Nunta – o afacere?

Cineva apropiat se va căsători în curând, aşa că am aflat câteva informații despre stresul mirilor cu organizarea nunţii.
Faza cu găsitul sălii mi s-a părut cea mai amuzantă: nu știu din ce cauză, nu se mai fac nunţi de zi, iar dacă vrei neapărat sa faci nuntă de noapte, cică patronul restaurantului îți spune ca după ora 12, mireasa trebuie sa se schimbe într-o rochie obişnuită, iar dacă vine un control, toți nuntaşii trebuie să se prefacă că au venit la o petrecere obișnuită, şi nu e nici o nuntă acolo, că doar n-au mireasă. Așadar, este permis să organizezi petrecere de noapte, dar nuntă –  nu! Poate mă lamureste si pe mine cineva DE CE?
Oricum, dacă iei hotărârea sa te casatoresti peste trei luni, trebuie sa ai mult noroc sa gasesti o sala liberă. Toți își rezervă sala cu trei ani înaintea nunţii, si să mor io dacă-i înțeleg. Ăia, şi dacă își dau seama pe parcurs că de fapt nu se potrivesc, cred că rămân împreuna doar ca să facă nunta, că doar şi-au programat-o, nu? Ca sa nu mai zic de unii care fac nuntă doar pentru bani, că altfel n-ar face-o. Ce jurăminte în faţa Domnului? Banu’ sa iasă!si ce e mai important, părinții spirituali, adică naşii sa fie neapărat de-ăia cu buzunarele groase, şi dacă se poate vreo opt perechi, aşa, sa fie…! Şi fiecare e mulțumit: naşii că toată lumea a văzut ce ” bazaţi” sunt ei, că doar grandomania e la putere, şi finii că s-au ales cu ceva în plus. Mai demult, în Maramureş, după ce se căsătoreau doi tineri, se făcea “clacă”; toţi sătenii contribuiau la construirea unei case (de lemn, nu vă gândiţi la ceva “casă de piatră”), pentru noua familie, ăsta fiind darul lor pentru ei.

Mai nou cică pe la nunţi se urează “Casă de căcat!”, să nu-şi bage nimeni nasul în ea. 🙂

Dar să nu mai vorbesc de toţi ceilalţi care profită de nunţile astea, care parcă sunt tot mai multe, şi pe bandă rulantă… Rochiile de mireasă sunt la supra-preţ: fraieresc şi ei pe cine pot, că, vorba aia, o dată eşti mireasă, nu? Florile sunt la supra-preţ, meniurile restaurantelor sunt la supra-preţ etc.  Oricum, fiecare încearcă să profite de respectivul eveniment, nemaiţinând cont de ceea ce ar trebui să fie nunta de fapt: o bucurie: a mirilor că îşi unesc destinele în faţa lui Dumnezeu, şi a apropiaţilor, care participă la eveniment.

Până şi preoţii cer mai nou o grămadă de bani (care, bineânţeles, nu sunt impozitaţi), mărind taxele în fiecare an. Să nu mai zic de taxele pe care le cer pentru tot felul de aşa-numite “dezlegări”: dacă e ziua vreunui sfânt pe data nunţii, dacă ai mai fost căsătorit o dată etc.

Toată lumea câştigă de pe urma nunţilor ăstora care se fac “fără număr”, până şi avocaţii, care câştigă de pe urma divorţurilor de după… Aşa că… la cât mai multe!

Cea mai tare fază e că am auzit că m ai nou se fac şi petreceri de divorţ. Oare şi alea sunt tot cu dar? 🙂

 

Scurt comentariu la versurile piesei „Fericire”, scrise de Tudor Chirilă şi cântate de Vama (mai nou)

 

 

 

Unii oameni au talentul deosebit de a aşterne în versuri trăiri şi adevăruri năucitoare… Dacă mai au şi muzică, e mai mult decât minunat…!

Unul dintre aceşti oameni e Tudor Chirilă. Nu ştiu cum e ca om, şi nici nu mă interesesză, însă ca artist e desăvârşit, din toate punctele de vedere. Să ştiţi că nu degeaba, în campania electorală, Crin Antonescu a afirmat că e un model. Citindu-i blogul                               ( www.tudorchirila. blogspot.com ), am aflat că are o filosofie de viaţă sănătoasă, pe care, dacă am urma-o, pământul s-ar transforma în rai. (Scrisoare către liceeni – Tudor Chirilă)

Iată şi versurile piesei „Fericire” :

Vama – Fericire
“Progresăm şi uităm să fim fericiţi…
îngropăm bucurii într-o mare de bitzi
nu te mai poţi ascunde..esti mult prea conectat
nu mai poţi sa fii singur…esti identificat
nu mai poti sa refuzi..nu te lasă să crezi…
te învată să-ţi cauţi iubirea pe net
viaţa este viteză…
nu mai poţi sa te-opreşti!
te strivesc cei din urmă dacă încetineşti!
cineva să opreacă invazia de bitzi!
cineva sa ne facă din nou fericiţi…!”

fericire-i când iarba apare
fericirea e când raza de soare,
intră în cort şi îţi mângâie faţa
aerul sărat…
fericire-i o sticlă de vin,
fericire e cerul senin,
într-o zi în care ai hotarăt
să alergi pe câmp…
fericire-i când puiul de om
vrea în braţe şi moare de somn
fericire-i când frunzele cad
la un picnic în parc…
fericire e cand îţi aminteşti
cat de fericit eşti când iubeşti
fericire e cand dormi tu la ea
chiar pe canapea…
fericire e cand tatăl tău
te invită la el în birou
şi deschide o sticlă de bere
prima bere din…viaţa ta!

fericiti…
fericitï…”

 

Din prima patre, aflăm care sunt cauzele NEfericirii noastre: în primul rând progresul, mai ales tehnologic, cu care, încercând să ţinem pasul, uităm de noi, uităm că suntem oameni, nu roboţi…

În partea a doua, ni se dezvăluie motivele care ne pot aduce fericirea în fiecare clipă, şi de care nu mai ţinem cont de obicei, ba chiar nici nu le băgăm în seamă: ne putem bucura de natură în fiecare zi, pentru că avem atâtea daruri de la Dumnezeu pe care pur şi simplu le ignorăm, când ar trebui să ne fascineze…

Chiar şi în Biblie am găsit (din întâmplare) scris că vinul este o alinare pentru suflet. Mai ştim noi să ne bucurăm de un pahar de vin? Sau, chiar, când am alergat pe câmp ultima dată? Cred că în copilărie…şi-mi amintesc cât eram de fericită când simţeam iarba moale sub picioare… Azi, picioarele noastre calcă doar pe betoane…

Astăzi nu mai avem timp nici să iubim… Plecăm la lucru de dimineaţa, ajungem seara rupţi de oboseală, iar patul e privit doar ca loc de obihnă, nu de dragoste…

Dar… dacă ne-am ridica puţin capul şi ne-am deschide ochii, am observa cu siguranţă că, în toată nebunia şi „alergătura” asta, avem mii de motive să fim fericiţi, şi ne putem face timp şi pentru asta. 🙂

 

Incompatibilitatea în cuplu

„Pedalând” cu cărucioarele (cu copiii) prin oraș și văzând atâția oameni, inevitabil ni se activează „celebrul” simț critic. Nu de puține ori am observat tot soiul de cupluri care deși se țineau de mână, parcă n-aveau ce căuta laolaltă: un schilod cuplat cu câte-o balenă, câte-un Iri, ținând de mână o Moni (foarte convenabil! Când se țin în brațe, nasul lui e între sânii ei), ba chiar câte un Liviu cu Israela.


De multe ori, incompatibilitatea unui cuplu este atât de evidentă, încât, mai că nu le este scrisă pe frunte. Despre cuplurile incompatibile din punct de vedere fizic nu se poate spune totuși că nu au nici o șansă în a avea o relație (și Stan și Bran se potriveau și erau simpatici împreună). Fără nici o șansă de izbândă în a avea o relație normală și durabilă ni se par cuplurile formate din două persoane care au caractere și personalități total diferite.

Un lucru total aiurea și anormal într-o relație ni se pare ca femeia să fie „cocoșul” sau capul familiei. Am auzit de curând o vorbă: masculinitatea bărbatului se cunoaște în tăcerea femeii. Nu spunem că femeia trebuie să-i fie slugă bărbatului, dar fiecare trebuie să-și cunoască rolul lui. Cunoaștem cupluri în care bărbatul nu poate merge nici la budă fără să-i dea raportul „viperei”.

Mai sunt cupluri care nu se potrivesc din punct de vedere intelectual (nu ne referim aici la studiile făcute). Le dăm o șansă cuplurilor în care bărbatul îi este superior femeii, dar în cazul în care femeia vorbește ca o absolventă de Oxford, iar masculul nu poate lega două cuvinte (nici dacă sunt monosilabice), e grav de tot.

Oricât ne-am stoarce creierii, nu putem înțelege motivul pentru care genurile astea de cupluri își mai pierd vremea și își consumă nervii stând împreună, în loc să-și dea viteză și să-și caute pe cineva cu adevărat compatibil. Cred că în subconștient, fiecare știe care sunt șansele de a rămâne împreună, dar parcă se ambiționează să stea împreună doar să facă în ciudă cuiva, sau… habar n-avem…!

Alergie la neseriozitate

De curând am descoperit că sunt alergică la neserioşi. Iar alergia mea se manifestă prin valuri de furie şi de nervi.

Ce naiba poate fi atât de greu să fi serios şi să te ţii de cuvânt??? Sunt oameni care dacă nu întârzie măcar 5 minute nu sunt sănătoşi. Asta în cazul în care îşi fac apariţia la locul stabilit, că de obicei nici nu mai vin, dar nici nu anunţă.

De curând am avut de-a face cu astfel de personaje, dar aşa, unul după altul, până m-am enervat şi-am zis că trebuie să le dedic ceva în scris, să mă mai descarc şi eu…

Păi, băi fraţilor, băi neserioşilor, iresponsabililor şi superficialilor, cu atâtea minute şi sms-uri gratuite, anunţaţi şi voi dacă întârziaţi sau nu mai veniţi, că tot omul are timpul lui preţios, în care ar face ceva mai util decât să stea după curul vostru…. Apropo de imagine, dacă ar fi după ăştia poţi muri aşteptând.

Culmea nesimţirii acestor specimene este că, după o vreme, când te întâlneşti cu ei, nici măcar nu-şi cer scuze, ba chiar se fac că plouă. Dar când e vorba de ei, Doamne fereşte să înţeleagă când cineva întârzie, chiar dacă e din motive ok.

Consider că e totală lipsă de respect nu să întârzii, ci să nu anunţi. Pentru mine e ca şi cum m-ar scuipa în faţă. Dar cum să te respecte cetăţeanul de rând, când ăia de sus se c… pe noi, şi ne dau exemplu că aşa trebuie să facem? Când încă din şcoli copiii învaţă să fie superficiali şi să fie “deştepţi”, adică să trişeze sau să se descurce, că eşti fraier dacă munceşti..

Cam atât… Deja mă simt mai bine. 🙂

 

 

 

Tagliatelle cu sos de roşii şi carne tocată

Aveţi nevoie de:
– Tagliatelle (cele de la Barilla sunt the best, după părerea mea)
– bulion (cam 500 ml) sau pastă de tomate (5 linguri amestecate cu apă)
– o ceapă potrivită ca mărime
– trei căţei de usturoi,
– 500 grame carne tocată, amestec de vită cu porc
– parmezan
– gorgonzolla (opţional)
– oregano
– busuioc
– sare
– piper
– ulei de măsline

Se toacă mărunt ceapa şi usturoiul ţi se pun la călit în ulei de măsline.

Se adaugă apoi carnea şi se prăjeşte, iar la sfârşit punem bulionul. Se condimentează cu sare, piper, oregano, busuioc şi alte ierburi italiene, dc aveţi. Se adaugă şi gorgonzolla (o bucăţică) şi se mai lasă pe foc până se topeşte.

Se fierb tagliatellele conform instrucţiunilor de pe ambalaj, şi vă dau un sfat: puneţi în apă puţin ulei, ca să nu se lipească.
După ce s-au fiert, se scurge apa şi se pun în sos. Peste rezultatul obţinut, se rede parmezan şi se poate servi. S-aveţi poftă!

Rețetă: Musaca de vinete

Ieri dimineață mi-a venit „strălucita” idee de a pregăti o musaca de vinete, că și așa de mult am plănuit să fac, dar am tot amânat din cauza timpului necesar preparării, dar mai ales datorită faptului că am mai gătit o dată acest fel de mâncare și am fost dezamăgită de faptul că a ieșit prea uleioasă, dat fiind că aproape toate ingredientele trebuie prăjite în prealabil în ulei. Așa se face că de data aceasta mi-am tot stors creierii gândindu-mă cum să procedez să nu mai rețină atâta ulei: m-am gândit să nu mai prăjesc vinetele, să prăjesc doar o parte din ele, să le prăjesc întregi pe aragaz, ca pentru vinetele cu maioneză etc. Faptul că am îndrăznit să postez rețeta pe blog denotă faptul că „eforturile” (mai mult la nivel cognitiv) mi-au fost încununate de succes :).

Ingrediente:

aproximativ un kilogram de vinete

300-400 g de carne tocată de porc fără grăsime (eu doar atât am folosit deoarece nu-mi place ca gustul de carne să fie predominant)

o ceapă mai mare

jumătate de ardei

două, trei roșii

300 g smântână

2 ouă

100 g cașcaval ras

ulei

făină, pesmet

oregano, cimbru, piper, secretul gustului cu gust de legume, sare

o rolă de șervețele de bucătărie :).

Se curăță vinetele de coajă, se sărează pe ambele părți și apoi se lasă să iasă apa din ele. Între timp se toacă carnea (eu nu prea mai cumpăr carne tocată deoarece conține mai multă grăsime și piele decât carne, așa că prefer să o toc la robot), ceapa, ardeiul și o roșie. Toate se pot toca pe rând la robot. Prima oară se pun în tigaie la călit în puțin ulei, ceapa și ardeiul. Se lasă un, minut, două și se adaugă și carnea tocată, iar după ce se rumenește un pic se adaugă și roșia tocată mărunt de tot. Se mai lasă vreo două, trei minute, apoi se adaugă un pic de apă, secretul gustului, oregano și cimbru. Se amestecă din când în când, până când scade apa. La sfârșit se mai adaugă sare, dacă este nevoie și piper.

 

Vinetele se scurg de apă, după care se dau prin făină și se prăjesc în ulei. Se scot pe o farfurie, straturile fiind separate între ele de șervețele (cât de multe ). Este foarte important să le scurgeți cât mai bine de ulei.

 

 

 

Eu după ce le-am terminat de prăjit, le-am și tamponat ușor cu un șervețel, ca să fie cât mai puțin uleioase.

 

 

 

 

Într-un vas termorezistent așezați un strat de vinete, peste care presărați piper și un pic de pesmet (acesta va mai absorbi din uleiul rămas în vinete), un strat de carne tocată și un strat subțire de smântână, din nou un strat de vinete, presărat cu sare și pesmet,unul de carne tocată, smântână și tot așa. Terminați că un strat de vinete. Deasupra puneți feliuțe cât mai subțiri de roșii.

Ouăle se bat cu smântâna rămasă și cu un pic de sare și piper, iar apoi se toarnă peste vinete. Deasupra se rade cașcavalul, după care se bagă la cuptor până când prinde o crustă aurie.

Dacă v-au ținut nervii să duceți rețeta la bun sfârșit, vă doresc Poftă Bună! 🙂

 

Verdict: vinovată!

Oricine are un pic de conştiinţă e încercat de vinovăţie, dar cică la mămici e mult mai amplificată.

Te simţi vinovată când mânci o ciocolată, când te uiţi la un film, te simţi vinovată când dormi sau când bei o cafea cu cineva, cu alte cuvinte, te simţi vinovată când faci ceva DOAR pentru tine.

Cu toţii ştim cât de important este astăzi aspectul fizic, mai ales în cazul femeilor, aşa că este aproape imposibil să mânci o prăjitură, o ciocolată sau orice altceva îţi place (de obicei tot ce ne place “se depune”) fără să te gândeşti la calorii, la grăsimi, la blugii care nu mai încap pe tine sau la soţul tău care atunci când a semnat certificatul de căsătorie avea la braţ o căprioară, nu o balenă 🙂

De exemplu, ca mamă, ai o mulţime de responsabilităţi (nu spunem că taţii nu au 🙂  ), printre care, în primul rând să îngrijeşti copilul sau copiii, cu tot ce înseamnă asta: să le asiguri masa la ore fixe (asta însemnând să găteşti de câteva ori şi să le mai şi bagi în guriţă), să îi schimbi (de multe ori ţi se strâmbă nasul) de vreo 4 ori pe zi, să te joci cu ei, să îi scoţi la plimbare, şi între timp să faci curăţenie încontinuu, pentru că tot timpul se face mizerie, pe oriunde calcă micuţii noştri. Asta îţi ocupă tot timpul din zi (dar şi din noapte, pentru că se întâmplă des, chiar şi când sunt mai mari, să te trezeşti de vreo trei ori la ei). Şi gândiţi-vă ce înseamnă, în timp ce faci toate astea, să auzi plânsete şi răcnete de copil tot la jumate de oră. 🙂

Unde vrem să ajungem este că, într-o zi, timpul pentru tine ca mamă este cam inexistent. Sentimentul de vinovăţie apare atunci când, printr-o minune, reuşeşti să-ţi faci timp şi pentru tine, lăsând pe altcineva pe postul tău. Culmea este că, în loc să savurezi momentele de libertate şi linişte, încep să-ţi treacă prin minte gânduri de genul: “oare suferă copilul că nu sunt lângă el?”, “Oare a mâncat cum trebuie?”, “oare mai poate bona sau bunica?”, “oare petrec destul timp cu el?”, “sper să nu păţească ceva până ajung eu acasă” etc.

Nu pot să nu mă întreb dacă există vreo mămă care să nu se simtă vinovată că din cauză că petrece prea mult timp cu copilul, consumându-şi toată energia cu acesta, nu mai are timp suficient şi pentru soţ, care de când cu venirea pe lume a celui mic se simte foarte neglijat, ceea ce din păcate este şi destul de adevărat. În acest caz putem spune că sentimentul de vinovăţie este benefic, deoarece reprezintă un semnal de alarmă că ceva trebuie schimbat înainte de a fi prea târziu, deoarece se ştie că multe divorţuri apar în urma răcirii relaţiilor dintre soţi. Grav este atunci când femeia nici măcar nu-şi dă seama “suferinţa” patenerului.

Oricum, ne simţim vinovate şi că am scris asta, pentru că, dacă spui ce simţi, toată lumea zice că te plângi. 🙂


Autocritică…?!

De cele mai multe ori ni se întâmplă să îi criticăm pe alţii. Şi ne pricepem foarte bine la asta. Când cunoaştem un om, încercăm mai întâi să-i aflăm defectele şi să le criticăm (pe la spate, bineînţeles). Chiar şi acum, eu îi critic pe cei care critică. 🙂
Aşa că am decis astăzi să mă critic pe mine. Pe faţă!

E vară. Chiar e vară! Nu vă spun vouă, ci îmi spun mie… Tot anul îmi doresc să vină vara, cu căldura şi florile ei, şi unul dintre motivele pentru care sunt supărată uneori este că e toamnă sau iarnă, sau că e înnorat, plouă şi e frig. Ei bine, acum e vară. E timpul să fim fericiţi.
Oare de ce fericirea mea depinde de un anotimp? Sau de vremea de afară? Se poate să fi fericit şi toamna şi iarna, numai să vrei.
Noi oamenii, tot timpul căutăm motive pentru care să nu fim fericiţi. Şi dacă am sta la hotel de 5 stele, ultra all inclusive, tot am căuta noi “un rahat” pentru care să strâmbăm din nas. Asta în loc să vedem ce e mai frumos în orice “rahat”. Ei bine, nici cu asta nu trebuie să exagerăm, de fapt. Că aşa e românul, vede ce e mai frumos in orice “rahat” şi tot înghite.
Apropo de asta, mi-am adus aminte de ce spunea proful meu de religie din generală:
“Aşa-i româmul: dacă şi-a tăiat un deget, zice că e bine, că nu şi-a tăiat toată mâna. Când îşi taie toată mâna, zice că e bine că nu şi le-aa tăiat pe amândouă. Când şi le taie pe-amândouă, zice că-i bine că nu şi-a tăiat şi picioarele. Când îşi taie şi picioarele, zice că-i bine că n-o crăpat. Când îl găsesc mort, ceilalţi zic că-i bine că l-au găsit şi nu s-a-mpuţit.” (umor negru, specific românului)

În concluzie, habar n-am ce-am vrut să vă spun aici. Înţelegeţi ce vreţi.

Stări de spirit…

În sfârşit am terminat şi cu disertaţia şi pot sa ma reapuc de scris… Mi-a lipsit. Îmi doresc sa scriu ceva, dar e greu sa gasesc cuvintele… Am multe de scris. Am multe să va povestesc… Dar cuvintele fug de mine acum. Ma simt ca un mut, care-şi doreşte să vorbească, dar nu-i ies pe gură decât nişte frânturi de sunete…
Aţi simţit vreodată că sunteţi trişti, dar nu aveţi, de fapt, nici un motiv atât de întemeiat încât să vă aducă în starea asta? Oare care ar putea fi explicaţia?
Cred că pe lume sunt oameni veseli şi oameni trişti. Eu aşa i-am împărţit azi… E ceva rău în a fi trist??? E contagios?
Oare zilele ne sunt împărţite în zile vesele şi zile triste, de când ne naştem? Oare sunt egale la număr?
Eu aş vrea să fiu veselă tot timpul. Se poate face ceva pentru asta? Oare depinde de noi sau nu? Ca eu simt câteodată că nu mai pot controla nimic…
Sper ca nu v-am transmis starea mea. As fi vrut sa scriu altceva, dar asta mi-a ieşit… Dar promit că mâine o să fiu mai bine-dispusă, şi am să scriu ceva funny. Şi uite-aşa putem proba dacă ne putem controla starea de spirit… Eu sper să-mi iasă. 🙂