură. Se pune puţină sare şi, dacă doriţi, vegeta. Se lasă la fiert aproximativ o oră. Când sunt aproape fierte legumele şi carnea, vă puteţi apuca de găluştele de griş.

Se separă albuşul de gălbenuş. Albuşul se pune într-o farfurie adâncă, cu sarea şi se bate cu furculiţa până se face o spumă întărită. Apoi se pune gălbenuşul şi se amestecă foarte uşor.

Atenţie, nu se bate. După ce se omogenizează, se adaugă grisul, puţin câte puţin, “în ploaie”.  Compoziţia trebiue să nu fie nici prea tare, nici prea moale. Eu am rămas cam la 4 linguri de gris. Dacă, atunci când treceţi furculiţa prin compoziţie, rămân urme, sau “dâre”, aluatul e numai bun.

Apoi se pune, dacă doriţi, piper. Se scot din supă legumele (în afară de morcov) şi carnea.

Supa trebuie să fiarbă, dar nu în clocot, atunci când puneţi găluştele. Lingura se bagă în supă şi se şine cam 2 secunde (ca să nu se prindă de ea aluatul de găluşte), apoi se ia din compoziţia pentru găluşte şi se pune în supă. Ţineţi iar lingura puţin în supă, şi iar mai puneţi o găluşcă, până terminaţi toată compoziţia. Le lăsaţi să fiarbă cam 10 minute, dar înainte de a opri focul luaţi una şi tăiaţi-o pe farfurie, să nu fie tare la mijloc. Dacă e tare, mai lăsaţi să fiarbă.

După ce au fiert, potriviţi gustul cu sare şi piper, opriţi focul şi adăugaţi pătrunjelul verde tocat.

Poftă bună! 🙂

Viaţa ca o joacă

Unii iau viaţa asta într-atât de în serios, încât uită să se mai bucure de plăcerile şi frumuseţea ei. Recunosc că, uneori, şi eu mă număr printre ei. Şi mă gândeam zilele astea că viaţa trebuie luată ca un joc. Şi trebuie să-ţi facă plăcere să-l joci, oricât ar fi de greu.

Se spune că nu există mai mare seriozitate decât cea a unui copil, atunci când se joacă. Aşa trebuie să fim şi noi, adulţii: să ne jucăm de-a viaţa, dar la modul serios.

Viaţa e o aventură nebună. Nu ştii ce te-aşteaptă la colţul următor, şi trebuie să fii în permanenţă atent şi concentrat. Iar dacă iei viaţa ca pe o dramă, la un moment dat vei obosi şi te vei simţi extenuat. Însă, într-un joc nu oboseşti niciodată. Ţin minte când eram mică şi stăteam afară, pe uliţele satului, la joacă, de dimineaţa, şi până se lăsa întunericul. Alergam, ne certam, ne zbenguiam, de multe ori nici nu ştiam bine regulile jocurilor, dar nu era nimic, le inventam noi. Şi după o astfel de zi, tot mai aveam energie şi chef de joacă. Acum, din păcate, de multe ori, pe uliţa vieţii noastre nimeni nu se mai joacă.

Aşa că, dacă vrem să nu ne piară cheful de viaţă, s-o luăm ca pe un joc. 🙂

1 2