Povestioara regelui cu patru neveste

Zilele astea am primit pe mail o povestioară drăguţă, cu autor necunoscut, care, zic eu, merită citită.

Era o dată un rege care avea 4 neveste.
Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca cu haine din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine bucate.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie, şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era totdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare.
Prima soţie a regelui era foarte loială,  însă nu o iubea; abia de o lua în seamă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul este aproape. Se gândi la întreaga lui viaţă plină şi îşi spuse: “Acum am 4 soţii, dar când voi muri, voi fi singur”.
A întrebat-o pe cea de-a 4 nevastă:

– Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vi cu mine?
-Nici vorbă! a replicat cea de-a patra soţie.
Răspunsul ei a străpuns inima regelui.
Regele a întrebat-o pe cea de-a treia soţie:
– Te-am iubit toată viaţa. Acum mor, vrei să vii cu mine?
– Nu! a răspuns cea de-a treia soţie. Viaţa este frumoasă. Când vei muri, mă voi recăsători!
Inima regelui s-a strâns de durere.
A întrebat-o pe cea de-a doua soţie:
– Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să fii cu mine?
– Îmi pare rău. Te pot doar înmormânta.
Regele a fost distrus de acest răspuns. Atunci a auzit o voce:
– Eu te voi urma!
Regele s-a uitat împrejur şi a văzut că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că a suferit mult din cauza neglijării.
Adânc îndurerat, el a spus:
– Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă, dar…

În realitate noi toţi avem patru soţii.
Cea de-a 4 este TRUPUL.
Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA.

Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA ŞI PRIETENII.
Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să ne ducă la mormânt.
Prima soţie este SULETUL.
Adesea neglijat, în goană după averi, bunăstare şi putere.
Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.

Reţetă: Paste (spaghete) cu fructe de mare

Astăzi am vrut să încerc ceva nou, aşa că am îndrăznit să intru în cercul fructelor de mare (şi nu regret deloc, mai ales că le-a plăcut şi copiilor la nebunie) 🙂 .

Pentru 4 porţii aveţi nevoie de:

  • spaghetti – 400 g
  • ulei masline – 50 ml
  • usturoi – 3 căţei
  • fructe de mare (eu am folosit congelate) – 500g
  • zeama de la jumătate de lămâie mică
  • vin alb sec – jumătate de pahar
  • suc de rosii – cam 300 ml
  • 2 roşii tăiate cubulețe
  • o lingură de smântână (opțional)
  • oregano
  • sare
  • piper

Puneţi la fiert apa pentru spaghete, apoi puteţi să vă ocupaţi de sos. Spaghetele se fierb conform instrucţiunilor de pe pachet.

Fructele de mare se spală cu apă rece şi se taie (dacă sunt prea mari). Usturoiul se toacă mărunt şi se căleşte foarte puțin  în uleiul de măsline încins, după care se adaugă fructele de mare. Se călesc puţin cu usturoiul, apoi se adaugă sare, zeama de lămâie şi vinul.

Se mai lasă 3 minute, după care se adaugă roşiile tăiate cubuleţe, sosul de roşii, oregano, încă puțină sare şi piper şi se lasă pe foc încă vreo 7, 8 minute. Smântâna se pune la sfârşit, numai dacă doriți.

Opţional, se poate pune parmezan ras peste paste.

Poftă bună!

 

E un blog personal, cu idei proprii. Nu citi, dacă nu-ţi place

Fiecare din noi, locuitorii acestei planete, suntem diferiţi. De la aspectul fizic la caracter, idei ş.a.m.d. Totuşi, sunt anumite aspecte la care ne asemănăm. Se întâmplă, deseori, să rezonăm cu o persoană aflată la sute de kilometri depărtare. Ei bine, atunci când m-am gândit să încep să-mi fac un blog, eram cu gândul la acele persoane, câte-or fi ele, care ar putea gândi ca şi mine, şi cărora le-ar face plăcere să citească ce scriu. Sincer, nu prea am luat în calcul faptul că pe alţii, care gândesc în alt mod, i-ar deranja că eu gândesc altfel. Sau, mă gândeam că, dacă intră şi vor vedea că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, nu mă mai citesc şi gata. Simplu!

Dar se pare că sunt unii care, probabil vor să-şi facă rău. Aşa că intră şi citesc, chiar dacă nu le convine ce scriu. Fiecare vede lumea cu alţi ochi. Ne uităm la un obiect 10 persoane, şi fiecare avem altă părere despre el. Fiecare are adevărul care, pentru el e adevărul absolut. Trebuie doar să înţelegem chestia asta.

Ce scriu eu aici sunt păreri personale, sunt ideile mele. Nu e o publicaţie. Nu e un ziar. Nu pot scrie ceva care să fie pe plac tuturor. Aşa că, dragii mei cititori pe care vă deranjează ce scriu, mergeţi, vă rog cu săgeţica pe x şi ieşiţi de pe blog. Şi nu mai intraţi niciodată.

Mai sunt unii care comentează că postezi pe facebook câte ceva ce lor nu le place. Şi aici e la fel de simplu de rezolvat. Dacă nu-ţi place persoana respectivă, anulezi prietenia. Dacă nu-ţi place un grup, ieşi din el. Dacă nu-ţi place o pagină, dă-i “nu-mi mai place pagina” şi n-o să mai primeşti informaţii de-acolo ever.

Sub influenţa prostiei umane

Mda… Aşa cum unii oameni se află sub influenţa alcoolului, alţii se află sub influenţa prostiei, care, din păcate, e molipsitoare.

Asta îmi aduce aminte de un banc. “Cică un bărbat, rupt de beat, se urcă într-un autobuz, aşezându-se lângă o ţâfnoasă care se uita urât la el, împingându-l de lângă ea.

– Eşti proastă! îi zice omul.

– Şi tu eşti beat! sare femeia.

– Da, da’ mie până mâine-mi trece.”

Când spun “prostie” nu mă refer la cultura generală a unui om, ci la acea prostie care stă mână-n mână cu răutatea, nepăsarea şi indiferenţa.

Ce mă şochează pe mine acum e că la noi în ţară se întâmplă lucruri atât de grave, iar unii vorbesc despre părul şi unghiile Biancăi Drăguşanu.

Făcea cineva de la TV o legătură între o fază din filmul Ice Age 4 şi ce se întâmplă acum la noi. “La un moment dat, toate animalele fug disperate, ştiind că vine sfârşitul lumii. Se îndreaptă, speriate, către un loc mai sigur, cu spaima întipărită pe chip. Numai doi oposumi mergeau de mână, cu zâmbetul pe buze, dansând şi fredonând un cântecel. La un moment dat, tigrul, cu un aer grav, îi întreabă:

– Măi, voi ştiţi ceva ce noi nu ştim? Ne stresăm noi degeaba? Totul va fi bine? Cum de sunteţi atât de veseli şi liniştiţi?

– Nuuu. Noi nu ştim nimic. Noi suntem proşti şi atât”

Nu vreau să cred asta despre unii, dar când văd că sunt atât de indiferenţi la ce se întâmplă, nepăsători, până la urmă, de viaţa lor, nu pot să cred decât că s-au molipsit şi ei de prostia umană..

De fapt, la noi s-a născut vorba: “Ţara arde şi baba se piaptănă.”

Dacă noi suntem atât de nepăsători de noi, ne mai mirăm că nici altora de la conducere nu le pasă?

Castelul Peleş din Sinaia

Fiind în trecere prin Sinaia, am zis să intrăm, dacă tot suntem pe zonă, să vedem renumitul castel Peleş.

Şi nu regret deloc, pentru că a fost unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. Am ales tura scurtă, de 45 de minute, în care vizitezi doar parterul, din cauză că eram presaţi de timp. Mai este şi tură de 2 ore, în care poţi vedea şi etajele, pe care o vom face cu cea mai apropiată ocazie.

Eu am rămas profund impresionată de ce-am văzut. Mai ales când ne-a spus ghidul că a fost primul castel din Europa cu încălzire centrală şi cu electricitate, având şi un sistem de aspirare a prafului, încă din 1901. Ce ziceţi de asta? Şi-acum am ajuns ca Europa să facă mişto de noi şi să ne dea ordine cum să ne administrăm şi ce să facem. Au uitat că le-am dat clasă cândva.

Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa primului rege al României, Carol I, în anul 1874.

Atât castelul, cât şi ce este în interior, de la mobilă, statui, statuete, arme şi multe alte decoraţiuni te lasă mut de uimire. Mie mi-au dat lacrimile la vederea atâtor frumuseţi, create de mii de artişti talentaţi. E o muncă incredibilă şi minuţioasă acolo, care nu poate decât să te impresioneze.

Nu pot să nu scriu câteva cuvinte şi despre regii României.

Sub conducerea lui Carol I, România şi-a câştigat, la 1878, independenţa de stat, proclamându-se Regat la 26 martie 1881. Au urmat 66 de ani în care a fost construit statul român modern, ţara noastră câştigându-şi locul meritat în familia naţiunilor Europei. După regele Carol I  a urmat Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, fiul lui Carol al II – le, care s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Este fiul legitim al Regelui Carol al II-lea si al Reginei-mama Elena.

Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatilor comuniste. În cele din urma, a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea uciderii, în caz de refuz, a 1000 de tineri deţinuti de comunişti.

Castelul Peleş este acum proprietatea Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României şi instituţie publică administrată de Statul român, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

 

Oare care pot fi eu?

Zile albe, zile negre, mai multe sau mai puţine,

Trec ca norii, trec în grabă şi se duc pe lângă mine.

Mii de gânduri mă frământă; cine sunt, unde mă duc?

Mă simt pustiit şi singur şi mă caut ca un năuc.

 

Trec pe străzi, mă uit la oameni: oare care pot fi eu?

Să fiu eu grăbitul ăsta fără nici un Dumnezeu?

Sau sunt eu acela care, fără pic de conştiinţă

Vrea putere, vrea avere, şi arde tot de dorinţă

Să-şi facă ziduri, palate, c-a văzut el că se poate

Să faci bani şi bogăţii chiar peste noapte?

 

Nu ştie că amintirea omului ce-a fost odată

Trăieşte, nu în betoane, mai ales de e pătată

Cu minciuni şi cu hoţii, furturi şi mitocănii.

Amintirea dăinuieşte şi trăieşte-o veşnicie

Doar a omului cu suflet, ce e plin de omenie

Şi lasă în urma lui un car de înţelepciune,

Urmașilor ce-i vor purta sufletul ce are nume.

 

Curajul, nu lașitatea, adevărul, nu minciuna

Sunt valorile pe care eu le-am tot căutat într-una.

Bunul simț, loialitatea şi exemplul că se poate

Înarmat cu toate astea să ajungi sus şi departe.

 

Educaţia cu palma

Zilele trecute, fiind în concediu, am avut parte de o privelişte mai puţin plăcută. Pe plajă, o femeie de vreo 30 de ani îşi ţinea copilul de vreun an jumate în braţe. Copilul plângea, nu ştiu din ce cauză, iar femeia ţipa la el ca descreierata să tacă. Nu ştiu, sincer, care ţipa mai tare. Ţipetele ei, însă, au fost fără nici un rezultat. Atunci a început să-l şi lovească peste gură. Dar nu numai simbolic, ci cu putere, de se auzea fiecare lovitură. Copilul ţipa şi mai tare, şi a început şi el s-o lovească în acelaşi mod.

Cu greu m-am putut abţine să merg să-i zic vreo două, dar nu ştiam ce să-i zic, că vorbea altă limbă, rusă, cred. Şi mă gândeam că dacă face aşa ceva în public, faţă de zeci de oameni care o priveau, oare cum îşi “educă” copilul acasă?

Unii păriţi spun că cel mic trebuie să ştie de frică şi că educaţia se face şi cu “bâta”. Eu spun că prin bătaie nu poţi câştiga nicicând respectul copilului tău, nici nu poţi să-i faci educaţie. Copilul, mai ales dacă e atât de mic, plânge ori că-i e somn, ori că-i e foame, ori ceva nu-i place. Trebuie să fii de-a dreptul nebun să-l baţi.

Rezultatele unei educaţii “cu bâta” se văd mai târziu, când cel mic îţi va urma exemplul şi va fi, la rândul lui, violent. Poate chiar cu părintele care i-a arătat că aşa se face: dacă ai putere mai mare şi nu-ţi convine că aproapele tău te deranjează sau îşi greşeşte într-un fel, îi tregi o palmă. Cam ăsta e exemplul dat de un părinte care-şi loveşte odrasla, în loc să-i explice, de 1000 de ori dacă e nevoie, că nu e bine ce face şi de ce nu e bine. Iar dacă nici aşa nu înţelege, cum a fost cazul de mai sus, îl iei frumos şi-l duci în cameră până se linişteşte, încercând să-i rezolvi problema.

Oricum, fiecare e liber să-şi educe şi să-şi crească copiii cum doreşte, însă să nu uite că la fel vor fi şi rezultatele.

Diferenţa dintre valori şi principii

Multă lume confundă valorile cu principiile. Valorile nu sunt principii, iar principiile nu sunt valori.

Valorile ni le formăm singuri, după modul nostru de a privi lumea, aşa cum considerăm noi că ar trebui să fie. Un om poate avea adevărul ca valoare, iar altul – minciuna. Unul poate avea ca valoare banul, pe când celălalt – omenia.

Exemple de valori adevărate sunt: sinceritatea, respectul, curajul, modestia, fidelitatea, toleranţa, altruismul etc. Sunt unele persoane însă care îşi formează alte valori după care se ghidează în viaţă, şi pe care le respectă. Ei au ca valori banul, mitocănia (bădărănie, grosolănie, impolitețe mârlănie, mojicie), minciuna (unii devin de-a dreptul mitomani – au o tendinţă patologică de a minţi, devenind o boală), egoismul, nepăsarea, ignoranţa, indiferenţa şi multe altele, crezând că aşa trebuie să fie ca să le fie lor bine. Nu înţeleg însă că, alegându-şi asemenea valori, sau, mai bine zis, non – valori, îşi fac rău singuri.

În funcţie de valorile personale depinde comportamentul nostru şi, în final, caracterul. Tot în funcţie de valori ne alegem prietenii sau chiar partenerul de viaţă. Dacă tu ai ca valoare adevărul şi corectitudinea, nu îţi va plăcea niciodată compania unui mincinos. Sau dacă ai ca valoare loialitatea, nu poţi fi partener cu unul neloial.

Pe când valorile morale sunt personale, principiile sunt adevăruri generale, fundamentale şi incontestabile. Au existat “de când lumea” şi sunt adânc întipărite în conştiinţa umană. Unii le respectă, iar alţii nu. Exemple de principii ar fi: cinstea, demnitatea, înţelegerea, răbdarea, evoluţia, etc. Principiile şi-au dovedit valoarea de-a lungul timpului. Niciodată, un om care nu a respectat principiile nu a avut succes pe termen lung.

Un hoţ, un mincinos, un laş sau un om neloial poate ajunge, într-adevăr, sus, dar va cădea cu o viteză zdrobitoare. Numai respectând principiile poţi avea succes de durată.

Un sfert de oră din viaţa lui Manuel

Era o zi toridă de vară. Soarele îşi făcea de cap. Pe plajă, nisipul ardea sub picioare, şi toată lumea s-a retras la umbră, pe terase, să se răcorească cu o băutură rece.

La una din terase, o mamă îşi certa copilul că nu voia să mănânce. La masa de lângă, doi îndrăgostiţi se sorbeau din priviri. Alături, un domn citea liniştit ziarul, cu o bere rece în faţă. Dar liniştea îi fu tulburată de o voce de copil:

– Nenea, îmi dai şi mie un leu? zise Manuel, un copilaş de 7 ani, care fusese trimis la cerşit de părinţii care-l aşteptau la două străzi distanţă.

– Pleacă de-aici şi lasă-mă-n pace! îi zise domnul, supărat că-l întrerupse din citit.

Copilul îşi luă tălpăşiţa. Numai că, după cinci minute, un altul venise la aceeaşi masă:

– Nenea, dă-mi şi mie un leu!

– Du-te la maică-ta să-ţi dea, a zis, deja enervat, domnul.

– Hai, nenea, te rog! zise ţigănuşul, murdar, uitându-se lung în ochii omului.

– Te rog să pleci de-aici!N-am venit la terasă să-ţi dau ţie banii munciţi de mine. Vă ajută statul destul.

Dar ţigănuşul nu ascultă. Şi stătea, aşteptând să i se dea ceva. Pe deasupra, mai şi mirosea urât. Cine ştie de când nu mai făcuse baie.

 – Pleacă, mă, n-auzi? strigă omul, deja înfuriat.

Văzând că n-are cu cine, copilul plecă… la masa tinerilor îndrăgostiţi. Ca să scape de el, aceştia îi dădură un leu.

Ţigănuşul insistent îeşi de le terasă şi se întâlni cu Manuel, fratele mai mic.

 – Ai făcut ceva azi? îl întrebă.

 – Nimic, zise Manuel.

 – Să vezi ce-o să te bată tata dacă nu faci măcar de-un pachet de ţigări. Ţi-am spus să nu pleci de la masă până nu primeşti ceva.

 – Dar mie mi-e ruşine!

 – Mai bine mânci bătaie?

Manuel începu să tremure, când îşi aminti de ultima bătaie, de palmele şi şuturile încasate. Plecă mai departe. Ştia, cât era de mic, că nu e bine şi frumos să cerşeşti banii oamenilor care muncesc, doar ca părinţii tăi să aibă ce bea şi ce fuma. Se uită, din depărtare, la copilul certat de mama lui că nu vrea să mănânce. Ce n-ar da să fie şi el certat pentru aşa ceva….! De ce oare Dumnezeu nu i-a dat şi lui părinţi care să-l iubească? Copilul ăla habar n-are cât e de norocos. Începu apoi să viseze cu ochii deschişi, oare cum ar fi să aibă şi el o viaţă noormală, să-l întrebe cineva ce vrea să-i facă de mâncare, să aibă o mamă care să-l întrebe dacă s-a spălat pe dinţi, cum văzuse el într-o reclamă. El nici măcar periuţă n-avea… Ar fi preferat să stea la casa de copii, decât să fie obligat să cerşească, şi bătut dacă n-aduce bani. Fratele lui e altă fire. “De ce nu poţi şi tu să ai tupeu, mă?” îl întreba tatăl lui, printre palme. Poate, dacă ar fi fost la casa de copii, l-ar fi luat o familie să-l îngrijească, o familie care şi-ar fi dorit un copil.

“Nu-i nimic, o să treacă… îşi spunea el. Trebuie să mă gândesc că acum îmi e bine, că e cald. Ce frig am îndurat astă – iarnă… Dar poate la toamnă o să mă lase să merg la şcoală. O să fie mai bine…”

Şi se îndreptă, cu paşi timizi, spre o altă terasă.

Noi, prin faptul că dăm bani, încurajăm cerşetoria. Încurajăm anumite persoane să facă copii, doar pentru a-i trimite la cerşit. Îi ţin flămânzi şi murdari, şi nu le oferă educaţie. Părinţii respectivi primesc bani şi ajutoare de la stat lunar… tot din banii noştri. Nu le mai daţi bani, dacă vreţi să nu-i mai vedeţi în stradă!

 

 

 

 

Încă mai cred în biruinţa binelui

În lume există nişte legi şi reguli nescrise, pe care, dacă le încalci, cu siguranţă vei plăti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu.

“Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii” spunea Marin Preda. Ei bine, eu cred în viaţa eternă a sufletului, şi cred că ticăloşia se plăteşte. Şi nu numai după moarte, ci şi aici, pe pământ.

Chiar dacă ticăloşii nu sunt pedepsiţi de lege şi scapă ca prin urechile acului, cu siguranţă sufletul lor nu e liniştit, chiar dacă ceea ce noi numim “conştiinţă”, lor le este cu totul străin.

Cu toţii mai facem greşeli, este omeneşte. Până şi zeii din Olimp au păcătuit. Important este să ne dăm seama de ele, să le recunoaştem şi, dacă nu e prea mult, să le regretăm şi să nu le mai repetăm. Dar când greşeşti, şi e evident că greşeşti, ţi-o spun milioane de oameni, iar tu continui să te adânceşti în greşeală, deja aici e ori prostie, ori ticăloşie, ori nebunie, ori toate la un loc.

Eu cred în Dumnezeu şi în puterea Lui de a îndrepta lucrurile şi greşelile oamenilor. Cred că El e corect şi cred în corectitudine. Şi sper să se facă dreptate…