Supărarea – cum să scăpăm de ea

Cu toţii avem momente în care suntem supăraţi, nervoşi sau iritaţi, fie din cauza unei persoane, fie din cauza unei situaţii, eveniment, etc. Sunt unele persoane care “ţin supărare”, adică prind ură pe cineva şi o alimentează cu gânduri negative în permanenţă. Însă astfel de persoane nu ştiu că de fapt îşi fac rău cu mâna lor. De ce? Pentru că un om care nu gândeşte pozitiv nu poate fi fericit. Aşa cum dacă zâmbeşti, zâmbetul ţi se întoarce, tot astfel se întorc şi energiile negative pe care le răspândeşti în jurul tău, ca un bumerang.

E foarte dificil uneori să îţi stăpâneşti furia sau supărarea, însă, dacă îţi doreşti, prin exerciţiu, se poate. Cel mai bine e, dacă e posibil, să evitaţi contactul cu cei care vă crează o stare de disconfort şi vă tulbură starea de linişte şi de bine. Dacă nu se poate, şi e inevitabil să staţi în preajma lor, este de preferat să-i ignoraţi, pe cât posibil.

Se spune că dacă ai anumite aşteptări de la cineva, indiferent că e partenerul de viaţă, prieten sau angajat, supărarea poate interveni atunci când acea persoană încalcă acele aşteptări. Cea mai bună metodă este comunicarea. Dar, dacă vezi că nu ai cu cine, mai bine rupi acea relaţie, deoarece starea ta de supărare va creşte mereu.

Se mai spune că dependenţa de o anumită persoană duce la aşteptări, la supărare, la frică şi, mai apoi la depresie şi despărţire. De aceea e bine să nu fii dependent, cât se poate, de nimeni, nici măcar de soţ/soţie.

Aş mai spune că o soluţie de a-ţi alunga gândurile rele şi să te descarci de energiile negative acumulate ar fi să faci ce-ţi place. Fă o listă cu toate lucrurile care-ţi plac şi încearcă să-ţi faci timp pentru ele. Ar fi bine să găseşti un sport care-ţi place şi, măcar de trei ori pe săptămână să-l practici. Se ştie că mişcarea face bine la psihic.

De exemplu, mie-mi place şi mă relaxează:

  • să-mi beau cafeaua, dimineaţa
  • să mă uit la un film
  • să joc ţurcă sau să alerg în parc
  • să scriu
  • să mă joc cu copiii mei
  • să ies cu soţul în oraş
  • uneori să gătesc (doar când nu mă stresează copiii şi nu sunt presată de timp

Aşa că, pe lângă activităţile zilnice pe care trebuie să le fac, cum ar fi curăţenia, gătitul, îngrijirea copiilor, etc. îmi fac timp şi pentru micile mele plăceri. Iar dacă trece o săptămână şi eu nu am făcut nimic din ce-mi place, încep să devin nemulţumită, supărată sau nervoasă. Dar nu prea se întâmplă să treacă atât. 🙂

 

Câteva citate despre viaţă

Am văzut azi – dimineaţă nişte citate care mi-au plăcut enorm şi pe care, dacă le-am putea accepta şi înţelege, poate că lucrurile ar sta altfel.

1. Tot ceea ce suntem este rezultatul a tot ceea ce am gândit. (Buddha)

Eu aş mai adăuga că este şi rezultatul alegerilor făcute. Tocmai de aceea, nu trebuie să le plângem de milă celor care sunt trecuţi de vârsta a doua şi se plâng că au o viaţă de rahat.  Indiferent că e vorba despre o femeie care se plânge de soţul ei că e beţiv sau de un bărbat ce se plânge că nu are de lucru. Când faci o alegere, indiferent care ar fi ea, trebuie să te gândeşti şi la consecinţe şi să te aştepţi să vină, nu să te mire.

2. Dacă continui să faci ceea ce faci, vei continua să primeşti ceea ce primeşti. (John M. Capozzi)

Citatul ăsta nu mai are nevoie de nici un comentariu. 🙂

3. Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja. (Sf. Augustin)

Dacă nu ştii să te bucuri de momentele din zi care te pot face fericit şi mereu aştepţi potul cel mare (să-l găseşti pe Făt – Frumos, să câştigi la loto, etc.), trece viaţa pe lângă tine degeaba. Trebuie să învăţăm să ne bucurăm de cafeaua de dimineaţă, de un zâmbet sau de o plimbare în are liber; să ştim să apreciem şi să preţuim ceea ce avem.

 

Mâncare sau piure de lobodă

Dacă mergeţi prin piaţă şi vedeţi lobodă, nu ezitaţi să cumpăraţi, pentru că e sănătate curată, pe lângă faptul că are un gust foarte bun. Se pot face mâncăruri delicioase, atât pentru cei mari, cât şi pentru copii.

Loboda este o plantă destul de rar folosită în bucătărie, cu toate că are multe proprietăţi şi vitamine. Este bogată în vitamina C, chiar mai bogată decât kiwi şi lămâia. Conţine glucide, celuloză, proteine, substanţe minerale, acidul oxalic liber, pigmenti clorofilieni şi carotenoizi.

Are acţiune diuretică, curăţă sângele, remineralizează şi vitaminizează organismul, e emolientă şi calmantă.

Ingrediente:

  • aprox. 1 kg de frunze de lobodă
  • o ceapă
  • 2 linguri de făină
  • ulei
  • 200 g smântână
  • 20 g unt
  • mărar
  • sare
  • piper
  • vegeta

Se spală frunzele una câte una şi, dacă au codiţe, se rup. Se pun apoi la opărit în apă cu sare şi vegeta şi se lasă să fiarbă cam 10 minute.

Se strecoară şi se toacă mărunt frunzele, lăsând puţină apă separat.

În altă oală se pune ceapa la călit în ulei, şi, după ce devine sticloasă, se adaugă două linguri de făină, amestecându-se rapid.

Pont: găsiți acum oale și tigăi la reducere AICI.

Se pune apoi apa rămasă de pe lobodă, loboda tocată şi se mai lasă puţin la fiert, cam 10 minute.

Într-un bol se pune untul şi se bate cu smântână, sare şi piper.

Compoziţia se toarnă în oală, amestecând încontinuu.

Se mai lasă să fiarbă aşa cam 5 minute, se adaugă mărarul tocat, sare şi piper dacă mai trebuie şi… Poftă bună!

Se poate servi cu ochiuri de ouă sau cu orice tip de carne. Noi am preferat cotletul de porc cu os şi şoric. A fost delicios. 🙂

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea a II – a)

Caramel, omletă sau escalop… cuvinte de care ne lovim aproape zilnic. Eu una cred că e important şi interesant să aflăm de unde provin, fiecare cuvânt având istorioara lui. E chiar util, aş putea spune, dacă mergem într-un restaurant şi vedem scris “peşte à la meunière” să ştim ce e de fapt şi cum e gătit.

Termenul caramel este împrumutat din franceză, de la caramel, care vine de la cuvântul spaniol caramelo, care a fost împrumutat, la rândul său, de la portughezul caramelo “ţurţure de gheaţă”. La originea cuvântului stă latinescul calamellus, diminutiv al lui calamus  „trestie”(denumirea vine de la materialul dulce cu care se făcea caramelul, la fel ca trestia de zahăr).

Marius Sala ne mai spune despre alt cuvânt românesc care are etimologie franceză: omletă. Acesta vine de la franţuzescul omlette. Românii mâncau ouă bătute prăjite cu mult înainte de a împrumuta acest cuvânt, dovada fiind sinonimele, unele foarte vechi, precum papară, atestat în Letopiseţul lui N. Costin. În franceză, cuvântul omlette vine, prin diverse schimbări fonetice, de la vechiul franţuzesc lemelle, care a devenit lamelle, cu sensul de lamă foarte fină, iar de aici vine şi omlette, sub influenţa cuvântului latinesc ovum, care a devenit în franceză oeuf. Sensul dobândit de cuvântul omlette se datorează comparării omletei cu o lamă, din cauza formei sale plate.

Tot din franceză vine şi cuvântul meunière, despre care ne vorbeşte Ana Maria Gal că este un mod de preparare a peştelui: peşte întreg, fileuri sau bucăţi de peşte date prin făină şi prăjite în unt. În română, la fel ca în franceză, alături de cuvânt se adaugă şi prepoziţia à la.

Termenul escalop vine de la francezul esccalope, şi este descris în dicţionarul explicativ al Anei Maria Gal ca fiind o tranşă subţire, ovală, de viţel, mânzat sau de porc. Termenul corespondent se aplică în limba franceză şi la tranşe din piept de curcan sau bucăţi regulate tăiate de peşte (somon) sau din carne de homar. În română, escalop este sinonim cu şniţel, însă natur, nu pane. „Pe lista de bucate, pentru limba engleză este recomandat a se utiliza escalope, pentru a se evita orice confuzie, denumirile americane fiind derutante: scallop însemnând mai întâi scoică Sf.Iacob, respectiv carnea acesteia utilizată în diferite preparte…”[1]

 



[1]Gal, Ana Maria, Alimente şi preparate culinaredin bucătăria românească şi internaţională, Dicţionar explicativ român-englez-german-francez-italian, Editura ALLFA, Bucureşti, 2007, p. 186.

[2] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 83.

Câteva cuvinte despre prietenie

Poate că poezia spusă de fiică-mea la serbare m-a făcut să tot merg zilele astea cu gândul la prietenie şi la ce înseamnă “a fi prieten” în adevăratul sens al cuvântului.

O să vă scriu şi poezioara, care pe mine m-a impresionat, chiar dacă e atât de simplă şi pentru copii. După mine, ilustrează exact definiţia prietenului:

“Un prieten bun, mereu,

ţi-e alăturea la greu.

Un prieten, ţine minte:

nu te fură, nu te minte

Şi te sprijină ades

fără nici un interes

Dar să fii şi tu la fel.

Nu te folosi de el.”

Circulă mai nou pe facebook şi mail un fel de mesaj despre prietenie, care spune:

“Un simplu amic vine la tine si se poartă ca un invitat,
Un prieten adevărat îţi deschide frigiderul şi se serveşte.
Un simplu amic nu te-a văzut niciodată plângând,
Un prieten adevărat are umerii uzi de lacrimile tale.
Un simplu amic nu cunoaşte prenumele părinţilor tăi,
Un prieten adevărat are numerele lor de telefon.
Un simplu amic aduce o sticlă de vin la petrecerile tale,
Un prieten adevarat vine sa te ajute sa găteşti şi rămâne până mai târziu pentru a te ajuta sî faci curat.
Un simplu amic se supără când suni după ce s-a dus să se culce,
Un prieten adevărat te întreabă pentru ce ţi-a luat atâta timp să-l suni.
Un simplu amic se gândeste că prietenia s-a sfârsit când v-aţi certat,
Un prieten adevarat te sună şi după o bătaie.
Un simplu amic aşteaptă ca tu să fii mereu acolo pentru el,
Un prieten adevărat aşteaptă să fie acolo mereu pentru tine.”

Există adevăr şi aici…

Eu aş completa însă cu:

Un amic te sună întotdeauna când are ceva important de spus,

Un prieten adevărat te sună fără motiv, doar să vadă ce mai faci.

Până de curând, nu prea ştiam cum e să ai o prietenă lângă tine. Eram cu ideea că femeile nu pot fi prietene adevărate, din cauză că sunt invidioase, şi sunt prietene cu tine doar dacă aveţi preocupări comune sau dacă are vreun interes. De când am întâlit-o pe Cristina, am văzut însă că e chiar posibilă şi prietenia adevărată dintre două femei. 🙂

 

Tocăniţă din pulpă de porc cu bere

Ingrediente:

  • cam 800 g pulpă de porc
  • o ceapă
  • jumătate de ardei gras
  • un sfert de ţelină
  • 300 ml bere
  • o lingură mare de untură
  • 2 linguriţe de boia
  • o bucăţică de slănină (în cazul în care pulpa nu este cu grăsime)
  • o bucată de cârnaţ
  • pătrunjel verde
  • sare
  • piper

Se toacă ceapa mărunt şi se pune la călit în untură. Când devine sticloasă, se adaugă boiaua, se mai lasă câteva secunde, apoi se adaugă ardeiul şi ţelina, tocate foarte mărunt.

După ce s-au călit puţin, se pune şi carnea, tăiată cubuleţe. Se lasă cam 10 minute, după care se pune berea şi se acoperă, lăsând-o să fiarbă cam 15 minute.

Am pus apoi slăninuţa, tăiată cubuleţe şi cârnaţul, tăiat feliuţe, am mai lăsat-o la fiert încă 30 de minute.

Împrumuturi din domeniul culinar, luate din franceză (partea I)

Auzim zilnic cuvinte legate de mâncare, cum ar fi aperitiv, antreu, pane etc., şi nu ştim de unde vin şi ce istorioară interesantă are fiecare cuvânt în spate.

Limba română a fost şi este „ospitalieră” în ceea ce priveşte împrumutul lexical din gastronomie, din limbile cu care a intrat în contact.

Din franceză am împrumutat termenul românizat meniu, care vine de la menu, antreu, care vine de la franţuzescul entrée, precum şi desert, care vine de la dessert.

Despre francezul menu, de unde se trage cuvântul românesc meniu, aflăm de la Marius Sala că este un cuvânt moştenit de la latinescul minutus, „adică <<cu volum mic>>, de aici venind acea <<listă detaliată, mărunţită a felurilor de mâncare>>, un meniu (am folosit mărunţită fiindcă lui menu din franceză îi corespunde în română mărunt<lat. minutus).”[1]

Marius Sala pune problema cuvintelor antreu şi aperitiv. El observă că sensul din terminologia culinară a cuvântului antreu „fel de mâncare care se serveşte ca aperitiv”, nu apare menţionat în dicţionarele româneşti (cu excepţia ultimei ediţii a Dicţionarului de neologisme). Etimonul acestui cuvânt, entrée , participiul verbului entrer, „a intra”,al cărui sens este explicat ca prescurtare a construcţiei entrée de table. Dicţionarele româneşti înregistrează cuvântul antreu cu sensul „cea dintâi încăpere în care se intră într-o casă şi din care dau uşi în celelalte”. Termenul aperitiv există în dicţionare cu sensul „gustare care se dă înainte de masă”. Acest cuvânt vine din francezul apéritif, „a deschide”, care are, la rândul său etimonul care vine din latina târzie aper(i)tivus, care provine de la latinescul aperire „a deschide”. Aşadar, aperitiv este sinonim cu antreu.

„Mai mulţi termeni culinari de origine franceză prezintă variante în privinţa finalei: vocala e (accentuată), ca în franceză, diftongul eu şi chiar ea.”[2]

Astfel, sunt romanizate în –eu cuvintele: antreu, pateu, piureu (care are şi varianta pireu, piurea, pirea, care nu sunt literare), saleu, sufleu. Termenii care îşi menţin finala –e, fără a li se marca însă grafic accentul sunt: file, pane şi sote, românizate fiind doar prin aspectul lor scris. Cuvântul consommmé există la noi, scris cu grafie franceză, dar este total neadaptat. Toate aceste substantive au în română genul neutru, iar forma de nominativ-acuzativ articulat este la toate în –ul, iar cea de plural nearticulat în –uri.

Cuvântul pane, împrumutat tot din franceză, apare în DEX scris pané, la fel cum se scrie şi etimonul său, care este participiul trecut al verbului paner, care înseamnă „a acoperi cu pesmet”, şi care este format în franceză de la pain „pâine”.

Un alt fel de a pregăti carnea, ne spune Marius Sala, este rulada, care vine de la franţuzescul roulade, derivat al verbului rouler, „a învârti”.

Tot un termen împrumutat din franceză este sote, care este un fel de mâncare care conţine zarzavat copt la foc iute, mişcat tot timpul, ca să nu se ardă. Cuvântul provine de la franţuzescul sauté, participiul verbului sauter, care are şi sensul de „a frige la foc iute”, ne spune Marius Sala, cel care ne spune şi despre brioşă. Cuvântul brioşă are la origine franţuzescul brioche, un derivat de la verbul brier, o formă dialectală a verbului broyer, care înseamnă „a frământa o pastă cu un sucitor”. La noi, brioşa este un produs de pstiserie, preparat prin coacerea unui aluat de cozonac în forme mici, rotunde şi ondulate.

Alte împrumuturi franţuzeşti romanizate sunt: antricot, buletă, bulion, cotlet, crochete, escalop, maioneză, medalion, vinegretă, volovan, profiterol. Nu sunt românizate boeuf, gigot, ragoût, (sos) remoulade, hors d’ oeuvre,  au gratin, à la greque, à la meunière, à la rousse. Prepoziţia din à la se poate scrie fără accent în denumiri româneşti precum varză a la Cluj, denumire sinonimă cu varză de Cluj sau cu varză clujească.

„Cuvântul francez gaufre e păstrat de obicei ca atare, ca denumire de produs de patiserie; are însă şi adaptarea gofră (A.M. Gal, Dicţionar gastronomic explicativ, 2003, reprodus de dexonline.ro), mai puţin cunoscută decât familia sa lexicală (a gofra, gofrat, gofraj).”[3]

De la numele oraşului Paris avem tipul de mezel parizer, cu accentul pe i şi cu pluralul parizere, varianta grafică etimologică fiind pariser. De evitat sunt variantele inculte parizel sau parizer cu accentul pe e.

„Cuvântul românesc biscuit a fost înregistrat prima dată în DA (1911) cu sensul <<pastă alimentară uşoară, făcută din ouă, făină şi zahăr, coaptă mult, uscată>>. În franceză, de unde româna l-a împrumutat, biscuit este format din –bis, element de compunere latinesc care indică duplicitarea, şi cuit, <<copt>>, participiul verbului cuire (moştenit din lat. coquere, care a dat şi în română pe a coace)”[4]

La început, franţuzescul biscuit era pesmetul din făină de grâu dezhidratată, care constituia alimentul de rezervă pentru armată. Acum, ne spune Marius Sala, cuvântul biscuit a devenit termen generic pentru orice prăjitură mică, şi are numeroase sinonime: barquette, galette, palet, petit-beurre etc. La noi, acelaşi cuvânt are următoarele sinonime: pişcot, pesmet, posmag.



[1] Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 82.

[2] Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

[3] Zafiu, Rodica, Păcatele limbii: Napolitane, http://www.romlit.ro/napolitane

[4] Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite,împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 135.

Poţi să o faci!

Am văzut azi – dimineaţă imaginea asta pe facebook şi mi-am zis că trebuie neapărat să o postez şi aici. E foarte important să gândeşti pozitiv, iar imaginea arată exact starea de spirit raportată la modul de a gândi al fiecărui tip de persoană.

Dacă vrei să faci ceva, dar te gândeşti că nu vei putea face asta niciodată, nu vei progresa deloc, niciodată. Dacă doar te gândeşti că vrei să faci ceva, dar nu faci nimic pentru asta, nici nu vei rezolva nimic. Dacă începi deja să te gândeşti cum să faci, s-ar putea să ai o şansă, dar numai în cazul în care vei şi încerca. Când deja eşti hotărât, iar gândirea ta e pozitivă şi eşti convins că poţi realiza ce vrei, treaba e ca şi făcută. Trebuie doar să faci paşii către succes. 🙂

Eu mă încadrez cam pe la mijloc acum. Mă întreb cum să fac şi încerc să încep ceva. Voi?

Fidelitatea – pe cale de dispariţie

Când spunem fidelitate, gândul ne zboară, fără să vrem, la fidelitatea sexuală, la fidelitatea în cuplu. Însă “a fi fidel” înseamnă mai mult decât atât. În DEX, fidelitatea este “statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine etc.; devotament, credință”. E vorba aici şi de a-ţi fi fidel ţie îsuţi, prietenului apropiat, locului de muncă, lui Dumnezeu etc.

Eu cred că un om care nu este fidel în relaţia cu partenerul de viaţă, nu poate să fie fidel în nimic. Este o persoană nestatornică, ce nu are încredere în ea şi pe care nu te poţi baza.

Din păcate, în zilele noastre, tot mai multor oameni li se pare normal ca, dacă ceva nu le convine, să schimbe locul de muncă, li se pare normal să uite de prieteni când aceştia sunt la nevoie (fie că e vorba de nevoia de a bea o bere sau nevoia de a-şi spune păsul) şi li se pare normal să-şi înşele partenerul, atâta vreme cât “nu a înşelat cu sufletul”.

 Eu consider că fidelitatea merge mână în mână cu respectul şi cu bunul – simţ.

M-am gândit deseori, când auzeam din toate părţile despre amanţi şi amante, care ar putea fi cauzele infidelităţii. Şi cred, mai ales la bărbaţi, că vine, în mare parte, de la educaţia primită acasă. Pentru orice bărbat, tatăl e un model. Iar dacă i s-a tot spus de mic că “datoria bărbatului e să-ncerce” sau “nu rata nici o ocazie!”, normal că i s-a întipărit în minte.

Alteori, infideliatatea e efectul neînţelegerii în cuplu şi a lipsei de comunicare. Unii spun că infidelitatea e cauza neînţelegerilor, dar arareori e aşa. E normal ca fiecare om să aibă nevoie de iubire, de apreciere, de vorbe dulci şi e normal ca, dacă nu primeşte de la partener să caute în altă parte. Dar, dacă vezi că ai scăpat de sub control o dată, încearcă să-ţi rezolvi problemele cu partenerul. Spune-i de ce ai nevoie şi, dacă nici aşa nu se rezolvă nimic, atunci e mai bună o despărţire amiabilă, decât să continui să înşeli.

Din moment ce nu eşti fidel, chiar dacă ţie ţi se pare asta o normalitate, în subconştient tu ştii că nu e aşa. Iar stima şi respectul tău faţă de tine va scădea. Apoi vor apărea crizele de personalitate, dezechilibru emoţional şi psihic şi aşa mai departe.

Aşa că nu, nu e normal să nu fii fidel şi să nu simţi că aparţii fie unui loc, cum e locul în care ai copilărit, fie unei persoane, fie unui creator.

Top 3 cele mai tari bancuri despre infidelitate

I. El şi ea, după petrecerea de la nunta de aur.

El:  – Iubita mea, după 25 de ani de căsătorie, am şi eu o mare curiozitate şi dorinţă: spune-mi ce ascunzi acolo, în geamantanul de pe şifonier, pe care îl ţii încuiat de când ne-am căsătorit. Mi-ai spus să nu umblu niciodată acolo şi te-am ascultat. Acum te rog, pentru anii petrecuţi împreună, să-mi arăţi ce-i acolo.

– O să-ţi arăt, dragul meu, dar numai dacă îmi promiţi că nu o să te superi.

– Îţi jur!

El, după ce deschide geamantanul:

– Cinci cartofi şi o grămadă de bani. Ce-i asta?

– Păi ştii, de fiecare dată când te-am înşelat, am pus acolo un cartof.

– M-ai înşelat de patru ori? Nu pot să cred aşa ceva. Şi eu care te credeam o soţie fidelă… Dar cu banii ăia ce-i acolo?

– Sunt 50.000 de dolari. De fiecare dată când se aduna un kilogram de cartofi, îi vindeam.

II. Soţia se iubea cu amantul, când sună soţul la uşă. Grăbită, nemaiştiind ce să facă, îl ascunde pe amant, gol – puşcă, după televizor, că aveau un televizor mare.

Soţul intră, se trânteşte pe canapea, porneşte televizorul să se uite la meci şi-i spune nevestei să-i aducă o halbă de bere de la frigider. Se întoarce soţia cu berea în mână şi, şocată, îi spune:

 – N-o să crezi ce mi s-a întâmplat: am pus berea în halbă şi apoi am scăpat halba. A căzut pe jos, iar berea a rămas în aer. Halba a ricoşat şi mi-a sărit exact în mână, iar berea care era în aer s-a băgat înapoi în halbă.

 – Ooo, asta nu-i nimic. Să vezi ce s-a întâmplat aici. A început meciul, şi un suporter nebun a intrat în terenul de fotbal gol – puşcă. Apoi a ieşit din teren prin spatele televizorului nostru şi a zbughit-o pe uşă afară.

III. Soţia îşi primeşte amantul în casă. Încep ei să se apuce de treabă, când sună cineva la uşă.

 – Trebuie să fie soţul. Zice ea. Bagă-te repede în dulap!

Deschide uşa şi, surpriză: era amantul numărul 2. Îl primeşte, încep să se sărute, se pun pe treburi şi mai serioase, când sună iar cineva la uşă.

 – Cred că e soţul. Hai, bagă-te repede în dulapul de la bucătărie, sub chiuvetă.

Deschide uşa, dar era amantul numărul 3. Îl primeşte, fac dragoste, după care iar sună soneria.

 – Sigur e soţul. Zice ea speriată. Fugi pe balcon!

Intră soţul, se dezbracă şi merge să-şi pună hainele în dulap.

 – Ce-i cu tine aici? Îl întreabă pe bărbatul care stătea în dulap.

 – Păi, soţia ta m-a chemat, că i s-a stricat bara pentru umeraşe şi am reparat-o.

 – Bine. Ţine un milion şi pleacă.

Merge apoi să arunce nişte hârtii în coşul de gunoi de sub chiuvetă şi-l vede pe al doilea.

 – Eu am venit să repar scurgerea de la chiuvetă. Spune el.

 – Bine. Ţine şi tu un milion şi poţi să pleci.

Cel de pe balcon auzise tot. Şi, fără să se gândească, intră în fugă în bucătărie şi-i spune soţului:

 – Şi io am fu–t-o! Şi io i-am tras-o!