Plăcerea de a te uita la ştirile de la ora 5

Plăcerea cea mai mare a românului este să afle ce nenorociri au mai păţit alţii. Cred că unii se excită de-a dreptul când aud de criminali, hoţi, violatori şi alţi protagonişti ai ştirilor de azi. Spun că li s-a ridicat părul când au auzit ce s-a-ntâmplat, n-au mai putut de câtă groază şi milă li s-a făcut, ba chiar au şi plâns…

Păi de ce naiba vă uitaţi????? Cică sunt fanii acestor ştiri prin faptul că: “Trebuie să ştii ce se întâmplă în zilele noastre, ca să ştii de cine să te fereşti.” De parcă dacă e să se întâmple nu ţi se întâmplă.

Sunt foarte revoltată mai  ales că difuzează asemenea ştiri la ore la care copiii nu dorm, ba chiar sunt numai ochi şi urechi când se uită părinţii lor inconştienţi. Se mai uită şi câte-un nebun căruia-i mai trebuie doar o idee să i se aprindă beculeţul şi să facă întocmai cum vede sau aude la televizor.

Mai aud pe câte unii zicând: “Vai de mine! Mai demult nu se întâmplau atâtea.” Nu pe naiba! Se întâmplau poate şi mai multe, doar că nu existau cretini care să le mediatizeze.

Nu ştiu dacă aţi văzut  serialul “Spartacus, nisip însângerat”, unde oamenii aveau o plăcere sadică de a se uita live cum se omoară oamenii între ei, sau cum sunt sfâşiaţi de animale. Era un adevărat spectacol care ducea publicul pe culmile fericirii, la fel ca spânzuratul oamenilor în pieţele publice, când oamenii mergeau cu mic cu mare să vadă cum îşi dă duhul un semen de-al lor. Li se dădea oamenilor pâine şi circ.

La fel şi azi, numai că pâinea nu li se mai dă, doar circul: ştirile ordinare, emisiunile de doi bani, nunţile şi divorţurile anului.

Mai vine câte una şi mă întreabă: “Ai văzut la ştiri tatăl ăla care şi-a violat fata?” “Nu, că eu nu mă uit DELOC la ştiri.” “Doamne fereşte! Cum poţi să nu te uiţi? Pe ce lume trăieşti?”

Ei bine, eu prefer să trăiesc în lumea mea, să mă uit mai bine la un film bun sau la desene animate, sau să fac orice altceva decât  să mă îndobitocesc.

Interviu cu Tudor Chirilă – Eugenia Vodă

Foarte tare e interviul. Merită să vă uitaţi… Eu, cel puţin, mă regăsesc în multe din cuvintele lui.

Mă doare şi pe mine faptul că în ziua de azi e o ruşine să fii romantic. Toţi vor să fie nişte duri, şi femeile şi bărbaţii, şi pe deasupra, îi mai învaţă şi pe copii să fie la fel. Am auzit recent cum părinţii îi învaţă pe copiii lor de la grădiniţă cum să lovească cu pumnul alţi copii, cică să se apere. Şi apoi se miră că ajung şmecheri de cartier când sunt mari, sau că îşi bat şi ei părinţii care le-au făcut educaţia prin violenţă. Că cică copilul (de numai doi ani) numai aşa ascultă şi este cuminte, dacă primeşte un băţ peste fund… Azi un băţ, mâine o palmă, poimâine un pumn…

Oricum, e plăcut să vezi un om de numai 29 de ani că a ajuns atât de sus… Avem multe de învăţat de la el… De la educaţie muzicală şi teatrală, la educaţia pentru viaţă:

Interviu cu Tudor Chirilă

 

Reţetă: gogoşi (pancove în Maramureş, crofne în Banat)

Aveţi nevoie de:

  • 600 g făină
  • 2, 3 gălbenuşuri de ou
  • lapte (300 ml)
  • zahăr (2 linguri rase)
  • drojdie uscată (doua lingurite)
  • ulei de floarea soarelui (cam o lingură)
  • zahăr pudră
  • o linguriţă de sare

 

 

 

 

 

Se pune făina într-un castron şi se trage pe părţile laterale să se facă o gropiţă la mijloc. Acolo se pune drojdia, o linguriţă de zahăr şi puţin lapte călduţ (cam 50 ml) şi se amestecă cu puţină făină. Se lasă aşa până începe să dospească (cam 10 minute). Apoi se pun gălbenuşurile, zahărul şi sarea, frământându-se cu lapte călduţ. Laptele care a rămas se toarnă treptat, în timp ce se tot frământă.

 

 

 

 

 

 

Se frământă până aluatul este potrivit de moale şi se desprinde de vas. Când e aproape gata, se adaugă o lingură de ulei şi se mai frământă puţin.

 

 

 

 

 

Se acoperă vasul cu un prosop şi se ţine undeva la căldură, să dospească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cam după o oră jumate, după ce a crescut, se împarte aluatul în două.

 

 

 

 

 

Pe masă se pune un strat subţire de făină. Se ia prima parte şi se întinde cu sucitorul o pătură groasă cam de 1 centimetru. Se ia un pahar cu gura mai largă, se bagă gura paharului în făină şi se „taie” aluatul.

Într-o cratiţă se încinge ulei (cam de 2 cm) şi se prăjesc gogoşile. Se dau apoi prin zahăr vanilat şi… poftă bună!

 

Ţara arde şi baba se piaptănă

Ăsta e proverbul care se potriveşte cel mai bine românilor de o vreme încoace.

Eu nu prea mă uit la televizor, dar aseară soţul meu s-a uitat la Gâdea. Şi, ce să vezi, bineînţeles că, pe sfert de ecran era emisiunea lui, cu temă educaţională, şi pe tot restul ecranului era nunta lui Borcea. Şi absolut fără să vreau am aflat şi eu  de la soţia lui Năstase meniul de la nuntă şi multe alte chestii care pe mine chiar nu mă interesează şi care-mi sunt inutile, cum ar fi şi faptul că cică toată ţara îl condamnă pe Borcea pentru câţi bani a cheltuit el cu nunta. Păi, băi fraţilor, dar sunt banii voştri, sau ce??? Dacă vrea poate să se şteargă cu ei la fund, şi tot nu aveţi dreptul să ziceţi nimic. Pe voi să vă intereseze ce se face cu banii voştri, care merg în alte buzunare.

Iar pe Borcea, dacă ar fi să-l condamn de ceva, ar fi pentru faptul că are doi sau trei copii, nici nu ştiu exact câţi, şi nu se gândeşte la cât pot  suferi. Eu ştiu cum e să ţi se despartă părinţii. Şi e dureros la orice vârstă ar avea copiii. Şi mă gândesc la ce e în sufletul lor, mai ales că se face atâta tam-tam pe chestia asta.

Vă mai zic un  banc şi vă las.

Într-un sat, doi bătrâni divorţează la vârsta de 98 de ani. De la un ziar local, vine un reporter şi îi întreabă:

– Înţeleg că aţi divorţat, dar de ce tocmai la vârsta asta?

 – Păi am aşteptat să ne moară copiii, maică, să nu sufere… 🙂

Dacă eşti bun, eşti luat de prost

Întotdeauna se întâmplă aşa: dacă eşti o.k. cu cineva şi îţi deschizi sufletul şi ţi-l pui pe tavă, eşti luat de fraier.

Fie că e vorba de colegi, angajaţi, rude sau persoane străine, dacă le dai un deget îţi iau toată mâna. O vorbă înţeleaptă spune să nu ajuţi pe cineva numai dacă se pune în genunchi şi-ţi cere să o faci. Şi câtă dreptate are… Dacă ajuţi pe cineva că aşa ţi se pare ţie, că ar avea nevoie de ajutor, mai târziu o să-ţi reproşeze că, de fapt, el atunci nu a avut nevoie să te bagi tu, şi că era mai bine dacă nu o făceai.

Mie nu o dată mi s-a întâmplat să mă comport frumos cu o persoană, să-i ofer încrederea şi tot ce am mai bun, şi respectiva m-a crezut naivă, proastă sau inocentă şi a profitat până în pânzele albe… Că dacă nu eşti şmecher, cică eşti prost.

Şi unui copil, dacă-i dai prea multă atenţie sau dacă-i cumperi cadouri nemeritate, şi-o ia în cap. Trebuie să facă câte ceva pentru fiecare lucru pe care şi-l doreşte. Pentru că de mici învaţă să fie nesimţiţi, din cauza părinţilor. Vrei o păpuşă Barbie? Adună-ţi jucăriile în fiecare zi şi mai vorbim… Că dacă primesc ceva foarte uşor, aşa aşteaptă şi când devin adulţi: să meargă la servici, să-şi primească banii, dar să frece menta, că doar nu merg la servici să lucreze, nuuu?

Mai aud pe câte unii că îşi învaţă copiii de mici să fie şmecheri, să păcălească pe toată lumea. Nici aşa nu e o.k. Copilul trebuie învăţat doar să aibă grijă la oameni, că nu în toţi poţi să te încrezi. Şi să trasezi anumite limite, pentru că, cu anumite persoane e bine să vorbeşti doar “ce scriu ziarele”, că de nu, a doua zi toată lumea ştie tot despre tine.

Mie nu mi-a spus nimeni toate astea, şi a trebuit să le învăţ pe propria-mi piele. Sau poate mi le-a spus, dar nu m-a învăţat. Pentru că îmi amintesc că-mi tot spunea bunică-mea: “Fii prieten numai cu familia ta!” sau:”Inima ta e o carte. Nimănui să o citească/ Niciodată să n-o dai!” Dar eu mă gândeam: “Daaa, sigur! Nu vrea să am prietene, sau vrea să mă tragă de limbă, cine ştie?”

Asta nu înseamnă să nu fii o.k. cu cine merită, adică cu oamenii simţiţi, chiar dacă mai greu dai de câte unul, pentru că nesimţirea şi tupeul jegos sunt pe toate gardurile la fel ca lupii parşivi îmbrăcaţi în piei de oaie…

Aşa că fiţi foarte atenţi la tot ce spuneţi şi cui spuneţi, şi nu oferiţi prea mult cui nu merită, pentru că timpul şi energia sunt prea preţioase. Cântăriţi la gram orice oferiţi!

Oameni…

E ora 15… Un copil doarme, iar calălalt se uită plictisit la ce fac eu. Şi eu sunt plictisită acum… Nu ştiu ce să vă scriu, dar vreau să vă spun ceva… ceva de bine, ceva frumos, ceva pozitiv, care să vă facă să zâmbiţi şi, poate să vă simţiţi bine. Dar ce? Sper ca, în timp ce scriu să-mi vină vreo idee.

Mă gândeam la cuvântul “oameni”. Câtă varietate ascunde… Şi câte categorii… oameni buni, oameni răi, oameni sociabili, oameni singuri, oameni credincioşi, oameni veseli sau trişti, oameni nebuni, oameni bolnavi, oameni sănătoşi, oameni …

Unii (bărbaţi, bineînţeles) susţin că femeile nu sunt oameni. De ce? Eu mă simt om. Spun că Dumnezeu a făcut întâi omul, apoi femeia… Şi că femeia e om numai dacă e însărcinată şi poartă un băiat în ea.

Într-adevăr, în Banat, la bărbaţi li se spune oameni, iar la femei muieri. Am fost când eram mai mică la o înmormântare cu bunică-mea. Murise o vecină. Era plin de babe la priveghi, când a venit o rudă de-a moartei, a sărutat crucea de pe piept, cum e obiceiul, şi a spus cu regret: “A fost un om de excepţie”. Nu pot să vă explic ce revoltete erau babele “Auzi, tu, a făcut-o om…” Pe unele le-a şi umflat râsul, dar şi pe mine când le-am văzut reacţia.

Astăzi, oricum, dacă mergi pe stradă, uneori e greu să -ţi dai seama dacă un tânăr e băiat sau fată. Nu ştiu cine naiba le inventează hainele, dar zici că-s femei: roz cu mov, cu bulinuţe şi floricele.. Şi mai au şi nişte mişcări feminine de numa. Nişte finuţi şi sensibili… Iar femeile, să nu mai zic. Rar vezi pe câte una în fustă sau rochie.

Şi ca să vă zic şi ceva funny: bărbaţii zic: “muierea mea” la soţie, care, cică vine de la m_ _ e  rea.

În italiană, la soţie i se spune “molie”. Şi la noi, tot “molii” le spun bărbaţii soţiilor, dar fără să audă ele.

E ciudat cum se schimbă statutul femeii: când e iubită e “căprioară”, iar când devine soţie se transformă în pitbull… Dar şi al bărbatului se schimbă, staţi liniştiţi. Îi tot  creşte valoarea:  mai întâi e puişor, apoi porc, după care devine bou.

Oricum se spune că femeia are nevoie de câteva animale în viaţa ei: un jaguar în garaj, un armăsar în pat, lei în portofel, dar şi un bou care să-i facă toate plăcerile.

Şi mi-am mai amintit ceva: cică femeile sunt de trei feluri: copilăroase (tot ce prind bagă-n gură), sportive (sar dintr-una-n alta) şi credincioase (o fac dumnezeieşte).

Noah, că ne-am binedispus până la urmă…

Tu ai noroc?

În fiecare zi pomenim cuvântul “noroc” cel puţin o dată. Când jucăm la loto sperăm să avem noroc să ne iasă numerele, când închinăm un pahar, spunem “Hai noroc!”, când vedem un om sărman spunem că a ajuns aşa pentru că, bineînţeles nu a avut noroc, când avem un examen sperăm să avem noroc să ne pice ce ştim etc.

Dar, de fapt, ce e norocul ăsta? O fi vreun ajutor din partea divinităţii, sau ce?

Se spune din bătrâni că Noroc este numele unui drac care era un fel de idol al păcatelor, iar oamenii sălbatici sau nebuni umblau cu căruţa în care era statuia lui Noroc, cerând jertfă pentru el copii sugari. Şi mamele îşi dădeau copiii ca să aibă noroc. Şi dracul Noroc a secerat milioane de copii.

Şi, dacă stăm bine să ne gândim, câţi din cei care au câştigat la loto au sfârşit bine? Toţi o iau razna, pentru că puţini sunt cei care mai rămân lucizi când se trezesc că au atâţia bani. Şi, la urma urmei, cred că nu te poţi folosi de banii pe care nu îi munceşti. Cum vin, aşa se duc (vorba englezului: “Easy come, easy go”).

Mai este o vorbă care spune că norocul ţi-l faci singur, prin deciziile pe care le iei şi prin alegerile pe care le faci în viaţă. Tuturor ni se oferă la un moment dat o şansă. Dar dacă noi dăm cu piciorul, sau alagem ce nu trebuie, cine e de vină? Mie, sincer, nu mi-e milă de oameni care ajung pe la 50 de ani şi se tot plâng că ei n-au avut noroc în viaţă. Nu cred să nu li se fi ivit o şansă, la un moment dat. Cel puţin, eu cu câţi oameni de genul ăsta am vorbit şi mi-au povestit istoria vieţii lor, de câteva ori au făcut nişte alegeri greşite până la momentul respectiv, şi a fost de-ajuns să le strice tot viitorul. Noi, cu mâna noastră ne facem destinul. Ştiţi vorba aia: “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.”

Aud mereu o grămadă de femei care se tot plâng aă au soţi beţivi, curvari, sau care le cotonogesc. Şi le întreb: “Ai ştiut că e aşa de la început?” “Am ştiut, dar am crezut că s-a schimba.” – NEVER! Omul nu se schimbă. Poate doar dacă trece printr-o tragedie… Şi-atunci şi-au făcut-o cu mâna lor. Şi îşi mai şi aduc aminte: “Ooo, l-aş fi putut lua eu pe Gheorge, că taare bun era.”

Şi-atunci cum e cu norocul?

La noi, românii, toată lumea se bazează pe noroc, prin asta înţelegând că, cu ajutorul a ceva nemeritat (nemuncit), se ajunge într-o situaţie avantajoasă, materială sau spirituală. Peste tot unde vezi cu ochii – numai concursuri cu premii pe care toţi speră să le câştige, sau să se îmbogăţească peste noapte, dar fără muncă, fără sacrificii. Vrei să vinzi ceva de căcat? Fă un concurs!

Să nu mai vorbesc de sălile cu jocuri de noroc, care au apărut ca ciupercile după ploaie…

Însă puţini înţeleg că de orice ai obţinut prin noroc nu te bucuri… Numai cu muncă, efort şi sudoare obţii ceva de care poţi să te bucuri cu adevărat.

 

Femeia din ziua de astăzi

Am avut astăzi o discuţie în contradictoriu cu cineva care susţinea că o femeie trebuie să muncească la fel de mult ca un bărbat şi că femeile sunt egale cu bărbaţii. În legătură cu asta vreau să vă arăt şi vouă un e-mail pe care l-am primit, în genul ălora care tot circulă, şi unde sunt gândurile unei femei din zilele noastre, care vrea să fie şi femeie şi bărbat:

“MOTTO
Iubire, vezi cã azi ajung tîrziu acasã: LA 1.00 AM TELECONFERINTÃ, LA
2.00 NASC, LA 3.00 AM MITING

Odatã, la serviciu, am dat de o colegã nervoasã la toaletã. Iesise din cabinã, îsi netezea fusta si bombãnea: “Stii bancu-ãla cu Itic?”. N-am stiut dacã vorbeste cu mine, asa cã am mormãit incert, în asa fel încît, la o adicã, sã reiasã cã eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scãpat astfel de propria-mi mutrã buimacã: “Cicã se ruga Itic toatã ziua la Dumnezeu: dã, Doamne, sã cîstig la loterie! Ajutã-mã, Doamne, sã cîstig la loterie, hai, Doamne, zãu, de ce nu mã ajuti si pe mine sã cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta vãicãrealã, se repede la el: mã, Itic, pe cuvînt cã te-am auzit si m-am strãduit din rãsputeri, dar te rog frumos, ajutã-mã si tu putin: joacã la loterie!”
Am hãhãit cu ea un pic, dar asteptam legãtura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Asa si eu, dragã: tocmai am fãcut acum un test de sarcinã care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcã mã screm de vreo patru ani sã rãmîn gravidã si degeaba! Dupã aia însã, brusc, mi-a bubuit mintea cã de la ciclul trecut n-am mai fãcut sex, de fapt! Cã eu cu bãrbatã-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcã îmi fac pãrul cu drotul, pantofii cu cremã si botul cu ruj.”
Verificã-ti agenda, am putea sã ne vedem azi la 1.45 sã luãm lunch-ul si sã facem un copil?
Mã uitam la ea cu ceva ce fusese pînã de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigurã: femeie de carierã, obsedatã de promovare, leafã, autoritate si performantã. Vorbea jumate-n englezã, jumate-n românã, cum se poartã acum, era toatã numai taioare, promousãn, targhet, ãuernes, marchet, pablic-rileisãns, plening, risãrci, fidbec. Damã spirt, cu pãrul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fãrã-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomicã si de bãrbatii care cred cã femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si fãcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului nãpraznic si
ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au fãcut consiliu de familie, cu pãrinti si cu socri, cu tot, si au decis sã aibã un bãiat si o fatã, neapãrat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat sã aibã si-un pechinez, numai cã progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lãsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscãtura. Apoi se strecura în pat lîngã ea, dar n-o trezea niciodatã pentru sex, fiindcã el trisa, seara nu fãcea dus, nu mai avea timp. Fãcea doar dimineata. Ea vãzuse-n filme cum femeile de carierã îsi fãceau test de sarcinã la WC-ul firmei, deoarece acasã nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare datã era cã numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fãt, mai trebuia si ceva de le el, parcã. Dar el avea de învãtat ca s-ajungã docent, ea avea de ajuns cea mai sefã si de cîstigat bani. Copiii nu apãreau, iar cuscrii fãceau deja consilii numai între ei, hotãrau ceva, însã rezolutia rãmînea nerostitã, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu rãspundeau, erau în miting. Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau sã mai si trãiascã, ea îi desenase douã ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadã.
Femeile s-au opintit cîteva secole sã ajungã egale cu bãrbatii, iar acum nu mai stiu cum sã scape de acest groaznic privilegiu.
Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului cã ne dã sansa extraordinarã de a lucra si-n weekend, ca sã ne afirmãm si sã ne tinem de deadline. Sefii pleacã de vineri la prînz si-i mai vezi luni dupã-masã, cînd se desteaptã din mahmutreli de cinci stele.

Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, cã de-aia ai dat atît din coate si-ai fãcut ulcer de cînd mãnînci numai kebab în chiflã, la serviciu, ca sã ajungi femeie de nãdejde.Firma te-a rãsplãtit cu douã dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tãu personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicãtit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pãtrãtici si te trezesti       tipînd. Nu pentru cã te înnebunesc folderele, ci pentru cã e deja 7.30 si la 8 trebuie sã fii la firmã si-ai dormit strîmb si-ti stã bretonul ca o bidinea. Scuzã-mã, te las putin pe fir, cã mã cere unul de nevastã… Munca e bunã numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dã si rãgazul sã-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede cã trebuie sã ametesti muncind cinci zile pe sãptãmînã si sã ametesti în bar douã zile pe sãptãmînã. Ãsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plãsmuirea bolnavã a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueazã cã o femeie poate face orice, dacã vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrãneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe sãptãmînã (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spalã vase si-o asteaptã pe ea cu masina la firmã, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd opereazã el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sã
investeascã. Femeile care au vãzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasã drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia cã se poate orice. Cã sotul, copilul, ciobãnescul german si siameza asteaptã oricît, ei latrã la unison de mîndrie cã au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivã, ajungi sã le întelegi masochismul, pînã la urmã. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carierã are acasã un inginer care scapã la 4.00 de la uzinã, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperatã ca sã nu cumva sã fie promovatã alta în locul ei, la o adicã, femeia se înscrie deja la divortul part-time si faciliteazã hîrjoana extraconjugalã a bãrbatului constrîns de hormoni. Cînd constati cã fetita ta îi spune “mamã” soacrã-tii (care
nici nu te-a vrut de norã, fiindcã nu pãreai gospodinã si uite cã stia ea ce stia) si bîzîie cã pe bonã o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu sã-ti dai demisia. Copilul nu întelege cã tu crãpi muncind ca sã aibã el garsonierã-n Bucuresti cînd terminã liceul (dacã l-o termina, cã tu n-ai timp sã-i verifici lectiile). Copilul vrea sã stai lîngã el, caldã, pufoasã, atentã, sã simtã dragostea ca pe o pernã de plus. Dar tu, care-ai rãspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ãla de nevastã, si i-ai spus lui “da”, acoperind o secundã telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sã vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carierã de dragul familiei.

Mircea, fã-te cã trãiesti!

Apropo, cînd ti-ai închis ultima datã telefonul, ca sã vezi un film fãrã sã te deranjeze nimeni? Nu e cazul, cã pe vremea cînd ai vãzut tu ultimul film încã nu se inventaserã telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roatã si fir cîrliontat.
Vasãzicã: ultimul film vãzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte cititã a fost “Notiuni de introducere în ciberneticã”, ultima iesire în naturã a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima datã cînd ai gãsit alimentara deschisã în drum spre casã încã se gãsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odatã i-ai fãcut uneia o confesiune prin fax, încã îi cumperi copilului haine cu douã mãsuri mai mici, fiindcã atît purta cînd te-ai angajat, ultima datã cînd ai fi vrut sã faci sex aveai ciclu, iar ultima datã cînd ai fãcut sex te-ai inhibat, fiindcã uitasesi sã-i spui ceva contabilei. Nu i-ai mai spus bãrbatului din viata ta “te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui sã i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupã ce-l ameninti sã nu cumva sã uite sã-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, cã-ti vine sigur desearã sau mîine.
Am chiulit si-am sã chiulesc cu voluptate de la muncã, întotdeauna. Chiuleste si tu, salveazã-ti viata, femeie! Atît cît se poate.
Ia bunul simt, în doze homeopatice. Sã stii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viatã le-am cãpãtat fugind de rãspundere. Cea mai bunã bere pe care am bãut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bunã, ci în Herãstrãu, cînd o tãiasem de la sedinta de redactie, lãsînd vorbã cã mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sã strîng apa. Mi-a rãmas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau cã intraserã deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fã-te cã lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe.

Pînã cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua sã ne prefacem cã trãim.”

Să nu uităm de Dumnezeu

Am hotărât să scriu un articol pe tema asta pentru că, pur şi simplu am simţit nevoia să o fac.

De multe ori gândim, spunem sau facem câte ceva care s-ar putea să-l supere pe Dumnezeu.

Eu mă consider credincioasă, adică CRED în Dumnezeu, cred că există, că el a făcut şi face tot şi că are grijă de noi. Nu cred că NUMAI dacă mergi la biserică eşti credincios.  Eu nu prea merg la Biserică, doar la Paşti sau la câte-o nuntă sau botez. Poate că greşesc, dar nu am găsit încă o biserică sau un preot care să mă facă să mă simt mai aproape de Dumnezeu decât mă simt eu, de exemplu, seara, înainte de culcare, când mă gândesc la El. Nu condamn şi nici nu critic preoţii, şi nici ceea ce fac ei (biserici de milioane de euro, când copiii din Somalia mor de foame, şi viaţa le-ar putea fi salvată la toţi cu jumătate din clădire).

Credinţa o avem fiecare în suflet şi ne naştem cu ea. Cel puţin, eu, şi dacă nu ştiam de Biblie, tot credeam în Dumnezeu, pentru că-l simt în mine şi pentru că văd în fiecare zi ce face.

Cred că toţi ştim că dacă facem ceva rău ni se întoarce cu siguranţă. Nu ştiu dacă pe lumea cealaltă, dar aici 100%. La fel şi când facem bine, ni se întoarce de 10 ori.

Şi mă gândesc la toate poruncile pe care le ştim cu toţii. La fel facem şi noi cu copiii noştri, le spunem, de exemplu, să nu umble la aragaz, să se asigure când trec strada etc. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, dar, din păcate, mulţi nu prea ascultăm…

Cei mai mulţi dintre noi cred că se roagă seara, în pat, înainte de a adormi. Eu nu am o rugăciune-standard. Mă gândesc doar la Dumnezeu, şi la cum ar vrea să fiu, asta, bineînţeles, când îmi aduc aminte, că de multe ori trec zile fără să mă gândesc. Îl port în suflet, dar efectiv nu am timp, sau, mă rog, nu-mi fac. Unde vreau să ajung e că mi se adună tot felul de gânduri negre: persoane care m-au enervat, lucruri pe care le am de făcut şi nu-mi plac etc. Şi, după ce mă gândesc la Dumnezeu, totul devine clar, eu îmi dau seama că nimic nu e atât de grav încât să fiu nefericită, sau măcar îngrijorată, şi că dacă eşti ok, adică cam cum ar vrea Dumnezeu să fi, atunci ai şi linişte sufletească şi eşti fericit.

Cam atât astăzi, că trag copiii de mine să ieşim la plimbare. O să mai dezbat subiectul şi altă dată.

 

 

Când ţi se umplu ochii de lacrimi…

Fiecare dintre noi e sensibil la câte-o chestie, într-atât încât nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. De obicei, eu sunt destul de rezistentă când vine vorba de stăpânit de lacrimi, dar am şi eu slăbiciunile mele…

Îmi aduc aminte când am mers să văd notele afişate de la examenul de capacitate. Eu luasem 9 şi ceva şi eram prima pe zonă la română (spun pe zonă pentru că, stând la sat,  dădeu capacitatea elevii din vreo 6 sate la un loc).

Dar să vă fac întâi o scurtă introducere: în copilărie eu nu am stat cu maică-mea, ci cu bunică-mea şi cu taică-meu, ai mei fiind despărţiţi. Ţin minte că după ce dădusem examenele, maică-mea nici nu m-a sunat să mă întrebe ce-am făcut, iar taică-meu îmi tot spunea că dacă nu iau 10, nu-s bună de nimic.

Aşa… La listele cu notele afişate se tot înghesuiau în faţă o colegă cu mama ei. Şi dintr-odată aud două ţipete de bucurie, şi le văd pe cele două strângându-se în braţe, iar fata-i spunea mamei: ” Ce bine că am trecut! Ieee! Am  luat peste 5. Mă laşi deseară la discotecă!”

Ei bine, văzând eu scena asta, mă apucă un plâns, frate, de abia m-am putut opri. Colegii cu părinţii mă tot întrebau ce am, dar cum să le explic eu şi cum să înţeleagă ei cât de impresionată am fost eu de faza respectivă, de iubirea de mamă, de care eu nu prea ştiam, şi, care, poate era ceva normal etc. Nu mă aştept să înţelegeţi nici voi, că, dacă nu eşti pus în situaţie, nu ai de unde să şti.

Mi-am adus aminte de faza asta pentru că zilele trecute mi s-a întâmplat cam acelaşi lucru.

Dar să vă fac şi aici o introducere. Eu n-am avut bunic când am fost mică, şi tare mult îmi doream unul. Acum, copiii mei au doi bunici, dar, din păcate, nu prea sunt interesaţi de ei.

Şi, mergând la un botez, micuţul, care era foarte agitat, a fost luat în braţe de bunicul lui. Dar dacă aţi fi văzut cum… L-a luat cu atâta blândeţe, cu atâta grijă şi cu atâta drag, cum nici la o mamă nu vezi aşa ceva. În două minute, a şi adormit. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat: “Ştiţi că sunteţi o raritate? Mai rar aşa bunic…”, eu ştiind cât îşi iubeşte şi nepoţica de 3 ani, pe care zilnic o scoate în parc…

Bineânţeles că mi s-a întâmplat din nou… faza cu lacrimile. Nu mai ştiam ce să fac să nu se vadă, că, deh, ce explicaţie să dau şi acum?: “păi… plâng de fericire că am văzut un bunic adevărat.” Nu prea merge.

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată ceva asemănător, sau doar eu sunt o ciudată, să plâng aşa, aiurea…

1 2 3