Dacă vreţi să mai schimbaţi “meniul”, vă sugerez să încercaţi reţeta asta de frigărui. Sunt absolut delicioase, iar legumele şi slănina dau cărnii un gust deosebit.
Aveţi nevoie de:
o ceapă medie
un ardei (eu am folosit kapia)
carne (eu am folosit ceafă de porc, dar puteţi face şi cu muşchiuleţ de vită, şi chiar cu pui)
o bucată de slănină
sare
piper
Ceapa se taie în 4, şi se desface fiecare “foaie”. Ardeiul se taie în bucăţi pătrate, cam egale ca dimensiune cu ceapa. Carnea, dacă e prea gros tăiată, o mai “bateţi” puţin, ca pentru şniţel, însă să nu fie nici prea subţire, şi se sărează. Slănina o tăiaţi bucăţele.
Beţe penrtu frigărui se găsesc cam în toate supermarket-urile.
Luaţi câte un beţişor şi înfigeţi, pe rând, mai întâi o bucată de carne, apoi slănină, ceapă, iar slănină, ardei, carne, slănină, şi tot aşa. Să începeţi şi să terminaţi cu crnea.
Se pun apoi la prăjit într-o tigaie tip grill, fără să mai puneţi ulei.
Frigăruile vor lăsa destulă grăsime. Eu am pus deasupra un capac, să se pătrundă mai bine.
Le-am întors tot timpul, astfel încât să se prăjească pe fiecare parte. La sfârşit, le mai puteţi condimenta, după gust, cu sare şi piper.
Câteodată avem impresia că toate ne merg prost. Şi parcă toate relele se ţin lanţ. Şi atunci începem să devenim pesimişti, trişti, şi chiar să dăm în depresie. Şi toate astea, nu din cauza a ceea ce s-a întâmplat, ci din cauza gândurilor noastre, pe care tot noi ni le formăm. Şi asta, anume gândirea negativă, poate deveni un obicei, un obicei prost.
Vă mai spuneam altă dată că modul în care gândim ne formează felul de a fi. Iar deprinderile, chestiile pe care le facem adesea, devin obiceiuri. Iar obiceiurile ne formează caracterul, caracter care, până la urmă ne formează destinul. Aşadar, totul porneşte de la cum gândim. Iar dacă nu încercăm să gândim pozitiv, adică să vedem binele în orice situaţie, vom ajunge să fim nişte persoane morocănoase, cu care lumea evită să se întâlnească, din cauză că deja ştie că o asemenea persoană nu face decât să se plângă şi să transmită energie negativă.
Asemenea persoane nu mai ştiu să se bucure de nimic, oricât de bine le-ar fi, şi mereu găsesc nod în papură la orice. Se axează mereu pe părţile negative, scoţându-le în evidenţă. Dacă le spui: “Ce vreme frumoasă e azi!”, ele vor spune: “Da, dar poate mâine o să plouă şi va fi vreme urâtă.” Astfel de oameni, nu numai că îşi provoacă singuri o stare de depresie, dar îi fac şi pe cei de lângă ei să se simtă la fel, transmiţându-le starea lor.
Poate că fiecare dintre noi avem asemenea porniri, să vedem ce-i mai rău, în orice, însă important e să ne străduim să nu fim aşa. Şi, încercând în fiecare zi, cu siguranţă vom reuşi. Nu odată mi s-a întâmplat să fiu foarte tristă din cauza unei situaţii, iar mai târziu să-mi dau seama că era un fleac, şi că nu trebuia să mă consum atât. Ba mai mult, datorită acelui lucru, pe care eu îl credeam oribil, mi s-a întâmplat ceva minunat mai târziu. De exemplu, acum, ambii copii sunt răciţi, şi noi la fel. Fizic, mă simt foarte rău, şi mă întristez şi când mă uit la cei mici, văzându-i “mucoşi”, dar încerc să mă gândesc că şi răceala asta le face bine, deoarece organismul produce anticorpi, care îi vor feri mai târziu de alte boli. 🙂
Pentru că tot suntem în zona povestioarelor cu tâlc, vă mai spun încă una, pe care o ştiam de mică, şi pe care cineva mi-a reamintit-o zilele astea.
Uneori, ni se pare că viaţa ne e prea grea, şi “crucea”, adică greutăţile vieţii, sunt prea multe. De multe ori ne plângem, spunând că nu e corect, că unii duc o viaţă prea uşoară şi au de toate, pe când noi trebuie să ne chinuim din greu pentru orice. Însă uităm că orice greutate a vieţii ne e dată cu un scop. Din unele învăţăm, altele ne călesc pentru mai târziu, iar altele ne sunt date tocmai pentru a scăpa din alte necazuri mult mai mari. Iată şi istorioara pe care, din păcate, nu ştiu cine a scris-o:
” Era odată un om care mergea pe drumul vieţii alături de alţi oameni. Cu Toţii purtau în spate câte o cruce, însă nu erau toate la fel; unele erau mai mici, altele mai mari. Nici unul dintre ei nu părea bucuros…
La un moment dat, omul nostru, obosit de atâta drum şi cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roaga lui Dumnezeu, spunând:
– Doamne, Te rog scurtează-mi crucea; simt că nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine. Şi începe să taie din crucea ce-o purta…
– Doamne, Îţi multumesc atât de mult!
Îşi continuă bucuros acum drumul anevoios, gândind: Dacă acum mi-ai îngădui să mai tai puţin din ea, ar fi şi mai bine…. Şi o mai scurtează puţin.
Şi mai bucuros, continuă pe drumul vietii. Uitându-se in jurul lui, observă că ceilalţi sunt din ce în ce mai obosiţi şi necăjiţi. După ceva vreme, întâlneste în drum o prăpastie mare, peste care trebuia să treacă; ceilalţi folosesc crucea pentru a trece, rdeoaece crucea fiecăruia era suficient de înaltă, ca atunci când o culcă, să unească cele doua margini ale prăpastiei, transformându-se în podul necesar să treacă în siguranţă pe malul din faţă. Toţi trec bucuroşi acum, însă omul cu crucea scurtată rămâne, plângându-se că nu-i destul de mare crucea lui, ca să treacă si el. Crucea lui era mult mai mică decât distanţa dintre maluri”.
Aşa că, ar trebui să ne bucurăm şi de cele bune, dar şi de greutăţile din viaţă, pentru că Dumnezeu nu ni le dă degeaba. Ni le dă ca să ne fie de folos mai târziu. Câţi dintre noi n-am vrea să câştigăm la loto şi să ducem o viaţă ca-n Paradis? Dar oare ăsta chiar ar fi un bine pentru noi?
O povestioară foarte frumoasă, primită pe mail de la o prietenă, mi-a atras atenţia azi şi vreau să o citiţi şi voi. E plină de înţelepciune, şi e scrisă de un preot. Un preot adevărat. Spun un preot adevărat, pentru că, în decursul vieţii mele, am întâlnit, din nefericire, mulţi preoţi care nu au nici o legătură cu Dumnezeu, cel despre care ni se spune în Biblie. Preoţi care se plimbă în maşini de lux, pe când alţii mor de foame. Preoţi care construiesc biserici poleite cu aur, pe când spitalele sunt din ce în ce mai puţine, mai sărăcăcioase, şi bolnavii mor cu zile, că nu au medicamente.
Un preot adevărat, după părerea mea, e unul care ne transmite iubirea lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi.
Ca să vă faceţi o idee, Arsenie Boca fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A murit în 1989, dar a lăsat în urma lui poveţe, prin care ne învaţă cum ar trebui să fim în viaţă. O altă povestioară a acestui preot e şi Ceşcuţa de ceai.
“Un om dormea în coliba lui, când, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi de suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că a irosit întreaga zi fără nici un folos.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, necuratul a decis să-şi facă apariţia în gândurile lui deznădăjduite:
— De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit…
Aşa că omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat şi mai mult.
Necuratul i-a spus:
— De ce te ruinezi singur? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul, ostenit, tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-I spună păsul Domnului.
— Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. După atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce n-am izbutit?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
— Omule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că îndatorirea ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Datoria ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai dat greş. Aşa să fie…? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit tari şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar însărcinarea ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi nădejdea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, omule, Eu voi muta stânca.
Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel Care îi mută din loc.
Azi am avut chef să fac ceva la cuptor, pentru că, sincer, m-am cam săturat de “prăjeli”.Aveam carne, cartofi şi legume, aşa că m-am gândit să le combin puţin, în speranţa că va ieşi ceva bun. Şi chiar a ieşit. 🙂
Aveţi nevoie de:
cartofi – aprox. 800 g
carne de care doriţi (eu am folosit ceafa)
o ceapă
un morcov
un ardei
doi căţei de usturoi
o roşie
opţional – 2 felii de slănină
ulei de măsline
sare
piper
boia
“Batem” carnea, dacă e prea groasă, o sărăm şi o piperăm. Cartofii îi tăiem în 4 sau mai subţiri, ceapa o tăiem peştişori (sau fideluţă), morcovul şi ardeiul – rondele, roşiile – felii, iar usturoiul îl lăsăm întreg. După cum vedeţi în imaginea de mai sus, în poza cu ingredientele nu apar roşiile şi slănina. Asta pentru că m-am gândit să le adaug după ce făcusem poza, când toate erau aşezate în tavă.
Se pune ulei de măsline pe fundul tăvii, se pun cartofii, carnea, slănina şi legumele (în afară de roşii), se condimentează cu sare, piper şi boia, după care se “frământă” cu mâinile, adică le amestecăm bine-bine.
Apoi aşezăm pe fundul tăvii carnea cu slănina deasupra ei, cartofii şi legumele printre (dacă se poate, chiar să o acopere) şi roşiile deasupra. Să nu exageraţi cu roşiile, că întăresc cartofii. Doar câteva, pentru aspect. Acoperim apoi tava cu folie de aluminiu (pentru că nu am avut în casă, am pus hârtie de copt umezită) şi punem tava în cuptorul preîncălzit la 180 de grade.
După 40 de minute se poate lua folia, se mai lasă 10 minute, cât să se rumenească puţin şi gata.
Am văzut citatul ăsta azi-dimineaţă undeva şi mi-a plăcut, pentru că e cât se poate de adevărat. Atunci când vrei să faci ceva cu adevărat, întotdeauna găseşti o modalitate. Dar dacă nu-ţi pasă, găseşti tu un motiv pentru care cică “nu poţi” să faci.
“Nu pot să merg anul ăsta în concediu, că trebuie să-mi cumpăr perdele şi covoare.” auzeam pe cineva, care, tot anul următor se plângea apoi cât de obosit e şi că nu a mai fost nicăieri de ani de zile.
Un alt citat celebru spune: “Eu sunt arhitectul propriului meu dezastru/eşec. Eu sunt stăpânul sorţii mele. Eu sunt căpitanul sufletului meu.” Şi cam aşa şi e. De obicei, când o dăm în bară cu ceva, mereu dăm vina pe altcineva. Însă vina e la noi, întotdeauna. Vă mai spuneam despre asta şi în situaţiile când unii, după 20 de ani de căsnicie, se plâng că viaţa lor a fost un chin, că zilnic aveau scandaluri în casă, când, de fapt, trebuia să-şi ia inima-n dinţi şi să divorţeze. Mai este un citat care spune că dacă nu-ţi place unde eşti, pleacă, mişcă-te, că nu eşti copac. Ştiu că uneori nu e atât de simplu: îţi faci bagajele şi pleci (ai ales când sunt implicaţi şi copii), dar, cum spuneam şi în titlu, dacă e important pentru tine şi vrei cu adevărat, găseşti o modalitate, dacă nu, scuze sunt pe toate gardurile.
A început deja şcoala şi grădiniţa, aşadar, copiii au intrat în colectivitate. Toamna deja îşi cam intră în drepturi şi aduce cu ea frigul, ploile, vântul, dar şi temutele viroze (sau răceli) şi gripa.
Cred că cei care au copii mici se tem cel mai mult de bolile mai sus numite, de care, tu, ca părinte, nu ai cum să-i fereşti, odată intraţi în colectivitate. Chiar dacă grădiniţa la care merge copilul e foarte binevoitoare şi are reguli foarte stricte, neprimind copilul dacă e răcit, boala tot poate fi contactată. De ce? Pentru că simptomele se manifestă la 3 zile după ce răceala e instalată, şi se transmite cel mai mult exact în primele 3 zile de la apariţia simptomelor. Aşadar, copilul poate fi foarte bine dimineaţa, iar simptomele să înceapă să se manifeste în timpul zilei. Chiar dacă părintele e sunat să vină după copil, ceilalţi pot lua răceala.
Desigur, cazul de mai sus e un caz fericit, pentru că, în general, la grădiniţe se primesc şi copii răciţi. Noi avem noroc că avem parte de o grădiniţă foarte bună. Dar şi aşa, nu suntem absurzi să credem că cei mici nu vor contacta, în anul ce urmează, viroze sau gripe. E ceva normal. Dar noi, ca părinţi, trebuie să ştim anumite lucruri când vine vorba de aşa ceva.
Eu vă vorbesc din experienţă, că am avut parte, în doi ani, de aproape tot ce înseamnă bronşite, laringite sau simple răceli. În primul an, copilul mi-a stat mai mult acasă decât la grădiniţă, iar în al doilea a fost mai bine, probabil deoarece şi-a format cât de cât un sistem imunitar.
Diferenţa dintre răceală (sau viroză respiratorie) şi gripă constă în faptul că, dacă răceala are aproximativ 200 de tulpini sau viruşi, gripa are doar câteva. Însă simptomele în cazul gripei sunt mult mai puternice, apare şi febra, chiar vomă sau diaree şi pot apărea complicaţii.
Ce este foarte important, atunci când apar anumite simptome, să margem la medic, mai ales în cazul copiilor. Unii medici recomandă instant antibiotice. Eu vă sfătuiesc să nu apelaţi la ele doar în cazuri foarte grave, când apare febra. Antibioticele distrug flora intestinală benefică, care este responsabilă de imunitatea organismului. Flora intestinală, după un tratament cu antibiotic, se reface în aproximativ un an. Un an în care copilul este mai predispus la viruşi.
Aşadar, dacă nu are febră şi nu are semne de laringită (am scris, mai pe larg despre laringită aici), încercaţi să evitaţi antibioticele. Totuşi, dacă e absolut necesar tratamentul cu antibiotice, neapărat trebuie asociat cu medicamente pentru refacerea florei intestinale, cum ar fi Biotics Baby sau Decoflor.
Totuşi, preventiv, se poate întări sistemul imunitar cu siropuri care conţin echinaceea, vitamina C (din citrice) şi cu folosirea usturoiului cât de des la gătit. Usturoiul are efect de întărire a imunităţii, antiinflamator şi antifungic. De asemenea, consumaţi cât de multe fructe şi legume proaspete.
Sfatul meu pentru părinţi e ca, măcar primele 3 zile de la apariţia simptomelor de răceală la copil, să nu-l ducă în colectivitate. Ştiu că nu e uşor, mai ales pentru părinţii care lucrează, dar efortul merită, nu doar pentru ceilalţi copii, care nu vor mai lua răceala, ci şi pentru propriul copil, care, cu siguranţă se va simţi mai bine acasă până îi trec simptomele neplăcute, de nas înfundat, dureri în gât sau poate chiar febră.
Eu vă doresc un an (şcolar) fără evenimente neplăcute, sănătate şi împliniri!
Despre cafea şi proprietăţile ei am mai scris mai demult. Recent însă am auzit şi am citit nişte lucruri interesante despre cafea, pe care aş vrea să vi le zic şi vouă.
În primul rând cică creează dependenţă. Însă nu la fel de gravă ca fumatul. Manifestările apar cam după 24 de ore de la ultima cafea şi se manifestă prin dureri de cam, stări de nervozitate, somnolenţă, oboseală şi anxietate. Dar, după vreo săptămână dispar, şi dispare şi dependenţa. La mine cred că nu va dispărea vreodată, că nu-mi pot imagina o săptămână fără cafea. 🙂
Oricine poate spune, chiar şi medicii specialişti că, dacă e consumată moderat (maxim 2 pe zi), cafeaua nu e dăunătoare organismului, exceptând persoanele care suferă de insomnii, ulcer gastroudenal, epilepsie, hiperexcitabilitate nervoasă sau cardiopatie ischemică. Asemenea persoane ar trebui să se ferească nu numai de cafea, ci de orice altceva care conţine cofeină, cum ar fi: ceaiul verde sau negru, sucuri pe bază de cola, energizante, ciocolată sau chiar cacao.
Pe lângă cofeină, cafeaua mai conţine:
proteine
minerale – potasiu şi magneziu
lipide sau grăsimi
trigliceride – substanţe grase sintetizate de organismul uman din grăsimile din alimente sau din zahăr
carbohidraţi sau glucide
compuşi fenolici cu proprietăţi antioxidante
acizi clorogenici şi acizi cafeici, care sunt antioxidanti în vitro şi,contribuie la prevenirea diabetului zaharat tip 2 şi a bolilor cardiovasculare
Cafeaua nu este dăunătoare nici măcar femeilor însărcinate, dacă nu consumă mai mult de 1, 2 cafele pe zi. Vă spun din proprie experienţă, că am întrebat mai mulţi medici în acea perioadă.
Pintre efectele pozitive ale cafelei, ar fi şi faptul că stimulează arderile, putând fi utilizată în tratamentele anticelulitice. Cafeaua are şi acţiune diuretică şi uşor laxativă, stimulează centrul respirator şi vasomotor, spoteşte atenţia şi previne apariţia Parkinsonului şi bolii Alzheimer.
Efectul negativ al cafelei se spune că e faptul că scade uşor cantitatea de calciu din organism. Însă nu afectează sistemul osos, iar calciul poate fi recuperat din alte alimente.
Aşadar, cafeaua este mai mult benefică decât dăunătoare dacă e consumată cu măsură.
De multe ori ni se întâmplă să facem greşeli gramaticale. Şi asta nu ţine neapărat de cât de inteligent eşti. Cunosc oameni foarte deştepţi care, însă, mai fac greşeli gramaticale atunci când scriu. Însă, uneori ni se pune etichetă în funcţie de asta, aşa că, pe cât posibil, trebuie să fim atenţi.
Cum se scrie corect: el iese sau el iasă? El să iese sau el să iasă?
La verbele care se termină în “i”, cum este şi “a ieşi”, avem verbe precum:
a iubi – el iubeşte, el să iubească
a muri – el moare, el să moară
a citi – el citeşte, el să citească
a ieşi – el iese, el să iasă.
Aşadar, dacă indicativul prezent se termină în -e, conjunctivul se termină în – ă, cum este şi verbul : el coase, el să coasă.
Iar dacă indicativul prezent se termină în -ă, atunci conjunctivul se termină în -e:
Eu sunt genul de persoană căreia, dacă nu-i iese ceva, a doua oară nu prea mai încearcă. Aşa am păţit şi cu gomboţii. Prima oară mi-au ieşit prea tari, a doua oară mi s-au cam spart şi, de ceva vreme nici n-am mai încercat. Acum însă, după vreun an de-atunci, că am mai multă experienţă în a găti, am zis să mai încerc, mai ales că e sezonul prunelor. Şi mi-am dat seama unde am greşit atunci când nu mi-au ieşit. Am să vă spun pe parcurs, să nu faceţi şi voi aceleaşi greşeli. De data asta mi-au ieşit perfecţi: moi şi fragezi.
Aveţi nevoie de:
700 g cartofi
2 ouă
cam 12 linguri de făină
prune
jumătate de linguriţă de sare
cam 200 g pesmet
50 g unt sau ulei
4 linguri de zahăr
scorţişoară
Mai întâi curăţăm cartofii şi îi punem la fiert. Cartofii se pot pune la fiert şi cu tot cu coajă, dacă doriţi. Cand sunt bine fierţi, se scurge apa şi se lasă puţin să se răcească.
Între timp tăiem sau rupem prunele în jumătate, scoatem sâmburii, după care presărăm zahăr şi puţină scorţişoară pe fiecare.
Zdrobim apoi cartofii.
Eu am folosit blenderul, deoarece ajută, în cazul de faţă, aluatul legându-se mai bine astfel.
Se pun apoi cele două ouă întregi, sarea, şi făina. Ouăle sunt importante aici, deoarece ţin aluatul legat şi nu se sparg găluştele la fierbere. Se frământă aluatul cu mâna rapid, şi nu prea mult. Ceea ce am greşit eu data trecută a fost că am pus prea multă făină.
Aluatul trebuie să rămână moale şi lipicios, dar să se desprindă de pe pereţii vasului.
Gomboţii se fac în palmă, cu mâinile mereu umede. Luaţi o cantitate de aluat în mână, puneţi jumătetea de prună la mijloc şi o înveliţi, astfel încât să se formeze o bilă. Am âncercat şi cu mâinile cu făină, dar nu am reuşit, deoarece aluatul se lipea de mâini şi nu mai puteam lucra cu el. Am văzut că alţii lucrează cu aluatul pe masă, dar mie nu-mi reuşeşte şi nici nu recomand, având în vedere cât e de lipicios.
Pregătiţi toţi gomboţii dinainte şi puneţi apa la fiert între timp. Aşezaţi-i pe o farfurie mare presărată cu făină, ca să fie pregătiţi pe când începe apa să fiarbă.
Puteţi apoi să puneţi untul la topit într-o tigaie, şi când începe să se încingă, adăugaţi pesmetul şi amestecaţi. Lăsaţi cam un minut pe foc, după care adăugaţi zahărul, puţină scorţişoară, amestecaţi şi opriţi focul.
Găluştele se pun la fiert în apa care fierbe, dar nu clocoteşte. Dacă clocoteşte, e forte posibil să se spargă găluştele. Îi lăsaţi la fiert cam 5, 8 minute, până se ridică la suprafaţă. Apoi luaţi cam câte 3 gomboţi şi îi treceţi prin pesmetul cu zahăr şi scorţişoară. Îi aşezaţi pe farfurie şi gata.
Ca să îi păstraţi fragezi şi să nu se întărească, trageţi peste ei o folie.
Our website uses cookies to provide you the best experience. However, by continuing to use our website, you agree to our use of cookies. For more information, read our Cookie Policy. Cookie
