Când îţi vine să-ţi bagi piciorul

Poate că faptul că e sfârşit de an şi conştientizez asta m-a făcut să fiu scârbită de tot şi de toate. Acum, tot ce aş vrea ar fi să dispar, pur şi simplu şi să nu mai ştiu nimic… Şi să mă lase toţi naibii în pace, dacă tot nu mă înţeleg.

Pur şi simplu m-am săturat. M-am săturat de gălăgie, de oameni răi, de oameni proşti, de nesimţiţi, neserioşi şi de egoişti. Că parcă tot de-ăştia am avut parte să dau în ultima vreme. Sunt prea obosită să mai am răbdare să fac orice. Aş vrea doar să pot dormi. Mult şi bine. Dar nici să dorm nu pot, nici dacă am ocazia.

Probabil puţină lume mă înţelege acum. Dar ştiu că orice mamă care practică “meseria” asta non-stop, ar face-o. Pentru că şi o mamă are nevoie, din când în când de o pauză, fie ea şi de câteva ore, pauză în care să o doară la bască de toată lumea.

Oricum, sper că de mâine, fiind prima zi din an, voi reveni optimistă şi cu forţe proaspete, pentru încă un an şi încă, şi încă…

Până atunci, dragi cititori, vă spun doar “La mulţi ani fericiţi!” cu calm, pace şi linişte.

De unde atâta superficialitate?

Noi, românii (şi nu numai) ne-am obişnuit în ultimii 15-20 de ani cu superficialitatea, ca şi cu spălatul pe dinţi dimineaţa. Suntem superficiali, de la elevi la pensionari. Şi ce e mai grav e că deja, a fi superficial a ajuns să fie ceva normal.

Eşti tocilar dacă înveţi, eşti fraier dacă nu copiezi la examene, eşti prost dacă pui suflet în munca pe care o faci şi eşti pămpălău dacă nu-ţi înşeli nevasta. Asta a ajuns societatea în care trăim: te îndeamnă să le fuşăreşti pe toate, şi cică, dacă eşti aşa, eşti descurcăreţ.

Eram în aeroport astă-vară, şi tipa de lângă noi se lăuda celei de lângă, în gura mare, ce loc de muncă bun şi-a găsit ea. Toată ziua stă şi doar se face că lucrează, când, de fapt face integrame şi stă pe mesenger. Şi cealaltă spunea, încântată: “ce fain de tine! aşa da loc de muncă, să nu faci nimic…” Păi atunci de ce naiba mai trăieşti? Numai ca să te faci că trăieşti.

Însă, întotdeauna, satisfacţia şi răsplata e pe măsură. Întotdeauna când faci ceva, şi o faci din suflet, există şi rezultate, mai devreme sau mai târziu. Pentru că de multe ori se întâmplă ca rodul muncii tale să apară peste 2, 5 sau 10 ani.

Eu tot stau şi mă gândesc, totuşi, de unde a apărut şi cum s-a răspândit aşa repede superficialitatea asta, de parcă e o boală contagioasă. Şi cred că răspunsul e “timpul”, dar şi lenea. Dacă aveţi voi alte răspunsuri, să-mi spuneţi şi mie.

Ce vă propuneţi pentru 2012?

Se apropie Revelionul, momentul în care conştientizăm, pe lângă altele, că timpul trece şi nu se mai întoarce, oricât ne-am strădui.

De obicei, oamenii îşi fac anumite planuri pentru anul care vine. Poate că aşa ne este mai uşor să ne organizăm viaţa, cine ştie. Până acum, orice mi-am propus sau mi-am dorit să fac în anul ce urma, am făcut, cum am putut (nu întotdeauna am atins punctual maxim). De exemplu, anul trecut de Revelion, mi-am propus să termin masteratul. Era destul de dificil, cu doi copii, dar am reuşit.

Anul ăsta de Revelion îmi propun ca în 2012  să mă titularizez în învăţământ, să-mi cresc copiii cât se poate de bine şi să scriu zilnic pe blog, să vă împărtăşesc din experienţa mea de viaţă, în speranţa că vă va prinde bine cândva. Mai vreau să fiu o soţie de nota 10 (ca şi până acum :)) ) şi să fiu cât se poate de corectă cu cei din jurul meu. Nu mi-am propus să fiu bună, ca în alţi ani, pentru că cred că uneori e mai bine să fi doar corect.

Eu sper că, la anul, pe vremea asta să recitesc acest articol şi să fi făcut deja tot ce mi-am propus. Oricum, dacă doriţi, puteţi să scrieţi şi voi ce aveţi de gând să faceţi în 2012. Eu voi republica articolul peste un an. Chiar sunt curioasă. 🙂

Aoleu, cum trece vremea, şi copiii îmi spun nenea

E foarte ciudat cum te poate schimba timpul, fizic, şi cum poţi rămâne la fel pe interior. Îmi aduc aminte că aveam vreo 12 ani şi-mi salutam vecinele cu “sărumâna”, că doar aveau copii mici, iar ele îmi tot spuneau să le salut cu “ceau”, că nu-s aşa bătrâne. Acum le înţeleg perfect. Mor de ciudă când ies din scara blocului, şi puştoaicele de 13 ani îmi spun “sărumâna!”.

Poate pe  unii îi schimbă timpul, îi face mai maturi, dar eu încă nu mă simt “tanti”. Adică, mai ieri colindam discotecile şi umblam aiurea şi deja sunt “mama Alexandrei”, cum mi se spune la grădiniţă. Nu că nu mi-ar place,  dar e puţin ciudat cum s-au întâmplat toate aşa, în viteză.

Poate vi s-a întâmplat şi vouă să staţi şi să vă gândiţi puţin când vă întreabă cineva câţi ani aveţi. Oricum, la cum zboară timpul, parcă mă şi văd bunică. :))

Am văzut acum vreun an un reportaj în care se spunea că fiecare om are vârsta lui, la care se simte bine, şi tot de vârsta aia arată (cred că e un fel de a spune) şi se simte, indiferent de câţi ani ar avea. Şi erau vreo 15 actori, dintre care îmi aduc aminte de Meryl Streep, care spunea că e chiar adevărată chestia. Zicea că ea mereu s-a simţit de vreo 45 de ani. Şi zău că eu tot cam de vârsta asta o am în minte, deşi am văzut filme cu ea şi de când avea vreo 25 de ani sau 62, sau câţi are acum. Şi, apropo de Meryl Streep, aş vrea să vă recomand filmul It s complicated. Mie mi-a plăcut la nebunie. Ţin minte că eram însărcinată în luna a 9-a când l-am văzut la cinema, de am crezut că mi se va rupe apa de la atâta râs.

Cât despre vârstă, eu una mă simt de vreo 22, chiar dacă am 26. Voi?

Copiii și moștenirea

Deja e a treia zi de Crăciun, adică e ca și cum ar fi trecut deja… Imediat e Revelionul și… a mai trecut un an.

Când ai copii, parcă nu-ți pare  așa de rău că trece timpul atât de repede, că îi vezi cum cresc și aștepți să se facă tot mai mari. Dar cred că ar fi fost destul de nasol să nu-i am și să văd ce repede trec toate, și să treacă fără rost.

Mai văd prin filme cum e când cresc destul de mari și își iau zborul… Cred că va fi destul de ciudat să te trezești singur/ă, doar cu soțul/soția. Se spune că atunci începe, de fapt a doua tinerețe, că nu mai ai responsabilități și atâtea griji.

Sunt unii care susțin sus și tare că pe copil trebuie să-l ajuți toată viața. Ei bine, eu sunt de altă părere. Copilul trebuie educat și susținut financiar până își termină studiile și “la revedere!”. Trebuie lăsat să-și vadă de viața lui, fiind înzestrat cu tot ce i-ai oferit până atunci. Eventual ajutat cu vreun sfat, atunci când crezi că e cazul. Dar dacă continui să-i dai bani munciți de tine, faci cea mai mare greșeală. Tot greșeală e și să-i promiți copilului că-i va rămâne lui casa și ce ai adunat tu toată viața. Atunci el va aștepta să primească și nu se va mai stresa el să muncească sau să facă ceva în viață, că doar îi dă mama și tata, și va ajunge un looser.

Copilul trebuie învățat de mic că pentru orice primești, trebiue să dai ceva în schimb, nu să stea și să aștepte să-i cadă din cer, sau să-i dea unul și altul, de parcă ar avea vreo obligație. Cunosc multe persoane care sunt, așa cum cântă Paraziții:

“Prea bolnav să muncească,
Prea fricos să fure,
Prea mândru să ceară,
Mulțumit să îndure.”

Diferența dintre Crăciun și Paște

Prima dată când am văzut filmulețele în care românii habar n-au care e diferența dintre Crăciun și Paște, am zis că sigur e regizat, ca să-și mai facă audiență. Dar acum chiar cred că e pe bune. Sunt o grămadă care nu știu că de Crăciun sărbătorim Nașterea Domnului, iar de Paște, Învierea Lui.

Dar culmea e că oamenii ăștia merg la Biserică în fiecare Duminică și pretind că sunt credincioși. Dar cică nu au fost foarte atenți la slujbe. WTF?

Foarte tare e că majoritatea știu ce se mănâncă: la Paște mâncăm miel, iar la Crăciun, porc.

Dar, noah, ce să zic, bine că avem în an două ocazii să ne ghiftuim bine și să nu lucrăm, nu? :))

 

 

Crăciunul unei mame

Îmi aduc aminte cât de mult așteptam Crăciunul când eram copil și că îl trăiam la maxim. Crescând la sat, mergeam la colindat și nu simțeam deloc frigul de afară.

Acum, nu știu dacă numai mie mi se întâmplă, dar parcă oboseala de dinaintea sărbătorilor nu mă mai lasă să mă bucur de aproape nimic.

Când eram mică nu-mi dădeam seama câtă muncă e în spatele unei mese de Crăciun. La noi, la români este obiceiul (chiar prost, aș putea spune) să facem zece feluri de mâncare la sărbători, uitând să ne mai bucurăm și de altceva, în afară de mâncare. Da, și mâncarea e importantă, dar nu trebuie ca totul să se învârtă în jurul ei.

Eu una, anul ăsta am învățat din greșelile mele. Mi-am propus să fac o grămadă de feluri de mâncare, plus curățenia, pe care, când ai doi copii mici, trebuie s-o repeți de trei ori pe zi. Iar acum, de Crăciun, sunt ca un zombi.

Așa că, de acum înainte, voi pregăti mâncarea de sărbători cu  două săptămâni înainte. Cum? Simplu!

Aici, în Maramureș, de Crăciun se face un platou cu șnițele, chiftele, cârnați etc, se fac sarmale, tot felul de salate ș.a.m.d. Ce pot eu să fac, ca să-mi ușurez munca e să mi le pregătesc pe toate din timp: carnea pentru șnițele să o bat și să o pun în congelator; la fel și frunzele de varză murată. Că anul ăsta am pățit o fază nasoală: din lipsă de experiență, am luat din piață varză cu care nu puteam înfășura sarmalele, și noroc că am mai găsit varză in Billa, în ziua de ajun. Așa că am aflat că varza murată pentru sarmale trebuie să fie verzuie la suprafață, cu frunza subțire, și să nu fie creață. La fel, foile pentru prăjituri mai pot fi făcute din timp.

Ce vreau eu să transmit, de fapt, mămicilor e să nu se streseze și să nu se obosească prea mult în perioada sărbătorilor, dacă vor să simtă bucuria lor.

Oricum, mamebune.ro vă dorește Sărbători fericite, sănătate și înțelepciune!

Influenţa turcă în bucătăria românească

În domeniul alimentaţiei, avem din limba turcă cuvintele: cafea, caimac, caşcaval, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun, afion, revac, salep. Al. Rosetti ne spune şi denumirile unor vase de bucătărie precum: cazan, farfurie, tavă, tingire.

Într-un articol din Almanahul literar gastronomic, se vorbeşte despre termenul chiftea.

În dicţionarele generale, chiftea (care provine din turcă: köfte) nu apare decât cu sensul “preparat culinar de formă rotundă sau ovală făcut din carne tocată şi prăjită în grăsime” (DEX).

Eraclie Sterian ne spune o scurtă istorioară a chiftelei. Prin secolul al XVI – lea, ca şi acum, se găseau mulţi câini hoinari pe străzi. Românul, de obicei în cazuri de acest fel, apela la “spiţerul” din colţul străzii, adică farmacistul, care, de regulă era neamţ. Acesta se oferă să-i dea puţin gift (se citeşte ghift), o carne tocată, făcută rotogol, în care a pus un medicament, şi pe care, când a mâncat-o câinele, a murit. Vestea a mers din gură-n gură, iar cuvântul s-a transformat în chift. Femeia a învăţat să facă şi ea rotocoale de carne tocată, ca ale spiţerului, însă fără otrava, pe care le prăjea, şi cărora le-a rămas numele de chifele sau chifteluţe.

Mioara Avram ne atrage atenţia asupra acestui cuvânt, spunând că nu este corectă varianta învechită şi populară chioftea, ci corect se spune chiftea, cu pluralul chftele. Nu este corectă nici varianta piftea, care este un exemplu tipic de greşeală produsă prin hipercorectitudine de către vorbitorii care cred că pronunţarea cu chi ar fi o variantă rustică al unui literar pi, ca în chicior pentru picior. În acest caz însă,  consoana iniţială este etimologică, termenul provenind, cum am spus mai sus, de la turcescul köfte, şi nu are nici o legătură cu substantivul împrumutat din bulgară, piftie.

Despre sarmale,  toată lumea ştie că sunt preparate turceşti, care la origine se prepară din tocătură de berbec cu orez şi stafide învelite în foi de varză, foi de viţa sau ştevie. Bucataria romanescă şi îndeosebi cea moldovenească au reuşit să transforme o mâncare simplă şi s-o adapteze după gusturile şi preferinţele românilor.

Eraclie Sterian ne relatează însă o altă variantă despre faimoasele noastre sarmale. El susţine ca sarmalele sunt un fel de mâncare pe csre l-am moştenit de la sarmaţi, care şi le-au însuşit de la sciţi, un popor de rasă galbenă şi care vorbeau, totuşi, o limbă ariană. Erau călăreţi neântrecuţi, şi foarte curajoşi. Aflându-se veşnic pe cal, când plecau de-acasă cu alţi tovarăşi, cu toţii aveau grijă să-şi aşeze sub şa, pe spinarea calului, hălci de carne. Poposind, fiecare îşi tăia câte o bucată şi o mânca crudă, dar bătucită. La întoarcerea de la prădăciuni, scoteau, odată cu hamul calului, şi halca de carne peste care călăriseră de zile întregi, şi i-o dădea femeii, spunând să gătească ceva din ea. Femeia o lua, o mărunţea cât putea, punea peste ea tot felul de mirodenii, slănină, şi o învârtea într-o foaie de brusture. – o plantă ierboasă cu foi late ( era brusture dulce şi brusture acru) – şi o punea la fiert. Când cuceritorul sarmat a dat peste această bunătate culinară, a adoptat-o, ajungând, în timp, felul principal de mâncare al sarmaţilor.

Despre substantivul sarmale, Mioara Avram ne spune că de la pluralul sarmale, forma corectă de nominativ-acuzativ singular nearticulat este sarma, nu sarmală, nefiind corectă nici forma sarmă, cu pluralul sarme. Genitiv- dativul singular articulat este sarmalei, nu sarmalii.

Bradul de Crăciun

Cred că tuturor ne plac sărbătorile de iarnă, cu tot ce înseamnă ele. În primul rând, dincolo de bucuria împodobirii bradului și de așteptarea lui Moș Crăciun, nu trebuie să uităm adevărata semnificație a celei mai iubite sărbători: Nașterea lui Isus. Practic, noi îi sărbătorim ziua de naștere. Și, în loc să-i oferim noi cadouri, așteptăm să primim. Și fiică-mea, de ziua lui taică-său, l-a întrebat: “Wow! E ziua ta? Și ce-mi cumperi de ziua ta?” Eu cred că cel mai frumos cadou pentru Isus ar fi să fim mai buni, mai răbdători și mai deschiși la minte și la inimă.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre bucuria de a împodobi bradul de Crăciun. Când eram mică, îmi plăcea la nebunie mirosul de brad combinat cu cel de portocale, pe care maică-mea le punea sub el. Și adoram de-a dreptul să împodobesc bradul, împreună cu frați mei. La noi, în Banat, bomboanelor de pom li se spune saloane, dar aici, în Maramureș au râs de mine când m-au auzit că vreau să pun saloane în brad.

De când m-am căsătorit, în primul an am cumpărat un brad natural, mare și frumos. În al doilea an însă, având-o deja pe fiică-mea, care deja mergea “în 4 labe”, am cumpărat un brăduț în ghiveci, pe care l-am pus pe birou, să nu-l ajungă. Iar eu am prins drag de bietul brăduț care, după 2-3 săptămâni de stat în casă, a început să se usuce. L-am dus apoi pe balcon, în aer liber, dar, deși au trecut 4 ani de atunci, își revine foarte greu.

Văzând eu că și un mic brăduț parcă are viață în el și văzând cât de greu crește, practic, ca un copil, mi-am dat seama de cruzimea pe care o avem noi, oamenii. Pentru ca să simțim mirosul de brad o săptămână, noi îi curmăm viața. Îi tăiem fără milă din căsuța unde au crescut atât de greu și-i aducem să se usuce la noi în casă, în loc să-i lăsăm să ne dea oxigen, de acolo de unde au prins rădăcini. Mie mi se pare egoism și prostie.

Mulți spun: păi oricum sunt gata tăiați când îi cumpărăm. Ce are? Ei bine, are. Pentru că dacă nu se cumpără, anul următor nu se vor mai tăia atâția,pentru că se știe că nu va fi cerere.

Soluția e cât se poate de simplă: brad artificial. Pe lângă faptul că îi cruți viața unui brad din pădure, ieși mult mai ieftin, pentru că îl poți folosi și 10 ani la rând.

Eu îl am de anul trecut. Anul ăsta l-am scos frumos din cutie, l-am desfăcut și l-am împodobit cu fiică-mea. Bucuria a fost la fel de mare.

A! Și, în plus, nu rămân ace după el, de găsești și după 3 luni. Numai avantaje. 🙂

Echilibrul vieții

De multe ori avem impresia că nouă nu ni se pot întâmpla lucruri rele. Iar când ni se întâmplă, totuși, iarăși avem impresia că numai noi avem parte de așa ceva.

Ei bine, viața asta e plină de surprize: mai mult sau mai puțin plăcute. Și întotdeauna când ni se întâmplă ceva rău, va veni și ceva frumos în viața noastră și va compensa răul. Ăsta e echilibrul vieții.

Totuși, dacă viața asta nu e numai lapte și miere, asta nu înseamnă că nu putem fi fericiți. Fericirea stă în noi, în fiecare. Trebuie doar să o eliberăm, nu să o ținem prizonieră. Și fericirea noastră nu e nici la persoana iubită, nici la dușmani, nici la neamuri. Ea nu trebuie să depindă de nimeni și de nimic.

Tot ce ni se întâmplă în viață trebuie luat ca atare. Și nimic nu trebuie să ne pună la pământ sau să ne fure bucuria vieții. Adică, dacă tot ni s-a dat viață pe pământul ăsta, de ce să nu profităm și să nu trăim la maxim?

De ce să nu luăm tot ce-i mai frumos de la viață și de ce să fim supărați, când putem fi fericiți?

1 2 3