Da’ ce, alţii sunt mai buni? Toţi sunt la fel!

– Nu te-am văzut de-un car de ani!

– Da… au trecut vreo 8 ani ani… Ce mult mă bucur că te văd! De când te-ai măritat, nu prea ne-am mai întâlnit, zise Amalia, încercând să-şi ascundă mirarea de pe chip când o văzu pe vechea ei prietenă, care parcă îmbătrânise prea mult. Ridurile erau atât de pronunţate, iar ochii nu mai aveau acea strălucire pecare ea o ştia.

– Şi când te gândeşti că eram cele mai bune prietene… Dar viaţa îţi oferă surprize. Mai mult sau mai puţin plăcute.

– Spune-mi: ce-ţi fac copiii? Cred că sunt mari acum. Şi ce-ţi face soţul? Cred că pe Traian de la banchet, din liceu nu l-am văzut. Păreaţi aşa fericiţi!

– Lucrurile s-au schimbat între timp. Recent am divorţat, suspină Ana, uitându-se în ochii plini de uimire ai prietenei, şi rugând-o din priviri să tacă şi să o lase să-şi spună povestea. Totul a fost bine şi frumos la început. Ne-am căsătorit nu cu mult după ce am terminat liceul, iar eu am rămas însărcinată cu primul copil, Andrei. De atunci a început coșmarul… A început să-și arate adevărata față, știind că acum nu am ce să fac. Bețiile lui nu se mai terminau, apoi a început să mă și lovească. Andrei a avut o copilărie groaznică. A văzut certuri, țipete și bătăi. Apoi a îndrăznit chiar să lovească și copilul. Am vrut să divorțez atunci, dar toată lumea îmi spunea: “Da’ ce, crezi că alții sunt mai buni? Toți sunt la fel!” Am ajuns să cred și eu asta. Anii au trecut, iar copilul a crescut și m-a rugat chiar el să divorțez de tatăl lui. Însă am rămas însărcinată a doua oară. Și am mai stat cu el până când fetița, care împlinise 2 ani, a spart din greșeală o vază, iar el i-a dat o palmă. Atunci am zis că e destul, s-a umplut paharul. Acum, eu, Andrei și Ioana suntem fericiți și liniștiți. Și sunt convinsă că, da, sunt și alții mai buni. Deocamdată nu mă gândesc la o altă căsnicie, mă bucur doar că am scăpat de un om care făcea din viața noastră un calvar.

 “Da’ ce, alţii sunt mai buni? Toţi sunt la fel!” spun astăzi unii români care au fost furați, mințiți și jigniți tocmai de alesul lor. Ei bine, aici și acum nu e vorba de alții, e vorba doar de el, de cel în care am avut încredere, dar care, ajuns la putere, și-a arătat colții. De noi depinde liniștea și fericirea pe care mâine o putem avea. Și da, alții chiar pot fii mai buni. Dacă am greșit când am ales atunci, poate data viitoare vom fi mai atenți. Până atunci, trebuie doar să mergem duminică să divorțăm de Tiran.

Lovitură de stat???

Am tot auzit în ultima vreme, din toate părţile, inclusiv de la oameni care au cât de cât cultură generală, că la noi în ţară ar fi vorba de o lovitură de stat. Dacă tot nu cunoşteau termenul, cel mai simplu ar fi fost să caute pe google, şi vedeau ce înseamnă, de fapt, lovitură de stat, şi că nu are absolut nici o legătură cu ce se întâmplă la noi.

Lovitură de stat se numește o răsturnare bruscă și  a puterii legitime a unui stat, prin violarea constituţiei, impusă prin surpriză de o minoritate, de obicei militară, folosind forța.

Atunci, care e legătura??????

Constituţia a fost respectată, nu e vorba de minoritate, ci de majoritatea parlamentară care ne reprezintă pe noi, nu a fost vorba de absolut nici o acţiune militară şi nu s-a folosit forţa sub nici o formă.

 

Nu pleca!

Razele soarelui care pătrundeau prin geamul camerei îl făcură să se trezească. Părea o dimineaţă ca oricare alta. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când îşi aminti că nu e aşa. Atunci, Răducu o zbughi pe uşă, fugind în camera mamei sale, care încă dormea. O strânse în braţe cât putu el de tare şi începu să plângă în hohote. Până acum a reuşit să se abţină, doar era băiat mare acum. În plus,  ştia care era situaţia şi nu voia ca mama lui să sufere şi mai tare.

– Ce e, Răducu? Ce-i cu tine? Îl întrebă mama, încercând să se dezmeticească.

– Nu vreau să pleci şi tu. Te rog, nu pleca! spuse copilul printre suspine.

 – Tu ştii că eu nu vreau să plec. Nici tatăl tău nu a vrut, dar n-avem încotro.

 – Mai bine stăteam în chirie, sau cu bunica. Nu trebuia să luaţi bani din bancă.

 – Nu fii ridicol, Răducu! Cum să stăm patru persoane în garsoniera bunicii? Cât despre chirie, ştii prea bine că tot acolo era. Vezi şi tu cât de mari sunt chiriile. Tot  salariul meu se ducea acolo, şi tot nu ne-am fi descurcat aici, în ţară.

 – Dar cum de ăia din alte ţări pot sta acolo? De ce la noi oamenii trebuie să plece?

 – Ţi-am explicat de-o mie de ori. La noi, salariile sunt foarte mici, taxele sunt mari, iar preţurile sunt ca în alte ţări, unde oamenii câştigă de 10 ori mai mult. Hai, că n-o să fie aşa de rău. Doar ştii că vom veni peste un an. Să sperăm că atunci va fi mai bine.

– Parcă vorbeşti de o lună. Un an e foarte mult. Ce mă fac fără tine atâta timp?

 – Va fi bine. Vei sta cu bunica. Doar ştii că dacă nu erai în clasa a VIII-a, te luam cu mine. Dar vrem să termini aici generala. Ar fi foarte greu acolo pentru tine. Cu cine să fi stat până veneam noi, seara, de la lucru? Noroc cu bunica, că de n-aveam pe nimeni, ce ne făceam?

Copilul izbucni iar în plâns. Ar fi făcut orice ca ai lui să nu fi plecat. Ar fi mers şi el la lucru.

 – Hai, că trebuie să-mi fac bagajele. Autocarul e peste trei ore, zise mama cu un nod în gât.

 La autogară, autocarul deja ajunse. Răducu şi-a promis că n-o să mai plângă. Îi era ruşine de scăparea de azi – dimineaţă. O ajută pe mama lui să-şi aşeze bagajele, apoi o îmbrăţişă. Simţi cum pe umăr, tricoul i se uda de la lacrimile fierbinţi ale mamei. O vedea acum, ca prin vis, cum urcă în autocar. Nu îi venea să creadă că n-o va vedea un an de zile. Trecuse un an jumate de când nu şi-a îmbrăţişat tatăl. Îl vedea doar pe net. Şi ar fi avut atâta nevoie de el uneori…

“Eu nu-mi voi lăsa niciodată copilul, când voi fi mare, orice-ar fi. Voi lupta pentru el aici, în ţara în care m-am născut. Eu sunt sigur că şi noi putem trăi la fel de bine ca şi spaniolii, italienii şi mulţi alţii, în ţara noastră. Ceva nu e bine acum. Ceva trebuie să se schimbe”,  îşi spuse el, cu dinţii încleştaţi, fără să-şi dea seama de durerea pricinuită de pumnii pe care-i strângea prea tare.

Adevărata faţă

Atunci când cunoşti o persoană, îţi faci o anumită părere, fie ea bună sau rea. Însă, de cele mai multe ori, ne dăm seama de adevărata faţă a cuiva numai după ce petrecem o anumită perioadă de timp în compania lui/ei.

Iar ca să-i vezi “colţii” cuiva (dacă îi are) trebuie doar să fii atent la micile detalii şi să le acorzi importanţă.

Oamenii, când sunt puşi sub presiune, sau în situaţii de criză, se demască.

Acum, aş putea spune că e o astfel de situaţie la noi în ţară. Şi e foarte uşor să ne dăm seama de caracterul celor de lângă noi. Putem vedea dacă sunt de partea minciunii şi a hoţiei sau de partea dreptăţii.

E ciudat cum unii, chiar dacă le pui adevărul sub nas, scris negru pe alb, neagă.

Dacă tu susţii şi îţi place un om despre care sunt dovezi clare că este un mincinos, un hoţ şi un ticălos, nu pot decât să trag o singură concluzie: că şi tu eşti la fel.

Oricum, eu una cred în puterea binelui şi în triumful acestuia. Şi cred că noi, românii, vom renaşte din cenuşă, ca pasărea Phoenix.

Când această pasăre mitică simte că i se apropie sfârşitul,  își face un cuib din plante aromatice și tămâie, apoi dă foc cuibului,  arzând odată cu el, iar din cenușa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îi îngroapă cenuşa celeilalte.

 

Să ne ferească Dumnezeu de spitalele din România!

Mergând azi la alimentara din colţul blocului, o aud vorbind, în faţa mea, la casă, pe caseriţă, care îmi este prietenă (mămică şi ea) cu un bătrân care tocmai îşi cumpărase o pâine şi o plătea cu bani mărunţi, de 1o bani:

  – Grele zile a ajuns poporul ăsta. Nu ştiu cu ce a păcătuit atât, de i-a dat Dumnezeu un criminal la bord, zice bătrânul. Am muncit toată viaţa ca acuma s-ajung să număr fiecare felie de pâine şi să mă uit în vitrină la o bucată de carne pe care nu mi-o pot permite.

 – Da… Dar să ne ferească Dumnezeu să mai ajungem şi-n spitale. Asta dacă încăpem acolo. Ieri am ieşit cu copilul din spital, şi a trebuit să dorm în pătuţ cu copilul, stând în şezut, că nu mai erau locuri. Şi am avut noroc încă, că pe mulţi nici nu i-a internat. Iar Băsescu afirmă că avem cu 100.000 de paturi în plus în spitale. Eu am auzit că 130.000 sunt de tot. Pe lângă că a închis atâtea spitale, acum unde vrea să ajungem? Ar putea la fel de bine să spună că sunt prea mulţi români, şi ar trebui desfiinţaţi din ei.

Mi-a venit rândul la casă. Eu, fiind mai în urmă cu ştirile, am întrebat-o dacă chiar e adevărat şi dacă preşedintele suspendat chiar a declarat asta. Mi-a confirmat.

Fiindcă sunt Toma Necredinciosul, am intrat pe net, cum am ajuns acasă. Şi nu mică mi-a fost uimirea când am văzut că el chiar a afirmat asta. Eu, care am trecut cu copilul prin spital, ştiu ce e acolo.

Cei care-l susţin pe Băsescu, ar trebui să se mai gândească. Şi ei, la rândul lor, ar putea fi puşi în situaţia de a ajunge în spital. Asta dacă vor fi locuri.

Închei cu vorba caseriţei, rugându-mă “Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de spitalele din România!”

Ziua de salariu

O zi însorită, prea mult aşteptată… Privind prin geamul biroului ei, gândurile i-au luat-o razna, uitând de mormanul de hârtii care o aşteptau. Vocea şefului ei, care venise să-i aducă salariul, o trezi însă la realitate. O realitate fericită, pentru că aflase că, datorită faptului că în ultimele luni s-a dovedit a fi o angajată – model, a primit o mărire de salariu.

Îşi strânse repede lucrurile, zicându-şi că va veni mai repede a doua zi şi va face ce şi-a propus azi. Se grăbea să ajungă la timp, înainte de ora închiderii, să poată plăti gazul, curentul şi apa. Porni cu paşi mici şi grăbiţi, şi un zâmbet îi apăru dintr-odată în colţul gurii. Ghemotocul din pântecele ei tocmai o lovise, în joacă, iar ea observase forma perfectă a picioruşului de om care parcă nu mai avea răbdare să stea acolo încă două luni de zile.

Bine că şi-a luat facturile cu ea de dimineaţă. Trecu, pe rând, să-şi plătească taxele, lăsând acolo mai bine de jumătate din salariu. Trecând apoi, în drum spre casă, pe lângă cabinetul dentistului, îşi aminti de măseaua care o supăra de ceva vreme şi, dacă tot i se mărirse salariul, se gândi să intre să-şi facă o programare.

Acasă, soţul ei ajunse de vreo jumătate de oră. Intrând pe uşă, se îmbrăţişară, apoi s-au pus la masă. El gătise ceva rapid şi uşor.

– Am fost şi am plătit taxele. Spuse ea, în timp ce se ridica să ia sarea. Mai mult de jumătate de salariu am lăsat acolo. Şi gunoiul încă nu l-am plătit.

– Am trecut şi eu azi pe la bancă, zise soţul. Am achitat rata pe apartament, apoi am făcut plinul de benzină şi, după ce-am trecut şi pe la supermarket să iau lista de cumpărături lăsată de tine pe masă, am rămas fără nici un ban. Un salariu muncit într-o lună s-a dus într-o zi… Nu mi se pare normal.

– Aşadar, nici luna asta nu vom putea lua pătuţul pentru bebe. Ne mai trebuie bani şi de trăit.

– Poate luna viitoare. Dar să nu uităm să punem deoparte bani pentru naştere. Ştii doar ce-a zis vară-ta. Sub 200 de euro n-avem ce căuta la spital. Asta în cazul în care nu va trebui să-ţi facă cezariană.

Tăcură amândoi. O linişte apăsătoare, în care gândurile îşi făceau de cap. Cum se vor descurca cu un copil, dacă abia se descurcă în doi? Au auzit şi ei câţi bani trebuie să scoţi în plus, în fiecare lună, atunci când vine pe lume un copil. Indemnizaţia de maternitate va fi mai mică decât salariul ei de acum. Va veni şi iarna, iar căldura va fi mult mai scumpă. În ultima vreme nu şi-au permis să meargă niciunde, şi tot nu şi-au putut pune niciun ban deoparte pentru naştere. Ce vor face? Împrumuturi nu mai pot lua, după ce şi-au luat apartamentul. Oricum au datorii pe 25 de ani. El se gândea să plece dincolo să lucreze, dar nu-l lăsa inima. Cum să nu-şi vadă copilul la naştere? Cum să nu facă parte din viaţa lui, în primii ani de zile?

Cam aşa e o zi de salariu din viaţa unor români obişnuiţi. Până când?

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea a III – a)

“Salată de boeuf”, “maioneză“, “antricot” – cuvinte din domeniul culinar pe care le folosim adesea, şi a căror provenienţă şi istorioară sunt foarte interesante, fascinante şi, în acelaşi timp, chiar amuzante.

„În meniuri apare adesea la unele feluri de mâncare şi cuvântul boeuf (am găsit boeuf bourgunion, boeuf braise) care înseamnă <<carne de vită>>, nu de bou aşa cum ar traduce cineva care nu ştie că, deşi în franceză există cuvântul vache <<vacă>>, care provine de la latinescul vacca, în măcelăriicarnea de vacă şi de bou (taur) se vinde sub numele de viande de boeuf”.[1]

De la Marius Sala aflăm că acest cuvânt, boeuf, vine tot din franceză şi în varianta bif: biftec, care înseamnă “felie de carne de vacă friptă la grătar sau în tigaie”. Mai avem şi cuvântul rosbif, „muşchi de vacă, foarte puţin fript, cproape crud la mijloc”, termen care vine de la francezul rosbif, sau, mai este şi varianta englezească roast beef (roast – fript + beef – bou, vacă).

Salata de boeuf este un fel de mâncare tradiţională românească, în general, servită la toate ocaziile festive. Este o combinaţie de carne de vită tocata fin,  legume şi rădăcinoase, la care se adaugă maioneză şi legume murate. (…). Numele poate sugera o influenţă culinară franceză, deoarece boeuf este un cuvânt francez pentru carnea de vită…”[2]

Tot Marius Sala ne spune despre alte două cuvinte din limba română, care au fost luate din franceză: antricot şi cotlet, care provin din cuvintele entrecôte şi côtelette, ambele conţinând cuvântul côte „coastă”. Aşadar, cuvântul entrecôte se traduce prin entre „între” şi côte „coastă”, adică „între coaste”, în DEX cuvântul antricot fiind glosat „carne provenită din regiunea intercostală; prin extensie, friptură din această carne, cotlet”. După DEX, antricot şi cotlet sunt sinonime. Francezul côtelette este un diminutiv al lui côte, şi a dat în română cotlet, „sortiment de carne, împreună cu osul, tăiată din partea superioară; antricot”.

Wikipedia susţine că reţeta maionezei a fost adusă în Franţa din oraşul Mahon, din insula Menorca, după victoria obţinută de francezi asupra englezilor, în 1756. Conform acestei istorii, sosul era numit originar „salsa mahonesa” (aşa cum i se spune şi astăzi în Menorca), devenind abia apoi maioneză, popularizată fiind de francezi.

Numele ei provine din cuvântul manier – a amesteca, este legat cu oraşul Mahon, capitală la Menorca, sau – s-a preluat din numele oraşului francez Bayonne, şi de aici – sauce bayonnaise, însă cea mai probabilă teorie spune că numele maioneză provine din cuvânt: moyenu care în limba franceză veche însemnă «galbenuş».

Sosul şi-ar fi putut căpăta numele după Carol de Lorena, duce of Mayenne, pentru că a pierdut timpul înainte de bătălia de la Arques, în care a fost înfrânt, mâncându-şi pe îndelete puiul cu acest sos rece.

După Oxford English Dictionary, cuvântul maioneză şi-a făcut debutul în limba engleză abia în anul 1841.



[1] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 83.

[2] Salată de boeuf, http://en.wikipedia.org/wiki/Salat%C4%83_de_boeuf

Tu de partea cui eşti?

De mici copii am învăţat, de la părinţi, din basme sau de la şcoală, ce este bine şi ce este rău. Ştim prea bine că minciuna, hoţia, ticăloşia şi multe altele nu pot fi sub nici o formă încadrate sub mantia binelui. Însă, uneori, unele persoane îşi cresc copiii, învăţându-i greşit despre valori  şi virtuţi morale. După ei, eşti fraier dacă poţi să furi şi nu o faci, eşti prost dacă munceşti şi nu tragi chiulu’ (de parcă ţi-ar ridica cineva statuie), eşti tâmpit dacă eşti fidel etc.

În subconştient, ştim cu siguranţă să facem diferenţa dintre bine şi rău, dar de multe ori ne încăpăţânăm, crezând că, dacă susţinem golanii (că sigur au ceva bun şi ei), odată poate va fi bine, ne vor ajuta şi vor fi de partea noastră când ne va fi greu.

Ei bine, niciodată nu va fi aşa. Un nemernic va rămâne nemernic, indiferent cât de bun prieten i-ai fi şi oricât de mult l-ai ajutat. Şi, când nu mai are nevoie de tine, nu numai că îţi întoarce spatele, dar îţi mai dă şi un şut în fund.

Întotdeauna, dacă ţii partea răului, de rău vei avea parte.

Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, adică libertatea de a alege între posibilitățile care ni de oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor noastre greșite.

Noi, românii, ne plângem, în general, că nu ne e bine. Şi, într-adevăr, nu ne e, dacă stăm să ne gândim cum am putea s-o ducem, la ce ţară bogată avem. Un român normal, din salariu, abia-şi poate plăti taxele şi hrana pe o lună. Doamne fereşte de vreo problemă de sănătate…! Dar oare de ce nu e bine? De ce nu avem şi noi salarii de mii de euro, spitale dotate şi  profesori instruiţi? De ce ne pleacă elitele în străinătate? De ce se închid spitale şi şcoli? Oare nu noi am greşit când ne-am ales conducătorii?

Şi, dacă noi am greşit, nu e normal să ne îndreptăm greşeala?

Şniţele pe stil italian cu cartofi cu şuncă la cuptor

Cei care gătesc zilnic sau aproape zilnic, sunt familiarizaţi cu întrebarea: “Oare ce să mai fac azi de mâncare?” Şi, pentru că nu ne  adresăm întrebarea doar nouă, ci şi persoanelor cu care ne întâlnim, mai aflăm şi noi reţete mai puţin cunoscute, dar delicioase. Aşa se face că am aflat o reţetă nouă (cel puţin pentru mine) de la o tipă care, la rândul ei o ştie de la soacra sa, care este italiancă.

Aveţi nevoie de:

  • carne pentru şniţel
  • 2, 3 ouă
  • pătrunjel tocat
  • 4 căţei de usturoi
  • o bucată de parmezan dat pe răzătoare (cam 50 g)
  • 8 cartofi
  • şuncă crudă
  • ulei (de măsline la cartofi)
  • puţin unt
  • sare
  • piper

Carnea se bate bine, apoi se sărează şi se pune în compoziţia de ouă bătute cu pătrunjelul, usturoiul mărunţit şi parmezanul dat pe răzătoare. Se poate adăuga piper, opţional.

Se lasă să stea timp de 30 de minute, o oră, după care se dă prin pesmet, pe fiecare parte.

Eu am făcut o parte din şniţele, şi cu făină: le-am dat prin făină pe ambele părţi, apoi le-am dat din nou prin combinaţia de mai sus.

Se prăjesc apoi în ulei pe fiecare parte.

Cartofii i-am tăiat în sferturi mari şi i-am fiert în apă cu sare cam 15 minute.

Apoi i-am aşezat în tavă, i-am sărat şi piperat, am pus ulei de măsline, puţin unt şi deasupra am pus şuncă crudă. I-am pus apoi în cuptorul preîncălzit la temperatură înaltă, până au început să prindă o crustă aurie.

Am servit cu salată de roşii şi castraveţi, şi tuturor ne-a plăcut la nebunie.

Poftă bună! 🙂

Dacă ne-am vedea fiecare de treabă…

Sunt unii care altceva n-au de făcut decât să-şi bage nasul în intimitatea altora şi să-şi dea cu părerea, chiar dacă nu cunosc foarte bine situaţia. Şi, în general, persoanele respective sunt de gen feminin.

Românii, în ultimii ani, parcă au luat-o razna urât de tot cu privitul în patul altuia. Sunt realmente în extaz când află că vreunul şi-a luat amantă sau că altul divorţează, şi se distrează de minune uitându-se la ştirile de la ora 5, să vadă ce necazuri li s-au mai întâmplat altora. Probabil îşi hrănesc fericirea atunci când văd că sunt alţii şi mai năpăstuiţi de soartă.

Probabil o fi şi asta o strategie, mă gândesc, de a distrage atenţia de la viaţa “minunată” pe care o duce fiecare român. Poate dacă vede ce pune pe masă Columbeanu, îi trece şi lui foamea, mai ştii?

Oricum, altfel ar merge treaba dacă fiecare şi-ar vedea de ale lui şi, în loc să bârfească pe la colţuri, să încerce să-şi vadă de propriile responsabilităţi. Dar, aşa cum la şcoală, într-o clasă, cinci îşi făceau tema, zece copiau de la ei, iar restul nu se stresa nici măcar să copieze, exact aşa sunt acele persoane şi când devin adulţi; nu-şi fac datoria nici la serviciu, nici acasă, şi-apoi se miră de ce n-au ei noroc în viaţă.

Dacă în loc să ne intereseze viaţa vedetelor, ne-ar interesa să-i luăm la răspundere pe cei care ne conduc prost, poate am mai avea o scăpare…