Cu copiii la salină, la Praid

În urma peripeţiilor din ultima vreme, împreună cu soţul meu, am hotărât să mergem câteva zile cu cei mici la salină.  Asta pentru că se ştie că salinoterapia face minuni, atât la copii, cât şi la adulţi. Organismul devine mai rezistent şi mai imun la viroze.

Pe lângă creşterea imunităţii, acest tip de terapie se aplică şi în tratamentul afecţiunilor aparatului respirator.

Şi am decis să mergem la Praid, pentru că am auzit că au locuri de joacă pentru copii şi că e frumos.

Am sunat înainte cu 2 zile şi am făcut rezervare la Hotel Praid (mi s-a părut cel mai bun, raport calitate – preţ). Şi pot să zic că am fost chiar mulţumită, deci vi-l recomand.

Ce ar trebui să ştiţi, dacă mergeţi acolo cu copiii:

  • temperatura în salină e de 15, 16 grade C;
  • este recomandat ca cel mic să aibă peste 1 an. Noi n-am ştiut exact vârsta de la care pot fi duşi copiii, mai ales că am auzit tot felul de poveşti, cum că sub 2 sau 3 ani nu e voie să-l duci. Aşa că ne-am informat, întrebând mai mulţi medici pediatri. Un prieten a sunat chiar un medic din Cluj, care i-a confirmat ce ziceau şi ceilalţi: dacă copilul are peste 1 an, poate fi dus în salină.
  • copilul poate începe să tuşească. Este normal, să nu vă speriaţi.

Totul a fost bine şi frumos, iar copiilor le-a prins bine excursia. Mai puţin nouă, că cel mic ne-a făcut zile fripte, profitând de vârsta pe care o are. Adică am dansat după cum a vrut el.

Aşteaptă-te la ce-i mai rău

În ultima vreme, am trăit câteva dezamăgiri din partea unor oameni pe care îi apreciam. S-au dovedit a nu fi ceea ce credeam eu că sunt.

Soţul meu are o vorbă: “Întotdeauna mă aştept la ce-i mai rău, din partea oricui.”

Ei bine, eu sunt exact opusul: mă aştept ca toţi oamenii să fie buni. Şi atunci normal că trăiesc şi multe dezamăgiri. Se mai spune că, dacă nu vrei să fii dezamăgit, să nu ai aşteptări. Sau să nu ai aşteptări prea mari. Că aşteptări trebuie să ai. De exemplu, de la soţ/soţie să nu te înşele, de la angajatul pe care-l plăteşti – să-şi facă datoria etc. Dar să nu ai aşteptări de genul: “soţul meu va veni acasă în fiecare zi cu flori şi cu zâmbetul pe buze” sau “angajatul meu va pune suflet în munca lui, şi va lucra peste program, de bunăvoie”.

Noi, femeile, avem “harul” de a visa cu ochii deschişi. Şi toate femeile îl visează pe Făt – Frumos pe un cal alb. Dar Făt – Frumos există, aşa cum există şi Moş Crăciun. Numai că, pe când copiii cresc şi nu mai cred în Moşul, femeile cred în Făt – Frumos toată viaţa.

Şi, pentru că se apropie Valentine’s Day, vă spun două bancuri citite de pe Facebook:

” -Iubitule, acuşi vine ziua îndrăgostiţilor…

– Da? Şi ne-au invitat?”

sau:

“Mărie: Ioane, dormi?

Ion: Nu! De ce?

Mărie: Mă iubeşti?

Ion: Dorm!”

Tu cum îţi alegi prietenii?

Zilele astea, un prieten a vrut să facă o selecţie printre prietenii pe care-i are în listă pe facebook. Şi cum a făcut? Timp de vreo 2 săptămâni, a postat bancuri, poze şi multe altele. Unii au reacţionat, alţii doar au citit.

“Simţul umorului este apanajul inteligenţei. În ultima vreme am postat bancuri şi alte cele doar pentru a-mi fi mai uşor să fac o selecţie în listă. Mi-am hotarat limita capacităţii de a fi prieten la 100 de persoane.
Ce sa fac? Aşa sunt eu, mai limitat. Cei ce bănuiesc urmarea logică a textului de mai sus, vor proceda cum trebuie, sau nu vor vrea sa procedeze 🙂
Cu cele mai bune gânduri.”

Sincer, la început mi s-a părut o copilărie, chiar dacă tipul are peste 40 de ani. Dar apoi, am stat şi am rumegat… Şi am ajuns la concluzia că e o mişcare de-a dreptul înţeleaptă. De ce? Pentru că acum, în epoca vitezei şi a tehnologiei, timpul fiecăruia e foarte important. Şi contează mult cu cine ţi-l petreci.

Oamenii au ajuns să fie superficiali în tot ceea ce fac: superficiali la servici, superficiali în familie, şi superficiali în a-şi face prieteni. Iar prietenii pe care-i avem aproape ne influenţează viaţa, într-un mod sau altul. De ce să nu acordăm importanţă majoră atunci când îi alegem?

Criteriul după care prietenul de mai sus face selecţia e simţul umorului şi capacitatea de a comunica, de a socializa. Şi jur că are dreptate. Trebuie, probabil, să ajungi la un anumit nivel de înţelepciune să vezi asta. Un om “mutos” (cum numim noi în Maramu oamenii tăcuţi, mereu încruntaţi şi fără simţul umorului), nu poate fi decât rău la suflet şi, mai mult decât atât, cu un număr mic de neuroni.

Prietenii pe care ni-i alegem sunt ca o oglindă a noastră, iar cei din jur ne caracterizează şi după ei (“spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”). Oamenii pasivi, care rămân indiferenţi, fie că e vorba de a râde, a plânge alături de cineva sau a ajuta, au o cantitate foarte mică de umanitate în ei. Aşadar, nu ştiu dacă merită prietenia unui om bun. Iar dacă se fac prieteni cu tine, o fac cu un scop; sigur urmăresc ceva sau sunt pe interes.

Închei tot cu o frază spusă de prietenul nostru despre ceea ce defineşte un prieten fals: “omul care are multe de spus şi nimic de ascultat, deci fără disponibilitate spre dialog, fără acea curiozitate spre ce ar putea spune altcineva”.

Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate – Emil Hossu

“Nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni” a spus un om care a iubit şi a fost, este şi va fi iubit. Emil Hossu, un actor de 70 de ani (mie una nu-mi vine să cred că avea atâţia, la cum arăta), a murit fericit şi împlinit, în locul pe care-l iubea cel mai mult: scena teatrului, locul căruia i-a dedicat viaţa (la figurat şi la propriu). A murit împăcat că şi-a făcut datoria de om, dar şi de cetăţean. A murit exact aşa cum şi-a dorit: “fulgerat de Dumnezeu”, fără chinuri.

Dar, înainte de a pleca, a lăsat ceva în urma lui, iar asta contează cel mai mult, pentru că prin asta el şi-a asigurat eternitatea. Puţini sunt oamenii care lasă după ei o moştenire, nu materială, ci spirituală, urmaşilor lui.

A fost un om liber, în primul rând, fără teama de a spune ce gândeşte, fără teama de moarte. De ce să-ţi fie teamă de moarte? Moartea e cel mai sigur lucru, şi face parte din viaţă. Mai bine să-ţi fie teamă să trăieşti o viaţă mizerabilă şi fără demnitate.

Oricum, a fost şi va rămâne un model bun de urmat pentru noi toţi. Un exemplu de om care a iubit viaţa, profesia, familia şi prietenii.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Termeni culinari moşteniţi din latină

Un număr considerabil de cuvinte moştenite din latină îl avem  în domeniul culinar, ca nume de băuturi, mâncăruri sau procedee de gătit.
Iată şi o listă de tremeni moşteniţi din limba latină: aluat, apă, carne, caş, cârnat, , găină (din latinescul gallina) ,  făină, moare, ospăţ, ou, păsat, piper, pâine, prânz, sare, turtă, untură, zeamă etc.
Cuvântul aluat există şi în dialectele sud-dunărene, cu sensul de “pastă obţinută din făină amestecată cu apă, grăsime etc., din care se prepară pâine, prăjituri etc.”, sau cu sensul de cocă. Cuvântul vine din latinescul allevatum, care, la rândul lui provine din latinescul allevatus cu sensul „ridicat, înălţat”, şi care este un derivat al verbului latinesc levare „a ridica”, transmis românei în forma a lua. Marius Sala ne spune că deosebirea de sens se explică prin faptul că levare dobândise de timpuriu şi sensul de” a fermenta”, existent şi în celelalte limbi romanice, unde derivatele sale au sensul de „drojdie”: în franceză levain şi leuvre, iar în spaniolă leudo.
După Marius Sala, cuvântul cartof  este deosebit de interesant pentru că, în mod surprinzător, are originea îndepărtată în latină, deşi cartoful a fost adus în Europa târziu, din America de Sud. În latină, exista construcţia terrae tuber, „tubercul de pământ”. Aceasta a fost transmisă italienei dialectale, unde se găseşte termenul tartuffolo pentru a denumi nişte ciuperci comestibile din genul Tuber, de forma unor tuberculi, care se dezvoltă în pământ. din italiană, a fost împrumutat de germană, Kartoffel, cuvânt care stă la baza românescului cartof.
Termenul cârnaţ, moştenit din latinescul carnaceus este admis în normă cu două variante: cârnat / cârnaţ. Pe când cârnat este rezultatul direct al cuvântului latinesc, cârnaţ este o formă refăcută ulterior de la plural ( cu alternanţa t ~ ţ după modelul unor substantive ca bătbat – bărbaţi). Pluralul cârnaţi se pronunţă şi se scrie corect cu i final, ne spune Mioara Avram.
Termenul azimă moştenit din latină, provine în latină din greacă. Azima este o turtă din făină de secară  sau de grâu, făcută din aluat nedospit şi coaptă sub spuză. Provine de la latinescul azymus „fără drojdie”, împrumurat din grecescul azymos, folosit în terminologia religioasă creştină. În greacă, era un derivat de la zymos „drojdie”, cu prefixul privativ –a, ne informează Marius Sala. Limbile romanice occidentale au împrumutat termenul din latina ecleziastică  (fr. azyme) sau direct din greacă (sp. azimo). În unele graiuri din Transilvania, există adjectivul azăm, cu sensul „care nu fermentează”, folosit referitor la conservele în oţet sau în saramură care nu s-au făcut.
Un alt termen explicat tot de Marius Sala este cir, cu sensul „zeamă scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată”, cuvânt păstrat până astăzi în unele zone din Transilvania. Cuvântul este sinonim cu terci şi păsat, tot termeni regionali. Cir are la bază cuvântul latinesc chylos, împrumutat din greacă, unde avea sensul de suc sau sevă. Cuvântul chylos exista şi în latina medievală ca termen medical, de unde a fost împrumutat, în secolul XV, de franceză, în forma chyle, „lichid lăptos care constituie conţinutul vaselor limfatice intestinale”. Din franceză am preluat şi noi neologismul chil. Aşadar, cir „mămăpligă apoasă” şi chil, cuvânt din terminologia medicală, sunt dublete etimologice.
Turtă este un alt cuvânt moştenit din limba latină, provenind din torta, ambele însemnând „pâine rotundă”.
Termenul zeamă, „fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb” apare în MDA alături de ciorbă „fel de mâncare care constă dintr-o zeamă preparată cu legume, adesea şi cu carne” şi de regionalismul sorbitură „zeamă, supă, ciorbă”. Acest cuvânt este moştenit din latinescul zema, pătrunzând numai în latina orientală şi provenind din greacă, unde avea aceeaşi formă.

Românii sunt uniţi… în cuget şi-n simţiri

Din păcate, cam aşa stă treaba pe la noi: “fiecare cu p–da mă-sii” şi “să moară capra vecinului”. Grele încercări trebuie să-i cuprindă pe români ca să se unească mai mult decât în cuget şi-n simţiri.

Multora le place să se plângă: “pensii mici, salarii mici, viaţă de mizerie…” dar stau cu mâinile în sân şi nu fac nimic. Îşi pupă în fund şeful şi-l bârfesc pe la spate. Puţini au curajul să zică pe faţă ce-i doare şi să ia atitudine. Poate aşa am fost crescuţi de mici. Poate că ni s-a transmis din generaţie în generaţie faptul că trebuie să tăcem când ni se face o nedreptate, că… “bine că nu-i mai rău”.

Eu zic: “se poate şi mai bine”. Am văzut asta cu ochii mei. Sigur sunt mulţi români care nici nu au avut ocazia, poate nici posibilitatea şi nici curajul să iasă din ţară. Eu am făcut-o şi am văzut că sunt ţări mai sărace, unde oamenii o duc mult mai bine decât noi. Unde oamenii au timp să se bucure de viaţă, să râdă şi să-şi zâmbească când trec unul pe lângă altul, chiar dacă nu se cunosc.

Nu pot şi nu vreau să cred că poporul ăsta e un popor de manelişti, că nu-i pasă de viaţa lui, că e doar o slugă a Spaniei, a Italiei şi a multor altor ţări, când poate fi şef în ţara lui. Nu pot şi nu vreau să cred că cei proşti şi înguşti la minte sunt majoritari. Putem mai mult de atât. Suntem mai mult de atât.

Poate ne-ar trebui pe cineva să ne împingă puţin de la spate, să ne motiveze şi să ne arate că, cu muncă şi cu puţină minte putem ieşi din rahatul în care ne aflăm, ca popor.

Dar, ca să mai ne înveselim puţin, am să vă zic un banc:

“Românul, rupt de foame, merge la pescuit. Când ridică undiţa, ce-i văd ochii – peştişorul de aur.

 – Române, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc o dorinţă.

 – Păi… M-am săturat de cocioaba mea. Aş vrea o vilă cu piscină.

Merge acasă şi nu-i vine să creadă. Hruba lui s.a transformat într-un palat. Dar, când se uită către casa vecinului, ce vede? Două vile cu piscină.

A doua zi, merge exact în acelaşi loc la pescuit, la aceeaşi oră. Iar prinde peştişorul.

 – Vreau cel mai luxos Mercedes. Spune românul nostru.

Merge acasă şi-şi vede limuzina în faţa casei. Şi încă două, în faţa caselor vecinului.

A treia zi, merge din nou la pescuit. Prinde peştişorul de aur şi-i zice:

 – Vreau să-mi scoţi un ochi!”

Nunta la români

Citind articolul lui Groparu, mi-am adus aminte de un clip de pe youtube, care ilustrează perfect cuplul românesc Ion şi Mărie (la nuntă). El şi ea, în hora vieţii. Şi mi-am adus aminte şi de un banc:

“Trei femei: o unguroaică, o nemţoaică şi o româncă, bârfind ele de una, de alta, ce porci îs bărbaţii şi cum nu fac ei nimic prin casă, iau o decizie: de mâine nu mai fac de mâncare. Dacă le trebuie, să-şi facă singuri. Se întâlnesc după trei zile. Unguroaica:

– Măi fetelor, să ştiţi că a funcţionat În prima zi nu a făcut, dar a doua zi, de foame, a făcut o oală de gulaş.

Nemţoaica:

– Şi la mine a mers. În prima zi nu a făcut nimic. A doua zi, nimic, deşi îl rodea foamea. Dar a treia zi s-a pus pe treabă. A făcut şniţele, cartofi şi chiar şi desert. Dar la tine, Mărie, cum a fost?

– În prima zi n-am văzut nimic. A doua zi nimic. A treia zi, am început să văd puţin cu ochiul stâng, că s-a mai dezumflat.”

 

Ţi-e ruşine să intri într-un second hand? Mie nu

De mult tot voiam să-mi scriu părerea despre magazinele second hand, care tot apar, ca ciupercile după ploaie. V-aţi întrebat de ce? Vă spun eu: că românii o duc foarte bine şi îşi permit să-şi cumprere numai haine noi şi de calitate. 🙂

În urmă cu câţiva ani, nu intram într-un second hand, nici de se dădeau bomboane gratis. Dar, acum vreun an, m-am întâlnit cu o prietenă, care era la plimbare cu fetiţa. Am rămas surprinsă când am văzut ce haine frumoase avea fiică-sa, şi am rămas gură-cască când mi-a zis că hainele sunt de la second hand. Fiindu-mi prietenă bună, ştiam că nu stau tocmai rău la capitolul bani, aşa căam întrebat-o cum de i-a luat copilului haine la mâna a doua, adică haine care au mai fost purtate. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că sunt de 100 de ori mai de calitate decât hăinuţele din magazine. Bine, nu alea de firmă, ci hainele obişnuite, din magazinele obişnuite, cu preţuri decente. Şi mi-a spus că la noi în Baia Mare, sunt vreo 3 magazine second, unde aduc haine aproape noi, modele pe care nu prea le găseşti la noi, şi de foarte bună calitate. Atunci i-am zis că, data viitoare când mai merge, să mă anunţe, că vin şi eu, doar de curiozitate.

Aşa că am mers cu ea când a mai mers şi am rămas surprinsă să văd că a avut dreptate. Chiar am găsit şi eu atunci nişte hăinuţe super pentru copiii mei. Preţurile nu sunt foarte mici. Adică, am găsit pentru fiică-mea două perechi de pantaloni, fiecare cu 30 de lei. Dar foarte frumoşi, şi de calitate. În magazin, sub 100 de lei nu găseşti aşa pantaloni. Normal că sunt şi în magazine pantaloni noi, cu 30 de lei, dar după 3 spălări, intră la apă şi se scămoşează.

Nu ştiu ce rahaturi de materiale se folosesc mai nou în confecţionarea îmbrăcămintelor, dar sunt groaznice. Şi sunt scumpe ca naiba, luând în considerare raportul calitate – preţ. Şi mai ales luând în considerare salariile de mizerie de la noi.

Acum, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu-mi îmbrac copiii de la second – hand, dar, o dată pe lună, dau o tură prin cele câteva magazine second care ştiu că aduc haine ok, şi dacă găsesc ceva frumos, le cumpăr. Gândiţi-vă că hainele respective au fost purtate şi spălate de câteva ori, iar dacă materialul şi haina au rămas ca noi, înseamnă că acolo e calitate. Şi chiar şi pentru mine am mai găsit bluze pe care le port cu plăcere.

La noi, în Baia Mare avem magazinul Second Tex, şi aduc haine din Anglia, Italia, America etc, majoritatea de firmă. Şi nu mică mi-a fost uimirea când am văzut în magazin “lume bună” care se înghesuia când primeau marfă.

Aşa că nu, nu mi-e ruşine să intru într-un second hand.

sursa foto

Vai, sufletul meu!

de Nicoleta Hoban

Ce bine de tine, trupul meu,
Stau şi mă-ngrijesc de tine.
Dimineaţa când mă scol, te îmbrac,
Te netezesc, te piaptăn şi mă mândresc!
Ce frumoase haine pun pe trupul meu,
Ce mâncăruri gustoase caut eu mereu
Şi caut a-ţi fi bine, ţie, trupul meu.
Să ai casă unde să stai,
Să ai un prieten, să prinzi grai,
Să stai, să te relaxezi,
Să dormi, să te desfătezi.

Doamne! Ce fac pentru tine…
Totul, trupule al meu.
Dar, vai,  sufletul meu !

Dimineaţa când mă scol,
Mă îmbrac, mă netezesc,
Mă piaptăn şi mă mândresc
Şi mă uit la ceas…
– Vai, serviciul meu!!!
Ce puţin timp a rămas
Sufletul e-ntr-un impas.
Oare vine să-mi dea ,,hrană” ?!
Sufletul se-ntreabă.
Oare vine să ,,mă îmbrace” ?
Dară timpul nu-i dă pace
Trupul iese şi se duce
Şi-ntr-un final, el zice aşa :
– Doamne Iisuse, nu mă lăsa.
Sufletu-i mulţumeşte
Că l-a hrănit duhovniceşte.

Concluzie :
Vai de mine, Sufletul !!!

În căutarea sufletului…

Vă povesteam în articolul trecut că în spital am dat şi peste o asistentă şi o infirmieră care nu au acceptat bani. Ei bine, intrând în vorbă cu infirmiera, am aflat că, din când în când mai şi scrie câte ceva. Şi mi-a adus să-i citesc un articol, care mi-a plăcut. Sper să vă placă şi vouă. Doamna infirmieră la pediatrie se numeşte Nicoleta Hoban şi vă pot spune că e un om cu suflet.

                                                     ,,Fără inimă, trupul nu poate trăi,
Fără suflet, inima nu poate trăi.” (Nicoleta Hoban)

O plimbare în parc într-o după-amiază frumoasă de toamnă ne trezeşte tuturor sentimentul de nostalgie, de reverie… În clipe de linişte sufletească, mă plimbam prin parc şi contemplam natura, admiram brazii, copacii şi căderea frunzelor ruginii lipsite de viaţă pe pământ.
Totul trece atât de frumos printr-o transformare radicală, renunţând la paleta de culori vii şi adoptând o atitudine rece.
Fiecare anotimp îşi are cursul lui de la care nu se abate. Vara are frumuseţea şi seninătatea ei, însă nici toamna nu pare neîndreptăţită, aducând o frumuseţe nostalgică în vieţile oamenilor. Imaginea naturii care se schimbă pe parcursul întregului an este magnifică.
Dacă stăm bine şi ne gândim, nu doar natura este într-o continuă transformare, ci şi viaţa unui om. De multe ori, în mintea fiecăruia dintre noi apare întrebarea : ,, Ce este viaţa ?”
Dumnezeu, prin mila Sa, ne-a oferit pământul, planeta această albastră pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic.
Şi atunci, omul înţelept – creaţia lui Dumnezeu – , cu puterea de a discerne lucrurile, ce face?!? De multe ori nu preţuim ceea ce El ne-a dat pentru ca noi să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară.
Prin urmare, mă întrebam : ,, Omul de ce face rău ?” , ,,De ce strică sau de ce este bun ?” , ,, De ce ajută ?”. Răspunsul meu a fost : ,, Pentru că are suflet şi depinde de cine îl conduce.”

Ce este sufletul ?

Oare face parte din morala sau etica cu care ne-am născut şi am învăţat-o de la părinţii noştrii ? – ,,Nu cred !”. Şi atunci am avut o revelaţie : ,, Ce ar fi să intru în corpul meu şi să pătrund în inima mea ? Vreau să caut sufletul, să-i găsesc însemnătatea şi sunt curioasă dacă-l voi găsi.
Se zice că omul care are suflet este bun şi cel fără de el este rău. Aşa că, invadându-mi corpul, am tras cu ochiul să vad dacă sufletul trece prin cele două artere coronare, ce îmbrăţişează şi aprovizionează cu sânge muşchiul inimii, învelişurile ei şi…nu am vazut nimic…
Am ajuns în interiorul cavităţii pericardice şi m-am uitat atent în cele trei straturi : epicard, miocard şi endocard. Degeaba… Tot nu am găsit sufletul. Trebuie să am răbdare, poate-l voi găsi în una din camerele inimii. Aşa că am început să caut în atrii şi ventricule, coborând şi urcând prin cele două valve (mitrală şi tricuspidă)… nimic!
Atunci am început să plâng, deoarece am străbatut toată inima în încercarea de-a găsi un răspuns la toate întrebările mele, de a găsi sufletul şi nu am reuşit. Plângând aşa, mi-am dat seama ca inima îmi era alături, plângeam împreună. Oare de e aşa necăjită ? Deoarece nu era sufletul cu ea… nu era împlinită, pentru că una fără cealaltă nu pot trăi.
Acum trebuie să mă gândesc cum pot găsi sufletul şi să-l aduc în inima mea pentru a se putea contopi împreună. Fulgerător, mi-a trecut prin minte o idee. Dacă Dumnezeu ne-a dat de toate, inclusiv pe fiul Său, Iisus, ca să moară pe cuce pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică.
De acum de noi depinde dacă-i deschidem inima lui Iisus, care spune: ,, Eu stau la uşa inimii tale şi bat, cine-mi va deschide, voi cina cu el şi el cu Mine.”
Cu siguranţă, Iisus e sufletul. El, odată intrat şi contopit cu inima, rămân împreună nedespărţiţi. Însă tot de noi depinde ce vom face cu sufletul nostru odată intrat în inima noastră şi modul în care îl vom preţui şi valorifica.
Atenţia şi gândurile mele s-au îndreptat asupra modului nostru de a ne îmbrăca cu haine şi încă dintre cele mai dichisite şi frumoase haine, dar nu lăsăm trupul să umble dezbrăcat pe străzi. Datoria noastră este de a ne îmbrăca şi sufletul cu cele mai frumoase ,, haine ” – virtuţi, precum dragostea nefăţarnică, răbdarea, smerenia ( în sensul de a ne cere iertare atunci cand greşim), credinţa, empatia şi iubirea.
Toate astea pentru ca atunci când trupul ne este îmbrăcat şi sufletul este şi el îmbrăcat, astfel putem ajunge oameni cu suflet.