Suntem mai puternici decât credem

Noi, oamenii (şi mai cu seamă românii) avem impresia că suntem născuţi doar ca să fim folosiţi de unii care au ajuns undeva sus. “Nu e bine, dar ce să faci?” este întrebarea pe care o auzim la tot pasul. “Ne-a venit factura la gaz 700 de lei luna asta, dar ce să facem?” “S-a scumpit combustibilul enorm, dar ce să faci, aşa-i la noi.”

Băi fraţilor, putem face ceva. Dar numai împreună. Dacă toţi stăm şi ne punem întrebări retorice, nu rezolvăm nimic, pentru că nesimţirea unora e fără limite.

Plătim gazul, combustibilul, apa care sunt de la Dumnezeu şi ne aparţin. Cui le plătim şi de ce atât de scump? V-aţi pus vreodată problema asta? De ce să munceşti o lună ca să te poţi încălzi, să poţi bea apă şi să ai electricitate, când, de fapt ar trebui să fie 2 lei?

Avem impresia că aşa e normal, dar nu e absolut deloc. Avem puterea de a ne uni şi de a face schimbări înspre binele nostru. Împreună putem muta munţii din loc.

Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă ne-am hotărî noi, românii, să nu mai mergem cu maşina o lună? Să mergem toţi, dar toţi, de la patron la angajat, la funcţionar public etc.,  cu bicicletele. Credeţi că nu s-ar face nici o schimbare? Credeţi că nu s-ar ieftini?

Problemele de zi cu zi, datoriile pe care le avem, ne limitează în gândire şi ne fac să fim slabi. Dar nu e deloc aşa, suntem mai puternici decât credem. Uniţi, putem schimba lumea în mai bine. Şi ar trebui să începem de la a ne alege lideri competenţi, nu nişte nemernici care nu ţin minte un discurs, ci trebuie să-l citească de pe hârtie. Şi trebuie să ne amintim de adevăratele valori, pentru că scara de valori s-a răsturnat urât de tot.

Dacă nu ne respectăm unul pe celălalt, dacă nu ne trezim din nebunia în care ne aflăm, dacă nu luăm măsuri să facem ceva, vom ajunge ca nişte roboţi programaţi de alţii.

Nebunia căpuşelor. Cum putem scăpa de ele

Eu am avut căpuşă pe picior, în urmă cu vreo doi ani. Şi am observat că e căpuşă abia după câteva zile, timp în care mă tot scărpinam, crezând că m-a pişcat vreun ţânţar. Am observat că ceva nu e în regulă abia când am văzut că acolo e un punct negru, iar zona îmi era puţin umflată. Am scos-o punând spirt pe locul respectiv, şi cu ajutorul unui ac.
Căpuşe au fost dintotdeauna, de când lumea. Şi au fost la fel de periculoase ca acum. Se spune că unul din 300 de oameni se îmbolnăveşte de boala Lyme (o boală infecţioasă articulară, neurologică si cardiacă), sau un tip particular de menigoencefalită.
Sunt paraziţi hematofagi (se hrănesc cu sângele gazdelor) şi populează o singură gazdă timp de mai multa zile, dacă nu sunt îndepărtate.
Căpuşele trăiesc pe tegumentele mamiferelor (sau în blana lor), pe pielea păsărilor sau, mai rar, a reptilelor. De aici cad în iarbă şi le iau şi oamenii. Asta nu înseamnă că nu mai putem ieşi la iarbă verde, sau că nu ne mai lăsăm copiii să calce pe iarbă. Aşa ar trebui să nici nu mai ieşim din casă, dacă ne gândim la câte ni s-ar putea întâmpla.
Zilele astea am primit un mail, în care erau descrise câteva modalităţi de a scoate căpuşa din piele, indiferent de stadiul în care este căpuşa, ori doar o pată neagră, ori deja umflată de sange, ca un bob de fasole (căci îşi introduce capul cu totul în piele şi suge sângele până ajunge chiar de dimensiunea unui bob de fasole):
   1.   Dacă s-a prins o căpusă şi ai în casă untură, acoper-o complet cu untura solidă şi după două-trei minute se desprinde (ea se sufocă, untura nu permite nici un strop de aer şi căpuşa scoate capul din piele);
dacă nu s-a desprins încă,  pui untură din nou.
   2.   Dacă ai tinctură de iod, îmbibi foarte bine un tampon de vată în tinctură şi ţii pe căpuşă câteva minute (3-4) şi ea se va desprinde. Eventual mai picuri câţiva stropi de tinctură pe tampon în timp ce îl ţii pe căpuşă. Atenţie, nu iod simplu ci numai tinctură! Dacă este adânc prinsaă în piele, repeţi operaţiunea. Atunci cand o rupi forţat şi rămane capul în piele, se produce infecţia.
Faceti asta si nu veti ajunge la doctor.
   3.   Dacă vezi pe mâna, picior etc. o insectă mică, verde sau brună, cu o poziţie ciudata infipta sub piele faci următoarele:
Cu un tampon de tifon bine  înmuiat în acetonă se tamponează insecta şi în câteva minute cade singură. Se dezinfectează bine cu iod şi se spală bine mâinile cu apă şi săpun. Se unge locul cu alifie de gălbenele cu propolis. Se recomandă regim cu fructe şi legume, iar medicul de specialitate prescrie tratament cu antibiotice, dacă este cazul.

Mie nu mi se poate întâmpla!

Când e vorba de lucruri grave, în general, tindem să ne spunem că nouă nu ni se poate întâmpla. Şi tocmai de aceea, nu ne luăm nici măsuri de precauţie.

Ni se par ciudaţi că unii se baricadează în casă şi îşi încuie uşa şi în miezul zilei sau că circulă cu centura de siguranţă, chiar dacă merg doar prin oraş.

Înainte să am copii, nu mă puteam gândi că mi se poate întâmpla ceva rău, dar acum, probabil că din cauză că mi-e teamă pentru ei, întotdeauna pun răul în faţă. Nu în sensul că gândesc negativ, ci că încerc să fac în aşa fel încât să-i protejez, aproape în orice situaţie. Probabil că am devenit conştientă de pericolele care se pot întâmpla.

Zi de zi vedem la ştiri tot felul de nenorociri. Ne minunăm de ele, dar evităm să ne gândim că ni se pot întâmpla şi nouă. Se spune că întotdeauna vedem trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai urât decât este şi viitorul mai strălucit decât va fi. Poate dacă am vedea realitatea aşa cum e ea, ne-ar fi mai uşor în unele situaţii.

Câte fete care fac sex nu îşi spun: “Mie nu mi se poate să rămân gravidă”. Iar când se întâmplă, nu le vine să creadă. Sau câţi oameni n-au urcat beţi la volan, gândindu-se că lor nu li se poate întâmpla nimic? Şi-au omorât câţiva nevinovaţi.

Dacă te joci cu focul, chiar e posibil să te arzi. Ăsta e adevărul, chiar dacă unora le place să li se spună doar minciuni pe faţă.

Cu sau fără… credite?

Zilele astea mă contraziceam cu cineva în privinţa creditelor la bănci, aşa că am hotărât să dezbat acest subiect în câteva rânduri.

Eram în facultate şi începusem să lucrez, ca să o pot plăti. În plus, mai stăteam şi în chirie. În garsoniera pe care o închiriasem nu era televizor, aşa că mi-am cumpărat unul în rate. Rata nu era mare, aşa că o puteam plăti, mai ales că dintotdeauna mi-am dorit televizor, pentru că ai mei nu aveau când eram mică.

Am reuşit s-o plătesc până la urmă, dar am văzut că nu era uşor să ai o rată lunară, fie ea cât de mică. Uneori chiar mă stresam că nu o puteam plăti, când apăreau cheltuieli neprevăzute. Şi parcă îmi stătea pe cap şi nu se mai termina odată.

Tot în acea perioadă mă bătea gândul să-mi iau o garsonieră, cu credit pe 30, 40 de ani. Mă gândeam că oricum, eu în fiecare lună plătesc chiria 100 de euro. Mai pun puţin în fiecare lună, dar ştiu că e a mea.

Nu am mai apucat să fac asta, că m-am căsătorit şi m-am mutat la soţul meu. Au trecut vreo 7 ani de atunci, şi abia acum îmi dau seama că aş fi făcut o mare greşeală dacă mă băgam în datorii la bănci, pe zeci de ani.

Am ajuns la concluzia asta după ce am ascultat vreo 20 de persoane în situaţia respectivă. Majoritatea spuneau că regretă. Spuneau că, la început, când eşti tânăr şi plin de entuziasm, când ai un loc de muncă bine – plătit, e uşor să o iei pe calea asta. Însă numai după vreo cinci ani de când ţă-ai luat creditul realizezi că mai bine stăteai în banca ta şi te mulţumeai cu cât ai.

Mulţi dintre cei de la care am auzit asta au trebuit să se despartă de cei dragi şi să meargă să muncească în străinătate, pentru că “dacă nu plăteşti, spuneau ei, banca nu te iartă. Îţi ia casa şi te lasă în drum. Ba mai mult, după ce-ţi vinde locuinţa, te pune să mai plăteşti şi diferenţa, pentru că întotdeauna o vinde la preţ mai mic. Acum rata s-a mai mărit, iar banii ne erau calculaţi la fix. Dacă am fi stat în chirie, acum ne-am fi mutat în alt loc, cu confort mai puţin, dar cu chiria mai mică. Dar nu eram nevoit să merg din ţară. Şi, pe deasupra, imobiliarele tot scad. Şi e normal să scadă, că sunt tot mai multe construcţii, iar populaţia e în scădere. În mod normal, ar trebui să-ţi poţi lua o locuinţă după cinci ani de muncă, dar la noi încă nu e aşa, dar va fi. Acum, după ce 30 de ani plătesc rate şi îmi trag de la gură, nu merg în concedii şi altele, ajung să am apartamentul când voi avea 55 de ani. Asta dacă o să pot plăti creditul. Pentru că acum apartamentul nu e al meu, ci e al băncii. Şi, la 55 de ani (dacă îi apuc), de ce să mă mai bucur eu?”

Nu e bine să stai în chirie. Şi eu am stat doi ani şi nu e uşor. Dar nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa. Poate un job în altă localitate. Poate, cum am auzit de alt caz, tinerii căsătoriţi vor să se despartă, dar nu o fac, pentru că şi-au luat apatrament în rate împreună etc.

Eu nu vreau să jignesc pe nimeni, ci doar vă spun că am ajuns la concluzia că e bine să te întinzi cât ţi-e plapuma şi să nu tânjeşti la lucruri pe care nu poţi să ţi le permiţi. Dar suntem oameni şi facem de multe ori greşeli. Important este să învăţăm din ele, sau măcar să ni le recunoaştem.

Sper să nu vă supăraţi pe mine. Eu doar v-am expus punctul meu de vedere.

Mamă

E-atât de bine câteodată

Să fugi, să uiţi de lumea toată,

Să te închizi în lumea ta

Cu geamuri mici şi miros de cafea…

Să visezi cu ochii larg deschişi

Că totul e posibil, că nori pot fi atinşi.

Să poţi să zbori, chiar dacă nu ai aripi,

Să te înalţi, să pluteşti printre valuri

De dor, de uitare, de amintiri,

De viaţă, de moarte, de somn şi de  iubiri…

Şi-apoi să te trezească la viaţ-un clopoţel

C-un clinchet cristalin şi ochi de mieluşel

Zburdalnic şi zglobiu, gălăgios şi vesel.

 

El vrea să-i faci pe plac, şi să îl bagi în seamă

Atunci când cu mult drag îţi spune: “mamă!”

Eşti dependent sau independent?

Mă uitam la fiul meu care, la numai doi ani, deja vrea să mănânce singur, să urce singur scările, să se spele singur pe mâini. Astea sunt semne cum că deja, el vrea să fie independent. Şi se spune că, dacă vrei să creşti un copil aşa cum trebuie, oferă-i cât de multă independenţă.

Am mai observat că noi, oamenii, în general avem tendinţa de a ne face dependenţi: dependenţi de un viciu, cum ar fi fumatul, dependenţi de bani, de persoana de lângă noi şi câte şi mai câte. Dar, vă întreb, credeţi că e un lucru  bun? Şi, de obicei, şi fericirea credem că vine dintr-o ţigară, din bani sau maşină, dintr-o ditamai casa sau de la persoana iubită, când, de fapt, fericirea vine dinăuntrul nostru şi din libertate şi independenţă.

Eu nu cred că un om care se leagă la cap cu credite pe 50 de ani la bănci poate fi fericit. Pentru că persoana respectivă va fi mereu îngrijorată de banii pe care trebuie să-i facă pentru a-şi plăti ratele. Şi pentru banii ăia trebuie să muncească din greu şi să-şi ia din libertate, să renunţe la anumite plăceri, cum ar fi un concediu de vis etc. Toate merg în lanţ…

Noi nu trăim 200 sau 500 de ani. De fapt, nici nu ştim când putem da colţul. Şi tocmai de asta trebuie să ne concentrăm numai pe lucrurile care ne aduc satisfacţie (aici poate fi inclusă şi munca), plăcere şi să ne bucurăm de fiecare clipă din viaţă, fie ea frumoasă sau mai puţin frumoasă. Nu trebuie să devenim sclavii nimănui, şi să încercăm să fim cât de poate de echilibraţi.

Cineva, acolo sus, vă iubeşte!

O prietenă mi-a zis, zilele astea: “Cineva, acolo sus, vă iubeşte!”.

Eu spun că cieva, acolo sus, ne iubeşte pe toţi. Dar ne iubeşte foarte, foarte mult. Că de nu ne-ar iubi atât, ne-ar nimici pe loc, pe toţi, cu mic, cu mare, la cât suntem de răi.

Maramureşul are un cântec care spune:

“Măi pretine, eu şi tu

Şohan n-om vide raiu

Da’ nici nu-i hia să-l videm

După ce oameni suntem.”

“Şohan”, pentru cei ce nu ştiu, înseamnă “niciodată”, iar “hia” înseamnă “musai”.

Moroşenii, în cântecele lor, meditează la viaţă şi la moarte, moarte pe care o privesc ca pe ceva normal şi firesc. Sunt conştienţi că suntem oameni, păcătoşi şi muritori. Ne plac, de obicei, lucrurile interzise, cedăm ispitelor şi avem vicii. Nimeni, ca om, nu poate fi perfect. Însă e bine să tindem spre perfecţiune. E bine să încercăm să fim mai buni pe zi ce trece şi să-i acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt, cu calităţi şi defecte.

În ultimii ani mi-a fost dat să întâlnesc numai oameni unu şi unu. Oameni lângă care poţi fi tu însuţi şi cu care poţi vorbi fără să te simţi stânjenit. Oameni care îşi recunosc slăbiciunile şi nu şi le ascund, ba chiar glumesc pe seama lor.

Atâta vreme cât nu vrei să-i faci rău aproapelui tău, cât îţi vezi de treburile tale şi nu-ţi bagi nasul în viaţa altuia, atâta vreme cât dai tot ce-i mai bun în ceea ce faci tu, eu consider că eşti om bun şi Dumnezeu te iubeşte şi te ajută. Chiar dacă uneori, ajutorul Lui ţi se pare o piedică.

Trebuie să acceptăm bucuroşi şi rele şi bune de la Dumnezeu, că ştie El prea bine ce face. Şi trebuie să ne bucurăm de fiecare zi şi de fiecare clipă pe care o trăim. Să vedem şi să luăm de la viaţă tot ce-i bun şi frumos. Şi sunt atâtea lucruri frumoase pe lângă noi…

 

Cât trebuie să le oferim copiilor noştri?

Cred că majoritatea părinţilor au tendinţa de a-i oferi copilului tot ce le-a lipsit lor în copilărie. Şi, în general, ne-au lipsit cam multe. Eu, când eram mică, aveam o singură păpuşă, pe care o tundeam, o spălam, o îmbrăcam şi câte şi mai câte. Şi mai mergeam câteodată la alţi copii şi vedeam că au păpuşi Barbie, lego, maşinuţe şi multe altele. Soţul meu, de asemenea, a avut o copilărie lipsită de jucării, aşa că vă daţi seama cum arată casa noastră: ca un parc de distracţii pentru copii.

După ce am născut primul copil, am cumpărat la jucării, de nu mai ştiu pe unde să le mai pun. De fiecare dată când intram într-un magazin, primul lucru pe care-l făceam era să vedem dacă nu a mai apărut ceva nou.

Asta până când am observat că a noastră nu mai e interesată de nici o jucărie şi că nu prea se joacă cu ele. Nu mai ţinea nici şantajul cu: “Dacă dormi, Moş Crăciun te vede şi te pune pe lista lui şi-ţi aduce jucării.”  Replica ei era: “Am destule jucării. Nu-mi mai trebuie.” Atunci ne-am dat seama că fata avea dreptate, iar noi am cam exagerat.

Acum îi cumpărăm jucării doar de ziua ei, de Paşti, de Moş Nicolae sau de Crăciun (cu condiţia să fie ascultătoare).  Şi la fel şi frăţiorul ei. Şi şantajul cu iepuraşul funcţionează. Doarme după-masă în fiecare zi. 🙂

Şi să vă mai spun un truc cu jucăriile: ascundeţi câteva pungi cu jucării de care s-au plictisit şi scoateţi-le după 6 luni sau un an. Bucuria lor când le vor revedea va fi imensă, şi se vor juca din nou cu ele (o perioadă).

Ştiţi proverbul: “Dacă-i dai omului un deget, îţi ia toată mâna.” Acelaşi lucru e valabil şi pentru copii. E deajuns să vadă o singură dată că primeşte orice doreşte fără să facă nimic pentru asta. Cunosc familii în care copilul nu trebuie nici măcar să ceară, şi i se oferă mai mult decât îşi poate el imagina. Eu zic că cea mai mare greşeală în educaţia unui copil este să-i dai ceva fără să fi muncit pentru acel lucru.

Prin educaţia pe care i-o facem noi în primii săi ani de viaţă, practic îl pregătim pentru ceea ce îl aşteaptă după ce pleacă din “cuibul părintesc”. Iar dacă copilul e învăţat să primească fără a depune vreun efort, aşa va face toată viaţa: va aştepta să primească fără să facă nimic.

Întotdeauna, când copilul cere (o jucărie, o haină nouă etc.) trebuie pus să dea şi el ceva în schimb: să facă curăţenie, să ajute la prepararea mâncării sau alte sarcini, pentru că şi în viaţă trebuie să munceşti ca să obţii ceva.

La noi acasă se ştie că cine nu e harnic nu primeşte nimic.  Da, e frumos să-i vezi cum se bucură când primesc ceva, dar e şi mai frumos şi dacă ei ştiu că merită pe deplin acel lucru. Şi totuşi, se mai întâmplă şi erori, şi mă trezesc că i-am cumpărat iar o cutie cu creioane colorate, deşi i-am zis că nu-i mai cumpăr din cauză că nu a avut grijă de cele vechi. 🙂

Supă / ciorbă de salată verde

Înainte să vin în Maramureş, ştiam că salata verde se mănâncă doar ca salată. 🙂 Ei bine, aici am aflat că din salată se face şi “supă de şălate”, care e foarte gustoasă, uşoară şi se prepară destul de simplu.

Aveţi nevoie de:

  • 2 căpăţâni mari de salată verde
  • o ceapă
  • 200 g de slăninuţă și, dacă vreți, puțin bacon
  • 400 ml iaurt sau lapte bătut
  • 3 ouă
  • 1 litru jumate de apă
  • 2 linguri de faină
  • 2 fire de usturoi verde (opţional)
  • 3 căței de usturoi
  • 400 ml de smântână grasă
  • ulei
  • sare şi piper după gust

Spălaţi salata bine-bine, că e posibil să mai fie şi “codaţi” prin ea, adică viermişori. Apoi o tăiaţi mărunt, împreună cu cozile de la usturoiul verde. Tăiaţi ceapa solzişori, o căliţi, apoi adăugaţi peste ea salata şi cozile de usturoi şi o mai lăsaţi puţin la foc.

Adăugaţi apoi apa şi o lăsaţi să fiarbă cam 20 de minute,  jumătate de oră.

Tăiaţi căţeii de usturoi foarte mărunt şi îi căliţi în puţin ulei, dar foarte puţin timp, să nu se călească prea tare usturoiul. Adăugaţi apoi făina şi amestecaţi rapid.

Turnaţi repede jumătate din smântână peste şi iar amestecaţi, după care adăugaţi şi iaurtul. Adăugaţi apoi compoziţia în supă.

Separat, tăiaţi slăninuţa mărunt şi o puneţi la prăjit, fără ulei. Când e aptoape prăjită, adăugați bacon-ul.

Când s-a prăjit, bateţi cele trei ouă cu furculiţa, ca pentru omletă, apoi adăugaţi slăninuţa peste, împreună cu restul de smântână. Bateţi bine, apoi turnaţi compoziţia, încet, în supă.

Potriviţi gustul de sare şi piper şi…

Poftă bună!

După ploaie vine soare

Ni se întâmplă ca uneori să avem şi zile mai puţin bune. Motive sunt la tot pasul: ba că nu ne simţim bine (fizic), ba ne-a enervat cineva, ba suntem obosiţi sau stresaţi. Ce putem face să depăşim aceste obstacole care stau în calea fericirii noastre? Să încercăm să avem o atitudine pozitivă. Să vedem şi partea bună a lucrurilor, oricât de mică şi neînsemnată ar părea şi să ne concentrăm asupra ei.

Există o vorbă care spune că nu orice zi poate fi bună, dar există ceva bun în fiecare zi.

Noi ne putem autocontrola starea de spirit prin gândurile noastre. Dacă vrem să devenim fericiţi şi puternici, trebuie să lăsăm gândurile de genul: “ce greu îmi este” deoparte. Gândurile noastre sunt foarte puternice şi trebuie să avem mare grijă cum ni le canalizăm.

Însă atitudinea nu se poate schimba peste noapte. Nu putem deveni dintr-odată din un om pesimist, unul optimist şi fericit. Pentru asta trebuie exerciţiu. Trebuie să învăţăm să ne controlăm gândurile. Dacă focusăm pe jumătatea goală a paharului şi o vedem doar pe asta, nu vom ajunge niciunde, ci vom bate pasul pe loc. Este în puterea noastră să devenim puternici şi fericiţi. Pentru că un om nefericit este întotdeauna unul slab. Şi niciodată un om rău nu va fi fericit.

Fericirea nu stă în partenerul de viaţă, în bani, în maşină sau vilă cu piscină. Fericirea e în interiorul nostru. Şi putem ajunge la ea doar gândind pozitiv, iubind tot ceea ce ne înconjoară şi încercând să devenim mai buni. Doar aşa putem ajunge la un echilibru sufletesc, care ne va aduce o permanentă stare de bine.

 

1 2